Feminismul marxist vs. feminismul liberal
”Feminismul celor 99%” este un manifest redactat de Cinzia Arruzza, Tithi Bhattacharya și Nancy Frazer, cunoscute feministe activiste și teoreticiene. Celebrarea din acest an a zilei de 8 Martie a însemnat și lansarea acestui manifest în limba română la editura Fractalia în traducerea Oanei Uiorean – ea însăși o voce angajată a feminismului autohton. Așa cum înseși autoarele recunosc, publicarea acestui manifest poartă o serioasă responsabilitate. Ambițiile autoarelor sunt foarte mari: și-ar dori ca acest manifest să fie unul cel puțin la fel de puternic ca documentul publicat de Marx și Engels în 1948. Nu e ușor să scrii un manifest feminist. Oricine își propune asta în ziua de azi se plasează pe umerii – și în umbra – lui Marx și Engels. (…) Acest predecesor ne-a inspirat profund și pentru că indentifică, pe bună dreptate, capitalismul ca adevărata sursă a asupririi în societatea modernă. Dar ne-a și făcut sarcina mai grea (…) pentru că 2018 nu mai e 1848. (Feminismul celor 99%, p.51).
Consider că este foarte important să discutăm despre acest document întrucât spațiul românesc rămâne prizonier al unor false dihotomii – politici identitare/ luptă de clasă – sub care ”socialiștii macho” abia își ascund misoginismul debordant, or, feminismul celor 99% tocmai asta își propune: să depășească acest nivel al discuției și să arate că această dihotomie este mai degrabă o justificare a excluderilor, o expresie a luptei pentru putere, decât o dorință sinceră de reprezentare. Dar trebuie să înțelegem bine capitalismul. Contrar interpretărilor înguste și învechite, clasa muncitoare nu se reduce la salariații din industrie; și nu exploatarea acestora este culmea dominației capitaliste. Punându-i pe aceștia pe primul loc, nu promovăm, ci șubrezim solidaritaea de clasă. În realitate solidaritatea de clasă crește odată cu recunoașterea reciprocă a diferențelor dintre noi – a situațiilor structurale, experiențelor și suferințelor diferite. (…) Astfel, feminismul celor 99% încearcă să depășească antagonismele bine-cunoscute și răsuflate dintre ”politicile identitare” și ”politicile de clasă”. (Feminismul celor 99%, p. 49)
Feminism liberal și feminsim marxist
Manifestul femimist este structurat în jurul câtorva teze importante. Astfel, prima dintre ele vizează o distincție pe care autoarele se simt datoare să o facă din capul locului: distincția dintre feminismul liberal și cel marxist. În opinia autoarelor, feminismul liberal presupune accesul unor femei privilegiate la poziții de putere într-o lume capitalistă și machistă. Pentru acest tip de perspectivă este dată ca exemplu declarația lui Sheryl Sandberg, directoare de operațiuni la Facebook care declara că ”ne-ar fi tuturor mult mai bine dacă jumătate din țările și companiile de pe glob ar fi conduse de femei, iar jumătate din gospodării ar fi ținute de bărbați” (…) ”n-ar trebui să fim mulțumite până nu obținem acest lucru”. (Feminismul celor 99%, p.9). O prietenă îmi spunea că acesta este tipul de feminism ”adăugați femei și amestecați” – o versiune simplistă a depășirii unui sistem opresiv pe criterii economice și de gen. Sigur că reprezentarea este importantă și trebuie început de undeva. Totuși aici sunt două probleme majore. Unele sunt semnalate în manifest, altele sunt lucruri cu care ne-am confruntat cu toții recent. Simpla aducere de femei în poziții de conducere nu rezolvă cu adevărat problemele. Vedem cum PSD, fără să aibă o politică declarată în acest sens, dar chiar dacă ar fi avut-o, a adus în prim plan femei care întăresc stereotipurile de gen și ideea că femeile sunt alese în acele funcție pe motiv de docilitate. Și apoi, mai e o problemă importantă. La ora actuală, de pildă, majoritatea firmelor de armament sunt conduse de femei. Or, aici este punctul central pe care Manifestul celor 99% îl atacă: ce ne dorim ca feministe? Ne dorim oare ca femeile să fie părtașe și să lucreze cot la cot cu bărbații într-un sistem profund opresiv și exploatator? Ne dorim ca ele să fie egalele bărbaților în structuri de putere inechitabile? Ne bucurăm că le vedem șefe de corporații exploatatoare până la sânge sau ne dorim să fie părtașe în schimbarea sistemului din temelii, să fie conducătoarele protostelelor și grevelor care denunță acest sistem?
Feminismul celor 99% optează, evident, pentru a doua variantă. În paralel cu declarațiile directoarei de la Facebook, feministele din Spania anunțau o grevă de proporții rar întâlnite. Mai bine de cinci milioane de femei au participat la o vastă acțiune de protest spunând că își doresc ”o societate fără asuprire, exploatare și violență sexistă (…) pentru revoltă și luptă împotriva alianței dinte patriarhie și capitalism care ne vrea ascultătoare, supuse și tăcute” (Feminismul celor 99%, p.9). Aceste femei nu celebrau accesul femeilor la poziții de conducere într-un sistem nedrept. Ele cereau ca sistemul însuși să fie schimbat!
Tonul manifestului este unul al urgenței. Pentru autoare nu mai e timp de așteptat. Ca feministe a venit momentul să alegem: Vom continua să urmărim ”egalitatea de șanse întru dominație” pe o planetă în ruină? Sau vom redefini dreptatea de gen sub o formă anticapitalistă – o formă care să ne ajute să depășim criza actuală și să punem bazele unei societăți noi?(Feminismul celor 99%, p. 11)
Din punctul de vedere al autoarelor „feminismul liberal e falimentar. E timpul să-l lăsăm în urmă”. Una dintre cele mai cunoscute lozinci ale feminismului liberal privește ideea de a ”sparge tavanul de sticlă”. Cu alte cuvinte, împotriva femeilor merituoase conspiră o serie de factori culturali care nu se manifestă explicit, dar care, împreună constituie un ”tavan de sticlă”, adică un obstacol invizibil în calea împlinirii sociale și profesionale a femeilor merituoase. Rezultatul acestui tip de militantism al privilegiatelor este că el permite unui număr foarte mic de femei să urce în ierarhia unui sistem injust. Acest tip de feminism se bazează – la fel ca și sistemul capitalist – pe ideea de meritocrație și efort individual refuzând cu obstinație să discute în profunzime cauzele de natură economică și socială care fac imposibil accesul majorității femeilor la pozițiile de putere într-un sistem inechitabil și opresiv. Dar feminismul liberal nu numai că nu oferă o soluție la problemele cu care ne confruntăm, ci face el însuși parte din problemă. Avându-și centrul în Nordul Global, în pătura managerială, el urmărește cultivarea spirtului ”lean in” și are ca obiectiv ”să spargă plafonul de sticlă”. Scopul său este să permit unul număr infim de femei privilegiate să urge în ierarhia corporatistă și militară, promovând o definiție a egalității axată pe piață, care merge mână în mână cu promovarea entuziastă a ”diversității” în corporații. (…) Adevăratul scop nu este egalitatea, ci meritocrația. (Feminismul celor 99%, p. 16). Acest tip de feminism este parte a problemei întrucât susține un sistem profund inegal, inechitabil în care o mână de persoane privilegiate ajung în top, de cele mai multe ori pe spinarea unor bone sau menajere angajate la negru sau pe salarii de mizerie care trebuie să preia munca domestică a doamnei manager. Or, pentru autoarele manifestului feminismul lean in trebuie înlocuit cu feminismul kick back: Nu ne interesează să spargem plafonul de sticlă cât timp marea majoritate dintre noi rămâne să strângă cioburile. Departe de noi gândul de a admira femeile CEO din birourile lor cu vedere panoramică. Noi vrem să ne descotorosim de toți CEO și de toate birourile cu vedere panoramică. (Feminismul celor 99%, p. 17)
În fine cea de-a treia teză prezintă alternativa la feminismul liberal. Feminimul celor 99% trebuie să fie o mișcare inclusivă care să urmărească o schimbare radicală, de proporții care presupune unirea cu forțele ecologiste, anticolonialiste și anticapitaliste care luptă pentru dezvoltare pe principii ecologiste, educație și sănătate gratuite, servicii sociale, dreptul la locuințe și drepturile oamenilor muncii.
Teza a patra identifică sistemul capitalist drept cauza crizei sociale marcate de poluare masivă, războaie sângeroase pentru resurse, în special combustibili fosili, discriminare, rasism, colonialism. Într-un gest cât se poate de temerar, autoarele manifestului consideră că acest feminism al celor 99% trebuie să fie vârful de lance – amintind de faptul că debutul revoluțiilor a pornit de la protestele femeilor – în schimbarea din temelii a societății actuale.
Teza a cincea a manifestului insistă asupra unui aspect important care pare să scape discuțiilor generale despre oprimare: Un lucru mai puțin înțeles este că societățile capitaliste sunt de asemenea, prin definiție, izvoare de asuprire pe criterii de gen. Departe a fi accidental, sexismul se află în însăși structura acestora (Feminismul celor 99%, p.23). Este vital, în opinia autoarelor, să înțelegem că societățile capitaliste au produs o schimbare fundamentală în cadrul relațiilor sociale în momentul în care a plătit și valorizat, deci, exclusiv munca salariată. Separarea muncii salariate de munca domestică a însemnat o separare a muncii care produce profit de munca – la fel de grea și istovitoare – de a produce și îngriji forța de muncă. Reproducerea socială a fost exclusă din zona activităților plătite și valorizate social, a fost ignorată și chiar batjocorită. Nu rar mi-a fost dat să întâlnesc bărbați care se întorceau de la serviciu la soția care trebuia să aibă grijă de doi copii mici spunându-i că nu are de ce să se plângă pentru că stă acasă! Este complet greșit să transformăm această dorință de schimbare într-o vânătoare de vrăjitoare, sau, în cazul de față, de vrăjitori. Problema nu rezultă din vreun rău inserat la nivel biologic în ADN-ul masculin. Ea este consecința sistemului capitalist: Contribuția sa cea mai importantă a fost să separe procesul prin care se fac oamenii de cel prin care se face profit, a îl atribuie pe primul femeilor și să îl subordoneze celui de-al doilea. Asfel, capitalismul a reușit, în același timp, să reinventeze asuprirea femeilor și să întoarcă lumea cu susul în jos. (Feminismul celor 99%, p.23).
Autoarele manifestului consideră că lupta cu sistemul capitalist trebuie să aibă în vedere toate aspectele dominației și oprimării, fie că este vorba despre oprimare pe criterii de clasă, de rasă sau gen.
Teza a șasea privește formele violenței de gen și susține că ea are o legătură indisolubilă cu societatea capitalistă. Violența de gen la care asistăm astăzi reflectă dinamica contradictorie a vieții personale și de familie în societatea capitalistă. Iar sursa acesteia este separarea, caracteristică acestui sistem, a procesului prin care se fac oamenii de cel prin care se face profitul, dintre familie și ”muncă”. Așa cum știm, una dintre cele mai cumplite și extinse forme ale violenței de gen privește muncitoarele din zonele precare. Autoarele dau exemplul muncitoarelor din Mexic unde violența de gen este folosită ca armă de disciplinare a forței de muncă feminizate. De curând presa a relatat pe larg despre violențele la care sunt supuse femeile românce în fermele din Italia.
Teza a șaptea privește o zonă de aprinse dezbateri: sexualitatea. Astfel, autoarele consideră că femeile sunt prinse între discursuri neotradiționaliste care se reclamă de la un trecut mult idealizat, o fantasmă a familiei ideale care ignoră fapte istorice și realități sociale și discursuri care, sub masca oferirii unei independențe reale femeilor, le fac sclavele dorințelor egoiste masculine. Autoarele nu neagă importanța victoriilor repurtate de comunitățile LGBTQ+ dar avertizează că acestea sunt mereu amenințate de un sistem în care este ”util” ca ființele umane să fie crescute ca băieți și fete, respingând totodată ființele ”greșite”. În plus, ceea ce este vândut drept ”eliberare sexuală” este o reciclare a valorilor societății de consum: individualism, tot ceea ce contează sunt eu, competiție, eu sunt cea mai frumoasă, alienare și regres, tot ceea ce contează este ca eu să obțin plăcerea. Ceea ce autoarele manifestului propun este o dublă eliberare: atât de neotradiționalismul conservatorilor cât și de normativismul sexual al societății de consum.
Teza a opta atacă problema rasismului. Autoarele insistă asupra caracterului opresiv și rasist al capitalismului, dar și asupra unui episod mai puțin fericit din istoria mișcărilor feministe. Astfel, deși luptau pentru emanciparea femeilor, feministele de la finele secolului XIX se disociau de femeile de culoare sau de femeile indiene susținând chiar teza civilizatoare a colonialismului. Or, ceea ce propun autoarele manifestului este diferit: ”Feminismul celor 99% recunoaște deschis acest trecut rușinos și își propune să se despartă de el definitiv. Înțelegem că nimic din ceea ce merită să se numească ”emancipare a femeii” nu se poate obține într-o societate rasistă și imperialistă” (Feminismul celor 99%, p. 39).
Teza a noua privește caracterul eco-feminist al luptei de emancipare pe care și-o asumă. Teza a zecea insistă asupra unui element mult dezbătut în cercurile de stânga: incompatibilitatea dintre capitalism și democrație.
În fine, cea de-a unsprezecea și ultima teză a manifestului feminist insistă asupra necesității de a aduce laolaltă mișcările radicale care luptă împotriva capitalismului: Respingând schema cu sumă nulă pe care capitalismul o construiește pentru noi, feminismul celor 99% își propune să unească mișcări din prezent și din viitor în vederea unei insurecții globale care să cuprindă numeroase categorii. Înarmându-ne cu o vizuine care este, în același timp, feministă, antirasistă și anticapitalistă, ne angajăm să jucăm un rol major în construirea unui viitor mai drept pentru fiecare dintre noi. (Feminismul celor 99%, p. 49)
Există însă și critici pe care manifestul le-a suscitat. Astfel, Marianne Garneau aduce trei obiecții majore acestui manifest. În primul rând, Marianne Garneau consideră că autoarele manifestului feminist ignoră deliberat, dar eronat, mișcările sindicale. Operând cu o perspectivă simplistă asupra sindicatului ca fiind acea organizație care reprezintă lucrătorii din industrie, autoarele ignoră sectoarele sindicalizate ale muncii femeilor de culoare. Să spunem că aceasta nu este o obiecție care să-și atingă neapărat ținta pentru că autoarele manifestului feminist nu se delimitează explicit de mișcările sindicale. Poate s-ar delimita de un sindicat de tipul Solidarității din Polonia care este legat de Biserica Catolică – într-un mod bizar. Totuși următoarele critici aduc în discuție aspecte destul de problematice. În primul rând este vorba despre statutul mișcării sociale pe care inițiatoarele manifestului comunist o propun. În opinia Mariannei Garneau este vorba despre un protest, nu despre o grevă, pentru că majoritatea participantelor iau parte în timpul liber la aceste acțiuni fără ca asta să pună cu adevărat probleme patronilor lor. Apoi, greva de la activitățile domestice pe care inițiatoarele manifestului comunist o propun, este ceva foarte dificil de realizat: a refuza să ai grijă de proprii copii se poate dovedi o sarcină încă mai dificilă decât aceea de a refuza munca salariată. În fine, cea de-a treia obiecție privește faptul că orice grevă ar trebui să aibă un set de revendicări clare, nu doar deziderate generale. Astfel, o asemenea acțiune protestară riscă să se termine, în opinia lui Mariannei Garneau într-un dialog în care politicienii recunosc că ”de fapt, nu noi controlăm lucrurile”, la care mișcarea feministă spune ”de fapt, noi nu vă cerem nimic”.
Considerăm că manifestul Feminismul celor 99% reprezintă un început promițător, însă este nevoie de un set clar de măsuri și acțiuni tot mai ofensive care să pună cu adevărat probleme sistemului. Pentru spațiul cultural românesc, este foarte importantă această apariție editorială. Este este meritul Oanei Uiorean și a editurii Fractalia de a fi adus, prin traducerea acestui manifest, dezbaterea din România mai aproape de dezbaterile relevante la nivel global.
