Fascismul ca o „poveste neterminată” – partea I

Baricada.org stă de vorbă cu prof. Joanna Tokarska-Bakir, antropologul care se ocupă de problemele culturii și ale religiei la Institutul de Studii Slave din cadrul Academiei Poloneze de Științe și cercetează fenomenul Holocaustului.

Joanna Tokarska-Bakir
Joanna Tokarska-Bakir

Luxul lipsei de cauzalitate și creștere optimistă în greutate – sunt primele lucruri care îmi vin în minte când mă gândesc la dezbaterea publică din Polonia. Pe sol preparat în modul acesta domină lipsa de abilități analitice și diviziunea tribală bine pronunțată. Unde ne poate duce asemenea polarizare?

Polarizarea, pe care le-ați menționat, este atât de însemnată nu din cauză că participanții dezbaterii publice stau pe poziții complet diferite. Această polarizare rezultă din faptul că au fost suprimate multe poziții care cer considerare. Suntem obișnuiți cu opinia că tocmai dreapta tinde să închidă gura altora în dezbatere, folosind așa-zisa politică de simetrie („avem radicalii noștri, dar uite ce fel de radicali aveți voi!”). Așa este, dar în afară de aceasta mai avem aripa stângă sau liberală, care folosește propriile strategii pentru a cenzura discursul. Nu vorbesc deloc despre corectitudinea politică. Mă refer la strategii de conversație specifice, care implică utilizarea cuvintelor cheie legate cu “luptă de clasă” față de participanți de discuție. Aceste cuvinte distrag de la sensul discuției, și cu ajutorul shaming-ului subordonează critici cenzorilor. Aceste îmbinări de cuvinte se bazează – pe planul declarațiilor – la următorul mesaj: cu toate că cealaltă parte este inelegantă, „noi” trebuie să procedăm altfel, noblesse oblige. De fapt, aceasta servește pentru a distrage atenția de la esența discuției: persoanei care încearcă să dezvăluie, de exemplu, violența, îi cer să tăcă în cadrul normelor de pseudo-etichetă, acuzând-o că strigă prea tare și poate trezi vecinii.

Ați putea să dați vreun exemplu?

Comportamentul Carolinei Wigura din „Cultura Liberală”, în emisiunea „Timpul electoral” la TVN 24. Aceasta a fost după prima declarație a lui Jarosław Kaczynski cu privire la refugiați și că ei reprezintă o amenințare pentru viața biologică a națiunii („paraziți”, „protozoare”), care sună ca un citat aproximativ din discursul lui Adolf Hitler și face o referire la limba nazistă (evreii ca ciumă, infecție, tifos). Singura persoană care în timpul emisiunii a calificat în mod corespunzător acest lucru, afirmând că asemenea frazeologisme au fost cândva folosite împotriva evreilor, a fost Waldemar Kuczynski. In acest moment, participanta cea mai liberală a dezbaterii a spus: „Nu este corect să spunem așa, nu e voie”. Din nou, argumentul de tip norme de etichetă. Și este chiar eficient: Waldemar Kuczynski n-a mai avut nimic de spus până la sfârșitul emisiunii.

Unii participanți ai discuției publice avertizează împotriva utilizării cuvântului “fascism”, solicitând prudență la nivelul de recunoaștere a fenomenelor realității.

Această situație este un semnal al paraliziei discursului, care se reduce la chestii de aspect (ce este decent și ce nu e) și de eleganță. Cineva care spune lucruri pe nume, referind la antecedentele istorice ale anumitor comportamente și expresii, este exclus din dezbaterea publică sub pretext de „comportament rău”, „limbaj necorespunzător” sau „emoționalitate”. Cunosc birourile editoriale întregi, și nu reprezintă deloc reviste de dreapta, care evită cuvântul „fascism”, deoarece se presupune ca este prea tare, neelegant de folosit împotriva unui disputant. Mă întreb la ce etapă a introducerii fascismului în Polonia vom obține permis să folosim acest cuvânt.

Opiniile care solicită sobrietate sunt întărite de teama de folosire prematură a termenului. Atunci poate apărea problema lipsei de instrumente menite descrierii realității.

Aceasta este argumentul “de la paștele cailor”. În cazul în care sunt îndeplinite condițiile iluzorii care identifică realitatea stabilită cu fascism, am fi trăit de mult timp într-o țară fără libertate de exprimare, dar cu cenzura care nu ne permite să articulăm amenințarea. Când trebuie să avertizăm: înainte sau post-factum? De ce în societate care a suferit atât de mult din vina fascismului, este interzis să vorbim despre frică de el? Oare nu este așa pentru că suntem conștienți de faptul că fascismul astăzi este foarte atrăgătoare pentru dreaptă și pentru stângă a spectrului politic? Acordul de a nu utiliza acest cuvânt în mod „prematur”, este un fel de răscumpărare care îl face pe un dusputant liberal sau stâng (de exemplu, Leszek Miller, care a refuzat categoric să mai numească modificările introduse de către PiS “fascizarea”) să rămână mereu în cadrul acestui acord? Acest lucru nu reprezintă liberalism, ci oportunism. Mai mult decât atât, se combină deseori cu stigmatizarea acelora care spun lucruri pe nume, cu ajutorul epitetelor cum ar fi “isterici”.

Acest lucru înseamnă că după părerea dumneavoastră, fascismul ar putea reveni?

Permiteți-mi să vă reamintesc că fascismul ar putea însemna aproximativ patru lucruri. În primul rând, el înseamnă o revoluție, proiectul de a construi o civilizație bazată pe un sentiment de securitate, care întărește legături sociale slăbite și reglementează toate afacerile noastre. În al doilea rând, fascismul poate însemna o ideologie care redefinește naționalism și se opune marxismului și liberalismului. În al treilea rând, poate însemna o viziune asupra lumii și a istoriei, care aspiră de a crea un „om nou” și lansează „destinul providențial al națiunii”. Și în al patrulea rând, poate însemna o cultură care modifică imaginația colectivă și modul de viață „stricat”, mai ales prin redefinirea spațiului privat și public. Din punct de vedere istoric, toate aceste patru aspecte au fost în combinație doar o singură dată, dar și atunci în diverse configurații, în Germania, Italia și Spania. S-au întipărit în minți însă atât de puternic, încât chiar și acum ecourile lor rămân cu noi, și vor rămâne pentru totdeauna.

Ecoul, pe care l-ați menționat, ar putea rezona profund, dar este foarte dificil de prezis ce fel de consecințe reale ar da, și dacă aceasta va însemna revenirea fascismului.

Revenirea fascismului, în orice configurație, este dificilă de a imagina numai pe planul viziunii liniare a istoriei. Dacă ne vom referi, de exemplu, la viziunea lui Walter Benjamin, viziunea unui proces deschis, în care trecutul neterminat poate să revină brusc și să se amestece în prezent, atunci situația pare a fi complet diferită. Experiența poloneză privind fascism este tipica „poveste neterminată”, sensibilă, pe care a oprit-o războiul. Ca națiune care disprețuiește „străini conaționali”, adică evrei polonezi, ne-am simțit arieni impecabili. De fapt, fascismul se reduce la două acțiuni: conectarea tuturor  privilegiaților într-o structura ierarhică, cu un Conducător în frunte, și excluderea, apoi și eliminarea celor care nu pot să se alăture. Gradul de sprijin public pentru PiS va determina caracterul de eliminare. Dar putem fi siguri că va fi înscris în noua legislație, pe care n-o mai poate verifica nici Tribunalul de Stat. Și va funcționa tipica pentru dictaturi „diviziunea muncii”: statul va da doar un semnal de acord, iar restul vor face cei care stiu să citească semnalele: funcționari entuziaști, troli și militanți.

Li se pot opune cetățenii care vor citi cu exactitate amenințarea potențială.

Cred că datoria oamenilor conștienți astăzi este să alarmeze atunci când în spațiu politic apar paralele istorice periculoase. Putem considera un exemplu punctul de vedere dat de ideologul principal și avocatul Reichului, Carl Schmitt, în eseul „Dictatura” din anul 1922. Acest eseu a introdus conceptul de „dictatură suverană”, ceea ce înseamnă puterea legislativă radical subversivă, care se legitimează pe sine însăşi. Sună cunoscut? Oare putem vorbi despre aceasta deja astăzi, sau numai atunci când „dictatura suverană” ne va interzice, sub pretextul de insulta imaginii de suveran?

Partea neliberală exclude critici de politica istorică de stat, ca și cercetători de subiecte „incomode”, care infirmă mituri bine înrădăcinate. Acest lucru provoacă întrebări cu privire la niște concesii făcute cu scopul de a rămâne în dezbatere. Prețul poate fi refuzul de a acționa critic.

„A rămâne în dezbatere” are prețul său, și nu se corelează bine cu critică și independență. Acum 11 ani m-am dus cu studenții mei pe teren, la Sandomierz. A urmat și o carte, „Legendele sângelui” (pol. „Legendy o krwi”, publicată în 2008, anul trecut o versiune extinsă a cărții a apărut  în Franța). În acest studiu este descrisă imaginea provinciei poloneze, unde nu numai așa-numita „clasă socială inferioară”, ci și elita orașului sunt cufundate într-o fantezie destul de sumbră care provine încă din zilele pogromului din Kielce, că evreii răpesc copii „pentru sânge”. Vitalitatea antisemitismului își exprima și în „listele evreilor”. Aceste liste circulau în multe localități în Polonia Mică înainte de alegerile din 2005 și îi demascau pe membrii guvernului polonez și ai Episcopiei (pe aceste liste au fost, de asemenea, frații Kaczynski). Investigațiile privind bunici și mătuși, numele și originile adevărate, erau modul principal de a vorbi despre apartenență la comunitate. Ca și când nu s-ar fi întâmplat niciodată anul 1968, ca și când n-ar fi existat Holocaustul.

Deci, dumneavoastră ați dovedit empiric existența amenințării reale, care provine din lipsă de educație civică. Cum au fost primite concluziile dumneavoastră?

La Varșovia nu prea au vrut să vorbească despre aceste chestii. La o dezbatere organizată în 2006 de către Fundația Stefan Batory în legătură cu filmul lui Artur Żmijewski despre grupul nostru intitulat „Polonezul în dulap” („Polak w szafie”), toată lumea a fost nemulțumită de noi. Rezultatele noastre nu se potriveau cu rezultatele optimiste ale sociologilor, ale studiilor lor privind transformare conduse pe termen lung. Ne criticau nu numai reprezentanţii dreptei invitați la dezbaterea, ci și stângiștii tineri, care tocmai au început să exploreze farmecul sentimentului pentru oameni simpli, și, prin urmare, considerau orice fantome antisemitice ca „lipsite de capital politic”. N-au înțeles că rezultatele studiului nostru au fost alarmante, nu pentru că au spus ceva despre relația oamenilor din Sandomierz față de câțiva polonezi evrei, care au rămas în Polonia după Holocaust, ci pentru că au descris relația față de alteritate de tot felul în țară atât de omogenă ca Polonia. Cel mai important este că nimeni n-a fost îngrijorat de faptul că singurele organizații care au avut o propunere pentru tinerii din Stalowa Wola de a petrece timp sâmbătă seara, au fost “Uniunea Tineretului Polonez” (“Młodzież Wszechpolska”) și “Liga familiilor poloneze” (“Liga Polskich Rodzin”).

Nimeni nu părea interesat de ceea ce se întâmplă în „irealitatea” dinafara Varșoviei?

Reacția adevărată, cea ascunsă, era puternică, și chiar pentru aceasta am trebuit să plătim. De la catolicii iluminați am auzit că nu apreciem poporul; de la oamenii din stânga, că ne exaltăm prea mult; din comunitățile evreiești, că zgâriem rănile și aprofundăm sentimentul de antisemitism; din psihologi sociali, că formulăm în mod nepoliticos concluziile noastre, iar acest lucru intensifică conflictul, etc., etc. Atunci am înțeles la ce se bazează „diviziunea muncii” în problema antisemitismului în Polonia. Nu este așa că oamenii de știință descoperă și educatorii educă. După cum se pare, acest lucru nu este o sarcină pentru profesori, mass-media, fără să menționăm și pastori. Cercetătorul, care accidental descoperă ceva social incomod, trebuie să convingă pe cei neconvinși și să educe pe cei needucați în cadrul unei penitențe. De la acest moment nu el lucrează asupra temei, ci tema lucrează asupra el. În orice caz, până la un moment în care își va schimba opinia.

Dumneavoastră ați descoperit fapte foarte incomode pentru întreaga clasă politică și pentru elite. S-a dovedit că antisemitismul și-a făcut un cuib într-un loc central.

Da, miturile antisemite confortabile pe care provincialul Sandomierz a îndrăznit să le dezvăluie în conversații cu noi, au funcționat în liniște și în cercuri mai elitare, deoarece de acolo și provin. Din anul 2005, conceptele antisemite și anticivice care în ultimul sfert de secol au fost „vindecate în somn”, treptat s-au legalizat și s-au extins. Astăzi, aparțin deja mainstream-ului.

Însă în anul 2007 vine la putere liberala Platformă Civică (PO). Reprezentanții elitelor deschid șampanie, au reușit să oprească PiS, a venit epoca de progres. Încă o dată, am devenit sclavii „sfârșitului istoriei”. La orizont nu se văd problemele, pe care ar trebui să-le rezolvăm.

Chiar și mai mult, fiindcă atunci nimeni nu vrea să vorbească cu noi despre asta. Mi se părea lucrul clar că primul pas după o astfel de victorie va fi crearea echipei interdisciplinare, a cărei sarcină va fi de a examina punctul de vedere al electoratului neliberal, frustrat, care a votat împotriva PO. Totuși, opiniile acestui grup au fost considerate ca lipsite de interes. Cât de mare este amenințarea, a arătat catastrofa de la Smolensk, care a stârnit o explozie de gândire conspirativă, pentru care plătim tocmai astăzi. Atunci nimeni n-a fost îngrijorat.

Să recunoaștem sincer, în sens politic n-a fost profitabil să ne facem griji.

Pentru a menține monopolul asupra puterii, în domeniul „politicii istorice” PO se asemăna treptat cu PiS, nedorind să-i cedeze „pe partea dreaptă”. De asemenea, a continuat nefericitul „patriotism de mâine”, fiind de fapt căutarea obsesivă a unui “alibi pentru ieri”. Amenințarea fantomatică anti-poloneză menită să închidă gura participanților dezbaterii cu privire la antisemitism, este aceeași manevră, pe care astăzi o folosește PiS. Iar această fantomă sperie pe toți – pe Nowoczesna și pe PO. Vorbești despre antisemitism în Polonia, mai ales dacă ești în afara țării – gata, ești anti-polonez! La aceasta eu răspund de obicei: antisemitismul este într-adevăr anti-polonez. Până ce vom învăța să reacționăm în mod adecvat la asemenea șantaje, vom rămâne sub stăpânirea lor.

Adică, între politica istorică a PiS și a PO nu a existat nicio diferență?

PO a continuat cu cele mai multe dintre obiectivele politicii istorice a PiS: întărirea martirologiei poloneze și a „obsesiei de nevinovăție colectivă”, construirea Muzeului Revoltei din Varșovia, cultul Drepților între popoare fără precizarea motivelor pentru care cei Drepți timp de zeci de ani ascundeau acțiunile lor de la concetățeni, precum și fixarea pe Jan Karski și Irena Sendlerowa ÎN LOC DE educație anti-antisemită și civică. Muzeul Polin, numit în glumă astăzi „ambasada poloneză în Polonia”, s-au alăturat la cântarea toleranței poloneze. Este probabil singurul muzeu evreiesc din lume în care antisemitismul nu a fost identificat nicăieri ca o problemă demnă de un tratament special. Cu toate acestea, cea mai mare lovitură pentru mine a fost stabilirea de către președintele Komorowski a unei zile consacrate “soldaților blestemați”, adică persoanelor implicate în războiul civil după 1945 în Polonia, cum ar fi Romuald Rajs (pseudonimul Bury), responsabil pentru uciderea a zeci de belaruși, inclusiv copii nou-născuți. Alții, de exemplu, Jozef Kuras (pseudonimul Ogień) ucidea frecvent evreii, pentru că sunt comuniști. Permiteți-mi să vă reamintesc că „soldații” lui Ogień atacau casele de copii, ceea ce a fost descris atât de șocant în „Holocaustul evreilor” de Karolina Panz.

Într-un cuvânt, atât PO ca și PiS au răspuns bine la cererea publicului.

În Polonia de azi monoton anti-comunistă a fost și este o astfel de cerere de asemenea eroi. În Polonia, chiar și directorul Institutului Istoric Evreiesc folosește astăzi termenul „comunism evreiesc” fără ghilimele. Ca rezultat, despre antisemitism se mai spune aici în termenii „problemei evreiești”. În același timp, este cea mai importantă, cea mai actuală dintre problemele polonezilor. Comportamentul tolerat o dată împotriva evreilor, acum afectează frecvent și cetățeni non-evreiești fără nici o diferență: oamenii care nu acceaptă subordonare socială, apărătorii drepturilor omului, reprezentanții minorităților de culoare, ai homosexualilor si ai lesbienelor, ai imigranților. Înflorește discursul instigator la ură. Și, când Jan Gross spune că rădăcinile lui trebuie căutate la moștenirea neprelucrată a Holocaustului, începe o furtună până la propozițiile de a-i retrage cetățenia.

A vorbit Kacper Leśniewicz

Postări asemănătoare


Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat