Repere istorice ale luptei de emancipare politică a femeilor

Precizări despre 8 martie, ”Ziua internatională a drepturilor femeilor”

8 martie în timpurile moderne (foto: Molly Adams from USA, CC BY 2.0)

«Dacă prima femeie creată de Dumnezeu era atât de puternică încât să poată răsturna lumea de una singură, atunci tot femeile ar trebui sa fie capabile sa o repună la loc. Și dacă femeile cer asta, bărbații ar face bine să le lase sa o facă» (Sojourner Truth, 1851)

În Romania, cutuma urbană a acestei zile, este asociată unei viziuni sexiste și patriarhale ancorată cultural. 8 martie este celebrarea maternității și a feminității din perspectiva unei complementarități asimetrice de gen unde Ea –mămica (mulțumim darurilor în diminuitive ale limbii române) actuală sau potențială – dulce, suavă, ca un ghiocel, e metafora vie a ”încolțirii”, a primăverii, a vieții. În consecință, femeilor li se oferă flori și alte cadouri ce semnifică prețiozitatea, precum și ”libertatea” de a consuma cu ocazia acestei zile.

Dorindu-le tuturor femeilor să se bucure de această zi așa cum consideră ele, intenția acestui text este să reamintească publicului contextul și semnificația politică a zilei de 8 Martie.

Fie că e vorba de condiția muncitorimii în Europa industrializată, fie că e vorba de condiția sclavilor de pe plantațiile Americilor, de-a lungul întregului secol XIX, avem numeroase exemple de personalități și manifestări publice de suport ale victimelor astfel exploatate. Istoria disponibilă le-a reținut doar pe cele care provin din clasa dominantă, cu precădere din Germania, Anglia si Franta, acolo unde în proximitatea sindicatelor și partidelor socialiste, ele se afirmă, consemnate de presa vremii, de corespondența, sau de biografii. Este o precizare necesară atâta vreme cât femei si barbati anonimi, neinstruiți în a ține discursuri sau a scrie texte, sclavi sau muncitori, au împărtășit idei emancipatoare, au mobilizat revolte și au vehiculat idealuri de egalitate și justitie, dar au fost marginalizați sau uitați de istoria oficială. Cu titlu de exemplu, discursului din 1851 al lui Sojourner Truth, sclavă eliberată în Statele Unite, discurs intitulat ”Nu sunt oare o femeie?” (din care am citat in introducerea acestui text) i-a trebuit mai mult de un secol pentru a fi editat și recunoscut de istoria feminismului. Din această perspectivă, 8 Martie, sărbătoarea internațională a drepturilor femeilor, merită poate privită doar ca o convenție temporală menită să ne amintească mai degrabă sensul și puterea mobilizării pentru egalitatea de gen decât înscrierea în memorie de personalități și evenimente considerate ‘cheie’.

O incursiune mai profundă în acest secol al XIX-lea este necesară înțelegerii genealogiei acestor idei de egalitate. Astfel, în plină industrializare masivă a Europei occidentale, femeile, ca și copiii, sunt mâna de lucru ieftină, mobilizabilă pentru toate muncile istovitoare din industrie. Muncitoarele sunt folosite în special în sectorul textil, în dezvoltare exponențială, de la filatură (dar, de fapt, chiar de la culegerea bumbacului pe plantații) la numeroasele ateliere de confecții. Nemulțumite de salariile mizere și de condițiile inumane de muncă, ele se reunesc, se organizează, se atașează sindicatelor. În 1819. în Anglia, femeile participă la manifestația pacifistă de la Peterloo (Manchester), preilej cu care în jur de 60.000 de muncitori care cereau sufragiu universal și abolirea Corn Laws au fost reprimați într-un mod sălbatic. Printre răniți au fost și 100 de femei.

Pe măsură ce asistăm spre sfârșitul secolului al XIX lea în Europa la dezvoltarea învațământului, presei, sănătății publice, femeile vor intra masiv și în aceste domenii. Femeile din burghezia educată care se emancipează de sub tutela căsătoriei ca singur orizont de reușită socială, care reușesc să obțină o slujbă și un salariu în aceste sectoare de activitate, sunt sensibilizate de situația muncitoarelor din industrie și ateliere. Este cazul rebelei și autodidactei Flora Tristan (1803-1844) care face o veritabilă anchetă socială în mediul muncitoresc de la un capat la celălalt al Franței, al socialistei franceze Hubertine Auclert (1848-1914) sau al cunoscutei sufragete britanice Emily Davison (1872-1913), care, încercând sa atașeze o cocardă a sufragetelor la gâtul unui cal în plină cursă hipica este accidentată mortal. Dar la sfârsitul secolului al XIX-lea, asemenea militante, din ce în ce mai numeroase și implicate în acțiuni radicale pentru care fac inchisoare, vor fi decepționate: dreptul de vot al femeilor, recunoașterea lor legală ca subiect autonom al politicii nu sunt o prioritate nici în sindicate, nici in partide. «Ooo, proletari! Dacă vreți să fiți liberi, încetați de a fi nedrepți! Spuneti cu totii ‘egalitate între toți oamenii, egalitate între bărbăți și femei‘» clameaza Hubertine Auclert la tribuna congresului socialist muncitoresc de la Marsilia in 1879.

În absența consecințelor la nivel național pe măsura așteptărilor, lupta oficială pentru drepturile femeilor se internaționalizează. Primul congres de la Paris are loc în 1878 (care de altfel nu susține dreptul de vot al femeilor). În mod special sunt cunoscute corespondența și întâlnirile dintre Rosa Luxembourg (1871-1919) si Clara Zetkin (1857-1933), care vor fonda Partidul Comunist German. Cele două intelectuale socialiste constată dificultatea de a integra chestiunea drepturilor femeilor pe agenda politică de stânga. Clara Zetkin conduce timp de mai bine de 20 de ani redactia ziarului german Die Gelichheit (Egalitatea) cu 125.000 de abonați. Ideile feministe sunt prezente în paginile ziarului. În 1910 activitatea de mobilizare a celor două intelectuale se regăsește în reunirea pentru a doua oară la Copenhaga a Conferinței internaționale a femeilor socialiste, cu reprezentante din 17 tari. În timpul acestei conferințe, Clara Zetkin propune ca «femeile socialiste din toate țările sa organizeze în fiecare an o zi care să fie în primul rând ziua dreptului de vot al femeilor». În anul următor, 1911, un milion de femei europene manifestă pe 19 martie (comemorarea Comunei din Paris și a revoluțiilor de la 1848). În Germania, Danemarca, Austria și Elveția au loc ample manifestații pentru dreptul de vot al femeilor (în Viena sunt 30 000 de femei în stradă). În Rusia, Alexandra Kolontai, viitoare ministră în guvernul bolșevic, camarada politică a celor două amintite mai sus, va fi printre protagonistele organizării zilei de 8 Martie ca zi a drepturilor femeii în 1913 și 1914.

În pofida acestei efervescente și a faptului ca femeile obțin dreptul de vot în numeroase țări, cele două războaie mondiale, fascizarea peisajului politic, declinul internaționalismului socialist și monopolul simbolic al Uniunii sovietice asupra feminismului socialist vor umbri până la obscuritate importanța idealului politic de egalitate între femei și bărbați. Cu precădere în țările din Estul Europei aflate sub influența URSS după cel de-al doilea razboi mondial. De abia în 1977 ONU oficializează această comemorare la nivel internațional. În România, recuperată de nationalismul patriarhal ceausist, comemorarea este de la bun început asociată «zilei mamei».

Din perspectiva feministă de stânga, 8 martie este prilejul de a reitera importanța mobilizării femeilor pentru propria lor emancipare. Atâta timp cat egalitatea de gen nu este atinsă, e necesar sa reamintim lupta care a fost dusă pe parcursul istoriei, luptă exemplară și impresionantă pentru prezent. 30 000 de femei în strada? Am putea spera din nou o asemnea mobilizare împotriva violenței domestice în Romania, împotriva decalajului salarial față de bărbați și a plafonului de sticlă, împotriva inegalității de distribuție a responsabilităților domestice, împotriva dictatului aparentei și a hărțuirii sexuale în spatiul public și în mediile profesionale? Să nu uităm că în România n-a existat (încă !) o mișcare națională de eliberare a femeilor (precum Womanʼs Liberation Movement în Statele unite ale anilor 1970). Sa fim încrezătoare deci, putem începe cu acest 8 Martie 2019!

Postări asemănătoare


Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat