Fascismul ca o „poveste neterminată” – partea II

Baricada.org stă de vorbă cu prof. Joanna Tokarska-Bakir. În partea a doua a interviului este discutată opoziția falsă între “cei obscuri” și “cei luminați”

Joanna Tokarska-Bakir
Joanna Tokarska-Bakir

Suntem o societate traumatizată emoțional și stratificată. Organizarea dialogului social privind comunitate pare a fi urgentă în această situație. Chiar dacă apar viziuni concurente despre comunitate, în loc să vorbim în mod normal, ca rezultat avem animozitate și prigoană, de exemplu în problema refugiaților. Este ciudat, deoarece conceptul de comunitate a fost totdeauna important pentru noi.

Da, dar a fost folosit într-un anumit scop, că sub masca de „unitatea polonezilor” să suprime opiniile inconvenabile și să cenzureze manifestări de frustrare. Să nu uităm că, spre deosebire de comunitatea națională franceză sau americană, cea poloneză este încă definită în termeni de etnie. În cazul în care ar fi avut caracterul civic, n-ar fi fost posibilă „demascarea evreilor” din listele care circulează în țară. Chiar amuzante ar fi fost, de asemenea, toate aceste lucrări privind „suprareprezentare a evreilor în Biroul de Securitate”. Aceste opinii jenante sunt deseori exprimate de către istorici cunoscuți, fără ca ei să-și dea seama cât de mult se compromit. La urma urmei, în mod evident acestea se referă la ideea de numerus clausus – reglementările discriminatorii dinaintea războiului, care interziceau polonezilor de origine evreiască să lucreze în anumite locuri de muncă, atunci când numărul lor depășea o anumită cotă. Mai mult decât atât: cum se poate evita „suprareprezentare” în primii ani după încetarea discriminării? Cu asemenea gândire paleo-etnică, bazată pe lipsa de imaginație morală în Polonia, avem o problemă de lungă durată. Tocmai aceasta creează o bază pentru manifestări pline de ură și xenofobie, care apoi se răspândesc pe Internet și în timpul marșurilor împotriva imigranților.

Situația pare a fi și mai grea dacă acceptăm faptul că ultimii ani sunt pierduți atunci când vine vorba de a dezvolta imaginația civică.

În ciuda numelui său, Platforma Civică (PO) nu a propus nicio politică civică proprie. Nu a reușit să asigure elementara pentru spațiul european separare a conceptelor de cetățenie și de origine etnică. Ca rezultat, „naționalitate poloneză” nu se combină în Polonia cu origine evreiască, bielorusă, ucraineană, sileziană sau orice alta. Permiteți-mi să vă reamintesc despre o serie de procese (în continuare închise) cu așa-numiți naționaliști, legate de discursul de ură și acțiunile, în care această ură față de „alții” a fost manifestată fizic (pot recomanda în acest context cartea „Războiul Sfânt” (“Święta wojna”) cu fotografii de Wojciech Wilczyk, 2014). Atunci a înflorit conceptul de „daună socială redusă a acțiunii”. Cred că neglijarea subiectului de comunitate civică este cel mai greu păcat al Platformei.

Acest motiv anti-social a fost nutrit de structuri instituţionale, elite și clasă politică pentru mai mult de 20 de ani. Acum poate fi înlocuit cu o altă imaginație și practică socială, dar aceasta necesită o muncă grea.

Trebuie să începem cumva. Pentru inceput, ar fi bine să nu mai chinuiască pe oamenii cu fantomele militare care se realizează mai degrabă în moarte solemnă, decât în viața valoroasă de zi cu zi. În loc de a construi muzee de martiriu, s-ar putea lăsa oamenii în pace și în comunitate, care nu exclude pe nimeni numai din cauza originii nepotrivite. Stanisław Vincenz a scris: „Nu contează de unde e familie, ci cine face parte a familiei”. În loc de a cere stema, ar merita doar să introducem acest motto pe drapele.

Totuși, astăzi marșul de independență cu ideea comunității înțelese în sens etnic adună mii de oameni pe străzi.

Am observat aceste marșuri și oamenii care participă acolo. Îmi pare rău că își construiesc identitatea în modul acesta și cu astfel de povești, dar trebuie să recunosc că este o adevărată experiență, de necontestat. Cineva le-a făcut o ofertă care răspunde nevoilor lor. În toți acești ani, n-a apărut nimeni cu oferta unui alt model de comunitate.

Singurul lucru pe care l-a avut de oferit partea cea „luminată” a societății, a fost să-i plaseze într-o cușcă cu eticheta obscuritate” și sindromul totalitar.

Mi se pare că problema este și mai complicată. Acești oameni au dreptul ca cetățeni de a ieși pe stradă și de a-și prezenta „eu” colectiv, problema este numai că „eu” lor nu prevede un astfel de „tu” ca al meu. I-am observat în Varșovia mergând pe jos la data de 11 noiembrie și am fost emoționată de ceea ce am văzut: era evident momentul de emancipare a acestui grup de oameni care merg de obiecei pe alte străzi, sunt îmbrăcați, se bucură și se supără în mod diferit. Eu nu sunt de acord cu lucruri în care cred, dar mi se pare că într-o anumită măsură înțeleg de unde vine mânia lor. În textul meu din anul 2007, “Un șurub din imaginația poloneză” (“Śrubka w polskiej wyobraźni”), am prezis apariția acestor oameni, pe care i-am numit „orfani rămași după comunitate”. Am presimțit creșterea dictaturii, pe care PiS n-a putut s-o materializeze atunci. Se materializează doar acum, sub ochii noștri.

“Orfani ai comunității” menționați de către dumneavoastră au fost opuși cetățenilor luminați și raționali. Asemenea “comenzi mentale rapide” nu numai domină imaginația cetățenilor, dar și într-o mare măsură sunt responsabile de animozitate reciprocă, împingând acești “orfani” în brațele dreptei.

Imagine dihotomică cu elitele iluminate pe de o parte și cu poporul obscur pe de altă parte, este totuși fundamental falsă. Ca o persoană care de zeci de ani efectuează studii etnografice la țară, știu că mulți din așa-numiți oameni simpli leagă toată speranța lor cu tot ce descriem cu cuvântul „luminare”. Cunosc de asemenea mulți intelectuali blazați, inclusiv profesori, care disprețuind mitocănie sunt mândri de faptul că, în ultimii ani nu au citit o singură carte. Lenea elitelor este moderna „tradare a funcționarilor”. Într-o mare măsură, această lene ne-a și dus la situația actuală. Pe de altă parte, să nu idealizăm „poporul”. Wilhelm Reich a avut dreptate, când a scris că în Germania nazistă poporul în nici un caz nu s-a încurcat: în acel timp și în acel loc, a dorit chiar fascism. Kurt Theweleit a terminat această idee: „Nici un om din cauza degradării economice nu devine în mod inevitabil fascist în sens politic – cu excepția cazului în care este deja fascist în sens psihologic, mental”.

Dumneavoastră spuneți că nu putem idealiza oameni, dar este, de asemenea, recomandat să nu ne cultivăm fobiile. Trebuie să ne amintim, totuși, că substratul pentru triumful dreptei a fost preparat de la începutul anilor ’90. În dezbatere publică era un acord pentru stigmatizarea și eliminarea anumitor grupuri sociale de către elite, de exemplu cu ajutorul termenului „homo sovieticus”. Apoi, muncitorii au fost considerați cei mai rău și atacați din toate părțile, dar, de asemenea, oameni care au trăit o mare parte a vieții lor profesionale în perioada erei comuniste. Prin urmare, cineva a distrus psihologic acești oameni și numai după aceasta au putut să accepte anumite opinii. La urma urmei, nimeni nu se naște un fascist.

Kurt Theweleit, a cărui carte „Fanteziile bărbaților” a fost publicată recent în limba poloneză pe aproape o mie de pagini explică modul în care se întâmplă acest lucru. Autorul reprezintă mișcarea ultra-stângă, dar cu siguranță anti-materialistă: arată că un rol fundamental în dezvoltarea fascismului joacă trezirea fanteziilor perverse, a răzbunării, a resentimentului în mase de oameni. Dumneavoastră spuneți: „Cineva a distrus psihologic acești oameni”. Iar ce ar fi dacă a făcut-o mama în tandemul cu tată, iar biserica și profesori autoritari au terminat treaba? Theweleit arată un mod foarte democratic a creșterii fascismului, un mod care funcționează la toate straturile a Germaniei wilhelminiene. Cu binecuvântarea părinților și a preoților, acești profesori, spune autorul, au modelat germani teribil ascultători (dificil de tradus termenul Gehorsamkeit) și perverși – libidoul lui a fost construit așa; trebuie să ucidă acolo unde alții iubesc. Am auzit cândva la radio, cum Franciszek Starowieyski, un pictor proeminent și „expert în femei „, descria uciderea Rosei Luxemburg și aruncarea corpului ei într-un canal din Berlin. Descrierea a fost realistă și pasionată, corpul revoluționarei fiind numit „hoit”. Apoi o carte a lui Theweleit dedicată mentalității trupelor naționaliste Freikorps care au efectuat această crimă, m-a lăsat să înțeleg tot sadismul poveștii menționate mai sus. Am înțeles atunci că mentalitatea fascistă nu se limitează deloc cu Germania post-wilhelminiană, și în nici un caz nu evită elitele. După cum a scris Anna Zawadzka în introducerea excelentă pentru cartea lui Wojtek Wilczyk „Războiul Sfânt” (2014) – în Polonia, ne place să ne amăgim că antisemitismul este o chestiune de „oameni neinstruiți”, de „gunoi” și „fundul societății”. În același mod ne place să ne gândim la fascismul. Din păcate, acest lucru nu funcționează așa.

Karl Jaspers în eseul său despre problema vinovăției s-a concentrat asupra cauzelor care au dus la fascism. Atrage atenția asupra faptului că unii oameni au învățat să-l accepte și alții n-au învațat să i se opune. Acest text mi se pare valabil mai ales astăzi.

Jaspers, probabil, și-a amintit că mulți comuniști germani, după ani de luptă fără speranță împotriva fascismului, au și devenit fasciști. Probabil și-a amintit, de asemenea, că, în Germania, aproape toți, inclusiv el însuși, disprețuiau fascismul de lung timp, confundându-l cu o renaștere și „germanitate care se ridică din genunchi”, umilită mai înainte de Tratatul de la Versailles. Trăind câteva decenii mai târziu, putem învăța din experiențele lui. Trebuie să ne răspundem urgent la întrebarea de ce ceea ce spune dreapta nedemocratică nimerește exact la țintă. Este o reflecție semnificativă asupra valorilor civice și modul în care acestea funcționează la nivelul vieții de zi cu zi.

Se pare că cu problema valorilor civice am ajuns la capătul poveștii. Există multe declarații, dar la nivelul relațiilor sociale cotidiene ele reprezintă pentru noi materii străine. Categoriile civice ar trebui să implice respectarea drepturilor tuturor cetățenilor. Între timp, oamenii care lucrează de zi cu zi, la locuri de muncă nu prea simt că aceste valori se aplică acolo. Legislația muncii, în practică, nu există. Mediul social în care își desfășoară activitatea, ca și cel institutional, îi convinge că discursul despre valori este un lucru, iar viața este altceva.

Acestea nu sunt valorile cu care trăim. Sunt niște valori “de gală”, a căror semnificație n-am avut timp s-o apreciem și s-o înțelegem, și nu se știe dacă într-o zi le vom considera ca propriile noastre valori. Deficitul categoriilor civice în viața publică poloneză poate fi comparată cu declarațiile Bisericii poloneze cu privire la problema antisemitismului. La nivel declarativ antisemitismul este considerat drept un păcat. Însă, ca răspuns la manifestările specifice ale antisemitismului urmează banalizarea lor, adică cel mai comun mod de a acoperi o perversiune. În ceea ce privește anti-semitismul care ar fi fost învins, episcopii polonezi citează des cuvintele lui Ioan Paul al II-lea, ca și când n-ar fi fost în stare să vorbească despre el cu propriile lor cuvinte. Toamna trecută, la a 50-a aniversare a declarației „Nostra Aetate” privind relația cu religii necreștine, episcopii au publicat o scrisoare pastorală. Dar n-au spus să-l citească în biserici.

Fără să cunoaștem cauzele și să ne dăm seama cum arată astăzi fundul societății, este foarte greu să ne gândim la un alt tip de relații cu alții.

Voi repeta ceea ce am spus cu zece ani în urmă în textul „Un șurub din imaginația poloneză”: imaginația poloneză se bazează pe triunghiul DOMNII/EVREII-MITOCANI. Până când vom debloca acest triunghi, nu se va liniști războiul polonezo-polonez, nu vom învinge resentimentul din subconștientul nostru, unde astăzi domnește PiS. Atunci când PiS atacă „post-comuniștii” ca „evreii” și „oamenii din saloane” mobilizează “frustrare de mitocănie” în țăra în care toată lumea are aspirații boierești, deoarece contează numai boierimea, adică, genealogia și tradiția, mai degrabă decât competența și realizare. Împreună cu „mitocănie în politică” se întoarce din nou subiectul claselor. Din nou, aceasta este rivalitatea din triunghiul DOMNII/EVREII-MITOCANI, și din nou limba ei provine dintr-o lipsa unei idei civice pentru a înlocui comunitate bazată pe etnie. Polonia este o țară plină de disprețul țăranilor față de țărani. Prietena mea din Frankfurt mi-a spus recent că nu-și poate imagina că, în Germania, cu excepția tabloidelor probabil, ar fi dată atât de multă atenție constatărilor cine de unde vine. Fixația asupra genealogiei, în special înlocuirea competenței cu origine, acestea nu sunt caracteristicile societăților bazate pe cunoaștere, numai ale celor care nu au prelucrat feudalismul.

Moștenirea feudalismului începe să fie prezentă ca un subiect al dezbaterii publice. Sunt create diferite inițiative cetățenești, sunt populare teorii postcoloniale, adică observăm niște manifestări ale muncii intelectuale.

Noi putem converti toate la un cântec pe care o știm deja. În Polonia, chiar și teoria postcolonială a fost valorificată în serviciul martiriului național. Între timp, Franz Fanon deja a descris paradoxul unui senegalez, care se silește în zadar să construiască subiectivitatea lor, încercând să scrie ca Corneille, dar fără să-i alunge pe domnii coloniști. În același mod un polonez începe primul bal ofensând valetul lui. Într-adevăr, de asemenea înjosire reciprocă fiecare se eliberează el însuși, dar pentru a se elibera în mod colectiv, trebuie să concepem din nou societatea. O societate fără dispreț, alta decât cea de la epoca „Solidarității”, care a dat atât de ușor libertatea lor Bisericii și „patrioților”, o societate într-adevăr civilă, construită pe baza valorilor democratice.

A vorbit Kacper Leśniewicz


Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat