Fuga de responsabilitate

Ce ne spune examenul de bacalaureat despre sistemul de învățământ din România?

(foto: Pixabay)

Parcă mai mult decât în orice alt an, rezultatele la examenul de bacalaureat au stârnit foarte multe reacții mai ales că inițial părea cea mai scăzută din ultimii cinci ani (în urma contestațiilor s-a dovedit că rata de promovabilitate se plasează în media ultimilor 5 ani, fiind de aproximativ 69%). Sigur că începând cu anul 2011 când promovabilitatea a scăzut sub 50%, s-a discutat frecvent despre procentul îngrijorător de absolvenți de liceu care promovează examenul ce le permite accesul la facultate sau chiar și la o postliceală (deși acolo regulile sunt mai puțin stricte, pot intra persoane care nu au promovat, însă până la absolvire trebuie să o facă). 

Cei mai îngrijorați par reprezentanții universităților care se plâng că nu mai are cine să ocupe locurile subvenționate de stat. Cu alte cuvinte,  statul român subvenționează destule locuri de nivelul de licență însă nu prea mai are cine să le ocupe. De exemplu, în acest an au absolvit bacalaureatul aproximativ 90 000 de elevi, iar Guvernul va finanța în anul școlar 2019-2020 aproximativ 63 700 de locuri în învățământul universitar. 

Însă dincolo de aceste discuții standard, în acest an a fost foarte populară statistica conform căreia din cohorta de 230 000 elevi care au intrat în clasa I acum 12 ani, numai jumătate au ajuns să se înscrie să dea bacul, dintre care o treime nu au promovat. Cu alte cuvinte, mai îngrijorător e că cei mai mulți dintre tinerii cu vârsta de 18 ani nici nu ajung să dea bacul. După calculele edupedu.ro[1] de dinainte de contestații numai 37% dintre elevii ciclului 2007-2019 au reușit să ia bacul. Însă ce înseamnă acest lucru? Procentul de 37% promovabilitate, enunțat fără un cadru de referință nu are o semnificație clară. Dacă ne raportăm la ce își dorește statul român de la sistemul național de educație, lucrurile încep să prindă contur.

În principiu, dacă ne uităm în legea educației putem intui că statul român dorește să transmită un sistem de valori și competențe „în acord cu noile cerințe, derivate din statutul României de țară membră a Uniunii Europene și din funcționarea în contextul globalizării și de generare sustenabilă a unei resurse umane naționale înalt competitive, capabilă să funcționeze eficient în societatea actuală și viitoare” (Art. 2(2) din Legea 1/2011). Toată această poveste s-a construit în logica principiului capitalului uman potrivit căruia, exact ca în logica de piață, statul investește în educație, iar investițiile se văd în viitor pentru că o societate dezvoltată se bazează pe forță de muncă educată. Tocmai de aceea statul a stabilit că învățământul obligatoriu trebuie să fie până la 10 clase și își propune ca pe viitor să ajungă la 12 clase, restricționând din punct de vedere legal accesul la ocupații (de exemplu, în prezent nu poți avea o calificare dacă nu ai absolvit 8 clase). În acest context politic în care toți elevii de 16 ani dintr-o cohortă trebuie să ajungă să finalizeze 10 clase (în curând 12) cu competențele aferente, statul se angajează să furnizeze egalitate de șanse pentru aceștia cu toate principiile aferente: echitate, calitate, eficiență, relevanță (în principal socio-economică – adică să fie conectat la realitățile sistemului economic capitalist în care trăim în prezent), răspundere publică (adică școlile răspund pentru rezultate), incluziune socială etc.

Așadar, într-o astfel de interpretare, statul furnizează educație pentru toată lumea nu doar pentru elite. Or, rezultatele de la bacalaureat arată că sistemul de învățământ eșuează în a oferi rezultatele pe care și le propune prin lege. De exemplu, pe cohorta analizată, statul, prin sistemul de învățământ, a eșuat să transmită competențele de bază către aproximativ 60% dintre elevi (în cazul acesta putem să luăm ca reper bacul chiar dacă învățământul obligatoriu e de 10 clase pentru că învățământul de 10 clase nu are o finalitate clară).

Explicațiile din zona mass-media pentru pierderea pe undeva prin sistem a celor 60% dintre tineri au fost următoarele:

  1. Schimbarea frecventă de miniștri ai educației. Categoric, să ai 17 miniștri în cei 12 ani petrecuți în învățământ de generația actuală denotă probleme politice grave la nivelul tuturor guvernărilor. Însă nu aici e problema majoră, practic, miniștrii n-au făcut schimbări substanțiale care să afecteze procentul de tineri dintr-o cohortă care obțin notă de trecere la examenul de bacalaureat, cu excepția lui Funeriu ale cărui măsuri au înrăutățit situația din acest punct de vedere. Fără a susține fraudarea examenelor, măsura camerelor video la BAC a indicat problema și cam atât. Cu o mare satisfacție vindicativă inexplicabilă, atât ministrul Funeriu cât și alți oficiali și personalități publice, dansau hora bucuriei în jurul identificării fraudei la de BAC, fără a-și pune problema că un asemenea rezultat chiar nu e motiv de laudă. Atitudinea de tipul:  gata, am depistat ”corupții”, după care ne relaxăm satisfăcuți a făcut ca întreaga responsabilitate să fie plasată pe umerii elevilor și părinților lor care au fost stigmatizați ca ”incapabili”, fără să se pună o secundă problema procesului de 12 ani de școală care a format acești ”incapabili”! 
  2. Lipsa de concurență între școli duce la rezultate slabe. De exemplu, politicieni ca Năsui de la USR consideră că eșecul reformei învățământului e din cauza faptului că aproape toată lumea învață în școli publice care nu funcționează într-o logică concurențială. Așadar, dacă s-ar ușura înființarea de noi școli private (care în România sunt finanțate și de stat și de părinții care plătesc taxe) asta ar genera competiție între școli și ar îmbunătăți performanța din sistemul public fiindcă ar intra în logica ”elevul nostru clientul nostru” (Năsui plusează înspre retragerea statului făcând propuneri ca asociațiile de părinți și conducerea școlii să aibă mult mai multă putere). E clar că există presiune și lobby pentru învățământ privat, însă în niciun caz nu aceasta este cauza pentru care elevii se pierd prin sistem. Sunt multe studii care sugerează că logica de piață aplicată în învățământ nu funcționează pentru a asigura egalitate de șanse, ba din contră, duce la segregare și la rezultate mai proaste la nivel de sistem. Cel puțin până în prezent sistemele de învățământ performante la nivel preuniversitar (nu în sensul că produce olimpici, ci în sensul furnizării competențelor specifice nivelului de 12 clase pentru toți elevii) rămân cele publice.
  3. Mai aproape de explicațiile privind rezultatele proaste la bac sunt cele legate de eșecul liceelor tehnologice[2]. Numai dacă ne uităm la rezultate, vedem că numai o treime din totalul absolvenților au luat bacul. Explicațiile s-au învârtit tot în jurul eșecului de a se reforma și de a furniza educație de calitate, adică să fie conectat cu nevoile pieței muncii și să furnizeze forță de muncă calificată în principal pentru industrie și construcții. Însă nu incapacitatea de a gândi programe și parteneriate cu mediul privat generează problema, în realitate vorbim despre o problemă de reputație a învățământului liceal tehnologic din România. Imaginea lui publică a fost și continuă să fie negativă,  este văzut ca un fel de școală profesională pentru care optează în general cei mai slabi pregătiți, cei care nu reușesc să intre în învățământul liceal teoretic. Așa cum arată Diana Oncioiu, se investesc bani pentru planuri strategice privind învățământul tehnologic, dar nu există o corelare cu piața muncii, nu există dotări corespunzătoare, dar există în schimb cerințe absurde ca elevii să devină și specialiști într-o meserie și suficient de bine pregătiți tehnologic ca să promoveze examenul de bacalaureat. Prin urmare, din start, acest tip de liceu nu este o opțiune reală pentru nimeni. Această imagine de licee slabe se reproduce cu odată cu publicarea listei cu cele 52 de licee care au promovabilitatea 0. O listă a rușinii care cu siguranță nu va ajuta pe nimeni, la fel cum lista cu cele mai „performante licee” va ajuta liceele respective să atragă elevii cu cele mai bune rezultate.

Explicațiile sunt superficiale pentru că niciuna nu atinge cauzele fundamentale ale problemei. Sistemul de învățământ preuniversitar în general și cel liceal în mod particular este gândit într-o logică piramidală în care cine are rezultate mai bune avansează în sistem, iar cine nu se oprește pe undeva pe parcurs. Această logică a sistemului considerată meritocratică (și care e mai degrabă un mit) nu e compatibilă cu principiul egalității de oportunități. Așa cum arată specialiștii care s-au aplecat asupra investigării conceptului de ”meritocrație” cu mijloace sociologice, acest termen este mai degrabă o formă de justificare post-factum a unor inechități și ierarhii arbitrare. În domeniul educației lucrurile sunt și mai grave, pentru că, iluzia meritocrației justifică disocierile dintre ”elevul olimpic” și ”elevul leneș” în condițiile în care nu sunt oferite condiții de „concurență reală” între elevi. A aplica niște condiții egale unor oameni care pornesc din poziții inegale nu înseamnă decât conservarea ierarhiilor. 

Ca să fie mai clar, să luăm ca exemplu ierarhia notelor de la Evaluarea Națională. Aceste note, sunt influențate mai mult de resursele familiale decât de școală, prin urmare e foarte probabil ca poziția din societate (care e și ea stratificată în funcție de resurse de putere, incluzând aici resurse economice, culturale – inclusiv educaționale, de relații, de status etc..) să influențeze mai mult rezultatele la un examen național care este principalul factor de ierarhizare ulterior la liceu. Prin urmare, nici vorbă de egalitate de șanse, sistemul mai degrabă reproduce ierarhiile din societate. În condițiile în care societatea românească este foarte polarizată, aflând-se printre țările cu cele mai mari inegalități de venituri și de avuție din Uniunea Europeană și cu procent ridicat de familii aflate în risc de sărăcie sau excluziune socială, cei mai afectați fiind copiii și tinerii, sistemul de învățământ nu face față în a-i păstra în sistem și a le transmite competențe de bază, considerate esențiale pentru a participa pe piața formală a muncii și în mod real într-un sistem democratic, sistemului de învățământ așa cum e gândit în prezent îi e greu să schimbe ceva.

Drept urmare, nu e o surpriză că rezultatele sistemului de învățământ sunt extrem de slabe raportat la obiectivele menționate mai sus: un sfert dintre elevii care intră în învățământul primar nu continuă la liceu (atenție în clasa a IX-a unde învățământul e obligatoriu); rezultatele la teste de tipul PISA sugerează niveluri ridicate de analfabetism funcțional, în special la elevii din medii defavorizate; rezultatele la examenele cu miză mare (evaluare națională, bac) sunt cel mai probabil influențate de resursele familiale investite special pentru note cât mai mari în afara sistemului formal de educație; abandonul școlar timpuriu a fost de 17%-20% (în mediul rural depășind 25%) în ultimii 5 ani, perioadă în care s-a elaborat o strategie de reducere a părăsirii timpurii a școlii și s-au implementat măsuri în acest sens; procentul tinerilor care nu mai sunt în educație, dar nici pe piața muncii este de asemenea spre 20%, lucru care cel mai probabil se explică prin faptul că aleg să lucreze în economia informală sau în munci sezoniere (cel mai probabil în țările occidentale), alternând perioadele de muncă cu cele de șomaj.

În plus, dincolo de corelația dintre factorii socio-economici și performanța școlară explicațiile oferite pentru situația promovării examenului de bacalaureat ocolesc problema salarizării. După o grilă de salarizare [3] prezentată de ministerul muncii, un profesor debutant cu studii superioare și vechime de la 1 la 6 ani ar urma să câștige un salariu de 1680 de lei. Creșterile salariale proporționale nu rezolvă problema de bază. Ele întăresc ierarhia, astfel că o creștere de 10% la un salariu de 3500 de lei înseamnă o sumă mult mai mare decât pentru un salariu de profesor debutant de 1680 de lei. Or, pentru a putea atrage o resursă umană motivată în învățământ, creșterile salariale trebuie să vizeze în primul rând categoria debutanților.

Sunt mai multe soluții pe care statul ar trebui să le implementeze dacă dorește să rezolve o parte dintre aceste probleme și în niciun caz nu ar trebui să se concentreze doar pe învățământ, ci și pe ce se întâmplă în zona politicilor de protecție socială. În privința învățământului însă este esențial să se concentreze pe cel primar dacă dorește rezultate mai bune ulterior, ori în România, din totalul puținilor bani alocați pentru educație, cei mai puțini merg în învățământul primar. De exemplu, oricât am reforma liceele tehnologice, cu sistemul actual de admitere, cel mai probabil acolo vor intra cei 40% din populația școlară de 15 ani (clasa a IX-a cei mai mulți) care se află în zona analfabetismului funcțional. Iar aici nu e neapărat vina liceelor că majoritatea elevilor scriu, citesc și fac calcule cu dificultate, ci e vina sistemului primar (și parțial gimnazial) că acei elevi n-au competențe de bază; sau a faptului că elevii din aceste licee sunt mai degrabă din familii cu resurse socio-economice scăzute, lucru care le-a afectat participarea la educație fără ca statul să îi sprijine; precum și din cauză că statul încurajează o competiție între licee care în realitate e un joc de sumă nulă din care liceele tehnologice ies pierzătoare.

Sunt suficiente studii care sugerează că segregarea în învățământ produce rezultate școlare slabe pentru grupul defavorizat care este segregat. Aceleași studii, arată că, în general, clasele mixte din punct de vedere socio-economic, etnic etc. produc rezultate mai bune atât pentru cei defavorizați cât și pentru cei care nu sunt defavorizați socio-economic (sau cel puțin rezultatele lor nu sunt mai slabe dacă ar fi în clase omogene din punct de vedere socio-economic). În sistemul românesc preuniversitar există școli primare și gimnaziale segregate de facto (fie prin arondarea străzilor, fie prin mutarea copiilor prin metoda vizei de flotant și celelalte asemănătoare, fie prin admiteri mascate (pentru că e ilegal să ai admiteri) în clasa a V-a. În învățământul liceal segregarea socială nici nu mai este considerată o problemă, întrucât mecanismul de admitere în funcție de rezultatele la examen legitimează concentrarea elevilor cu rezultate asemănătoare în aceeași școală. În măsura în care statul legitimează o ierarhie a liceelor care în realitate este rezultatul unei selecții a elevilor deja pregătiți, învățământului tehnologic îi va fi extrem de complicat să ajungă să aibă o reputație suficient de bună încât un elev cu rezultate bune să îl includă în lista de opțiuni. Prin urmare, este esențial ca, pe lângă regândirea sistemului tehnologic (deși nici cel teoretic nu stă neapărat mai bine în termeni de competențe transmise) să asistăm la ieșirea din logica catalogării liceelor bune și slabe și a elevilor buni și slabi (pe baza unor criterii arbitrare) și a examenelor irelevante care doar legitimează ierarhii sociale (ele nu sunt în niciun caz naturale cum spune Ecaterina Andronescu [4]).

Așadar discuția despre cei aproximativ 60% dintr-o cohortă care nu au luat sau nici nu au ajuns să dea bacul trebuie să se îndrepte către elevii din medii socio-economic dezavantajate. Cu toate că există programe (în principal europene) care sunt justificate în termenii asigurării de oportunități educaționale grupurilor defavorizate nu au avut un impact ridicat în principal pentru că sunt gândite într-o logică reparatorie sau remedială în care tot elevul este responsabil pentru propriul succes sau eșec, școala și în general statul asumându-și un rol minimal. O politică reală în a asigura egalitate de șanse acestor elevi nu a existat până în prezent, ca dovadă că nici în acest an nimeni nu recunoaște problema și implicit nu-și asumă responsabilitatea.

 


[1] https://www.edupedu.ro/generatia-2007-2019-trei-din-cinci-copii-care-au-intrat-in-clasa-i-acum-12-ani-nu-au-luat-bacalaureatul-in-2019-ei-sunt-elevii-cu-17-ministri-in-18-ani-de-scoala

[2] https://beta.dela0.ro/pe-un-picior-de-plai-pe-o-gura-de-prai/?fbclid=IwAR1WEdgYNUZ5Yxdkxq1Bc3YHUUE3Ax597UUrXueOG3DSt54wySulsOEIKrY

[3] http://www.mmuncii.ro/j33/images/Documente/Comunicate_de_Presa/Grila_Salarizare_Educatie.pdf

[4] https://www.stiripesurse.ro/ecaterina-andronescu-incearca-s-o-dreaga-ministrul-sus-ine-ca-nu-a-vrut-segregarea-elevilor-ci-acordarea-unui-ajutor-suplimentar_1327226.html

Postări asemănătoare


4 Comments

  1. Felicitari pentru articol, poate ca merita putin mai mult! Niste cazuri concrete, interviuri sa,dar e de apreciat oricum

  2. Excelentă analiză!
    Îngrijorător este faptul că această criză se adâncește. Desi sunt titular de mulți ani, cred că o evaluare serioasă a cadrelor didactice, macar la 3 ani si scoaterea titularizării ar rezolva o parte din problemă. Partea cu segregarea e si mai delicată …!
    Care ar putea fi soluția pentru ca practica meditațiilor să dispară ? Creșterea salarială nu a diminuat-o. Cred ca avem de schimbat o mentalitate, pe lângă nevoia de o vindecare urgentă a sistemului ( la a cronicizarea căruia am contribuit în calitate de profesori și de părinți).
    Felicitări pentru articol !

  3. Este un articol „politically corect” in care se reiau aceleasi si aceleasi tipare pe care le citim an de an.
    Rezultatele de la bac arata care sunt consecintele unui sistem de nivelare a valorilor care pleaca de la premisa ca toti oamenii se dezvolta la fel daca au parte de sansa egale. Ori aceasta premisa este una gresita pentru ca nu ia in considerare realitatea naturala a diferentei de inteligenta intre indivizi de aceeasi varsta. Obligativitatea instruirii indivizilor se poate impune pana la nivelul unei minime instruiri ( scris, citit) care sa ii ajute sa traiasca in societate. De aici in sus sar trebui sa fie optiunea fiecarui individ cat de mult vrea sa invete. In firma pe care o am am oferit tuturor angajatilor sprijinul financiar necesar pentru a lua carnet categoria B si C. Dar nu toti au reusit. De ce unii nu au vrut sa ia permis, altii nu au reusit sa treaca examenele de sala, altii nu au luat traseul. Toti s-au straduit, toti au incercat, dar ca sa il citez pe unul dinre ei „sefu”, nu va suparati dar atat ma duce capul”. Altfel, acesta este un foarte bun muncitor, foarte priceput intr-o meserie care este extrem de rara in Romania.
    Politicienii fac legile intr-un stil populist lipsit de orice legaura cu realitatea, iar locurile in invatamantul superior sun talocate pentru a prim bani si nu pentru a pregati profesionistii. Poate sa fie un individ ministru 20 de ani continuu, dar daca continua aceasta politica rezultatele vor fi aceleasi.
    O alta problema majora este cea a profesorilor care practic nu mai exista. Avem doar angajati publici care se fac ca sunt profesori. CUm putem sa avem elevi performanti cu profesori care trec examenele de titularizare cu 5 sau le pica si raman suplinitori. Cred ca de aici trebuie pornita discutia despre reforma sistemului de invatamant.
    Si mai sunt probleme legate de familie, atitudinea parintilor fata de copii si educatia lor etc. Cred ca problemele politice si de buget sunt ultimele de discutat in acest context.

  4. Eu , împreună cu familia, facem parte din grupa defavorizaților, sunt mama singura și am în întreținere și îngrijire 2 copii, clasa a 6-a și a 3-a, eu lucrez doar temporar și locuim cu mama mea, pensionara și foarte bolnava. Vreau sa va spun că cei 2 copii ai mei au luat premii la concursuri naționale și județene, și sunt printre cei mai buni din școală. Deci nu e o regula că, copiii proveniți din familii defavorizate sunt slabi sau abandonează școala. N-am bani de meditații, eu i-am meditat și îi meditez in continuare, mă străduiesc să-i învăț să iubească școala, sa fie avizi de cunoastere, de informatie. Statul nu m-a ajutat deloc să-mi cresc copiii, fiind mama singura, singurul sprijin sunt eu însămi, învățătoarele, diriginta, cărora le multumesc pentru sprijin. Am aceasta credință, că cresc și educ 2 copii puternici, capabili să se descurce , sa se realizeze și să ajute țara și societatea.

Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat