Economia politică a neoliberalismului

Recenzia cărţii ”Minotaurul global. America, Europa şi viitorul economiei globale” de Yanis Varoufakis

(foto: Baricada)

Yanis Varoufakis, Minotaurul global. America, Europa și viitorul economiei globale, traducere de Veronica Tomescu, Editura Comunicare.ro, București, 2017

Vocea pe care o întâlnim în această lucrare este aceea a profesorului universitar de economie Yanis Varoufakis, nu aceea a politicianului Varoufakis. O distincție importantă, deoarece garantează o abordare cât mai obiectivă posibil, evident, dintr-o perspectivă ideologică asumată. De asemenea, deși este solidă din punct de vedere științific, cartea utilizează un limbaj colocvial și accesibil, fapt care o transformă într-una dintre principalele contribuții la descifrarea economiei politice neoliberale care a culminat cu criza globală din 2008.

Varoufakis începe cu prezentarea principalelor cauze ale crizei, care a început ca o criză imobiliară în Statele Unite: în primul rând, inovațiile financiare susținute de complicate calcule matematice având pretenția că elimină automat orice tip de risc din sistemul economic: „noile instrumente permiteau o nouă formă de datorii, cu pretențiile argintului viu. De îndată ce se produceau datorii, se împărțeau în felii, se amestecau în pachete cu grade diferite de risc și se vindeau pretutindeni pe glob. Prin răspândirea riscului financiar, spunea retorica, niciun agent nu se confrunta cu dezastrul, dacă dădeau faliment unii dintre datornici” (p. 6). Apoi, hârtiile de valoare emise de bănci pe baza acestor pachete cu grad de risc ridicat, care erau mai profitabile decât biletele de trezorerie ale Statelor Unite, umflând astfel enorm bula speculativă. Dacă „în 2003, pentru fiecare dolar de venit la nivel mondial, circulau instrumente financiare derivate în valoare de 1,8 dolari”, în 2007, „fiecărui dolar de venit la nivel mondial îi reveneau instrumente financiare derivate în valoare de aproape 12 dolari” (p. 143). Băncile care emiteau aceste hârtii de valoare plăteau agențiile de rating pentru a le evalua la cote cât mai bune și cât mai lipsite de risc, consolidând senzația că astfel de artificii financiare asigură practic invulnerabilitatea sistemului, mai ales că și instituțiile de stat acordau credibilitate acestor ratinguri. În sfârșit, lăcomia nelimitată, naivitatea credulă a Uniunii Europene că va reuși să ocolească acest dezastru financiar și încrederea nejustificată în matematizarea economiei au făcut restul.

Pentru a înțelege originile economiei politice neoliberale, a Minotaurului contemporan hrănit cu bani și indirect cu vieți omenești, spre deosebire de Minotaurul din mitologia greacă, pentru care erau suficiente jertfele umane – Varoufakis ne poartă într-o călătorie înspre originile sistemului monetar. Începe cu etalonul-aur, la care marile puteri europene au renunțat în timpul primului Război Mondial, pentru a îl adopta din nou după încheierea acestuia, fapt care, combinat cu diferite speculații financiare, a alimentat masiv prăbușirea economică de la sfârșitul anilor 1920. Câțiva ani mai târziu, etalonul-aur era istorie. După al Doilea Război Mondial, acesta a revenit sub forma dolarului care asigura stabilitatea sistemului monetar internațional și era convertibil în aur la prețul de 35 de dolari pentru o uncie.

Deși inițial Statele Unite au dorit să dezindustrializeze Germania și Japonia, începutul Războiului Rece a schimbat radical această viziune. Planul Marshall, precursorul Uniunii Europene, a contribuit la renașterea economiilor vest-europene, dar a fost formulat în termeni inacceptabili pentru Uniunea Sovietică deoarece se baza pe eliminarea barierelor tarifare și pe „dolarizarea” economiilor cărora li se adresa. Mânată de interesul de a avea parteneri economici sustenabili și de a susține dolarul cu ajutorul mărcii germane, Statele Unite au investit masiv în Germania postbelică și ulterior în Japonia. Însă nu au făcut-o din motive filantropice, ci pentru a crea o arhitectură capitalistă globală sustenabilă, cu mai multe centre de putere și de prelucrare a surplusului economic. Memoria crizei din 1928 era încă vie, iar Washingtonul dorea să se asigure că nu va suferi de unul singur impactul viitoarei crize economice globale atunci când aceasta s-ar fi profilat la orizont. „Ideea era că Statele Unite aveau să rețină importantul surplus comercial postbelic, în schimb și-ar fi exportat surplusul de capital (sau profiturile) către protejații lor, sub formă de investiții directe sau de asistență, permițându-le astfel să cumpere în continuare produse americane. În același timp, Statele Unite aveau să se asigure că Japonia și Germania puteau menține o poziție similară de surplus la nivel regional, chiar dacă asta însemna o reducere a profitului total al SUA” (p. 93). Iar reducerea profiturilor nu a fost mică: aproximativ 20%, în timp ce Germania și-a extins economia cu 18% datorită acestui aranjament, iar Japonia cu nu mai puțin de 156,7% (p. 96). Ideea planului economic global, care a funcționat până în 1971, era aceea de a redistribui printr-o decizie politică (americană) surplusurile de capital pentru a asigura stabilitatea sistemului, o măsură de acest gen neputând fi implementată prin intermediul mecanismelor de piață. „Din istoria Planului Global, putem deduce azi o lecție simplă, și anume că perioada de glorie a capitalismului mondial a fost rezultatul deciziei celei mai puternice uniuni politice de pe planetă, de a juca rolul de hegemon – un rol care presupunea nu numai exercitarea puterii militare și politice, dar și redistribuirea masivă a surplusului pe plan mondial, redistribuire pe care mecanismul piețelor este cu totul incapabil să o realizeze” (p. 97).

În 1971 însă, odată cu costurile enorme ale războiului din Vietnam, cu creșterea cheltuielilor sociale ale Statelor Unite în contextul în contextul diverselor proteste din anii 1960 și cu scăderea generalizată a ratelor profitului la nivel global, americanii decid să renunțe la convertibilitatea dolarului în aur pentru a își putea achita cheltuielile tot mai mari cu ajutorul unei monede devalorizate. Deoarece prețurile la hidrocarburi erau deja mici, iar această măsură le-ar fi diminuat în continuare cu aproape 30%, lăsând la o parte conflictul arabo-palestinian vechi deja de peste două decenii, statele arabe din Orientul Mijlociu, principalele surse de petrol ale lumii, au ripostat crescând prețul de câteva ori. În contextul economic și politic tot mai turbulent al anilor 1970, în care prețurile la toate produsele de bază, nu numai la petrol, au crescut vertiginos, Statele Unite au decis să renunțe la la rolul lor postbelic de gestionator al surplusului economic global. Deși creșterea galopantă a prețului la petrol le-a adâncit considerabil datoria externă, și așa considerabilă, Statele Unite nu s-au opus acestei tendințe, așa cum se consideră de obicei, ci au încurajat-o. La urma urmei, chiar dacă nu mai era convertibil în aur, tot dolarul era moneda principală pe piața internațională, iar asta însemna că prețurile mai mari ale hidrocarburilor vor crea inevitabil o cerere mai mare de dolari la nivel global. „Având în vedere că noul scop era găsirea de căi pentru finanțarea deficitelor (…) SUA, fără să fie reduse cheltuielile bugetare ale guvernului SUA sau dominația SUA pe plan mondial, politicienii americani au înțeles că au o sarcină ușoară: să amăgească restul lumii să finanțeze datoria SUA. Dar aceasta presupunea redistribuirea surplusului global în favoarea SUA și în detrimentul celor două zone economice pe care le construiseră în jurul Germaniei și Japoniei. Trebuiau îndeplinite două condiții pentru ca fluxurile de capital din întreaga lume să se inverseze și să se reverse către Wall Street, cu scopul finanțării deficitelor crescânde ale SUA: (a) competitivitatea crescută a firmelor SUA față de competitorii germani și japonezi și (b), rate ale dobânzilor, care să atragă fluxuri însemnate de capital către Statele Unite” (pp. 106-107).

Pe cale de consecință, guvernul american a scăzut costurile forței de muncă, ridicând astfel profitabilitatea companiilor americane și atrâgând numeroase investiții externe. În același timp, prețul crescut al petrolului a afectat în primul rând economiile Germaniei și Japoniei, care nu au rezerve proprii, spre deosebire de Statele Unite, nici capacitatea globală a acestora de a atrage capital internațional. Capacitate sporită și de creșterea considerabilă a ratei dobânzilor la credite, fapt care a oferit un nou imbold capitalului internațional de a se îndrepta spre Wall Street. În plus, sumele enorme de dolari acumulate de statele producătoare de petrol au ajuns să fie plasate, datorită condițiilor favorabile mai sus descrise, tot în economia Statelor Unite. La sfârșitul anilor 1970, Marea Britanie a preluat entuziastă noul model economic speculativ dezvoltat în Statele Unite. Epoca Minotaurului neoliberal începuse.

Ea a durat până la criza economică din 2008, susține Varoufakis. În urma crizei, ale cărei efecte au fost potențate în cadrul Uniunii Europene datorită monedei euro, Statele Unite nu mai pot genera cererea globală de dinainte de 2008: „Piețele americane absorb cu 24% mai puține importuri nete (generând astfel doar 66% din cererea pe care se baza restul lumii înainte de Criză) și atrag, în sectorul privat american, cu 57% mai puțin capital decât ar fi atras dacă nu s-ar fi prăbușit băncile de pe Wall Street în 2008 (date valabile pentru anul 2013, n.m.)” (p. 247). Minotaurul global a murit, dar practicile economice speculative și agresive care l-au slujit cu încredere o duc cum și astăzi nu se poate mai bine.

Va putea China să preia rolul geoeconomic abandonat de Statele Unite? Varoufakis este sceptic, și atrage atenția că deși Beijingul dezvoltă o vastă rețea de acorduri comerciale cu America Latină, Africa și India, în care sunt incluse și corporații multinaționale europene, China este pur și simplu incapabilă să genereze suficientă cerere la nivel global pentru a prelua această sarcină. Viitorul, se pare, este incert și îngrijorător, mai ales ținând cont de faptul că economia globală stagnează în raport cu perioada anterioară iar Statele Unite, odată cu intrarea în scenă a președintelui Donal Trump, se izolează tot mai mult pe plan global și reintroduc unele măsuri protecționiste. În plus, compoziția organică a capitalului se schimbă pe zi ce trece în favoarea capitalului fix, tehnologic, și în detrimentul celui variabil, uman. Așa că următoarea criză economică de proporții globale este mai degrabă o chestiune de timp. „V-ați gândit vreodată oare de ce refuză cu îndărătnicie piețele să funcționeze ca un mecanism de ceas? Răspunsul poate că se află aici, în acest adevăr simplu despre firea umană: chiar dacă am vrea, nu ne putem transforma într-un bun economic. Este o incapacitate care ar putea explica și de ce sistemele noastre economice, spre deosebire de cele pe care le vedem în natură, au tendința de a intra în Criză (cu C mare). Cu cât sunt mai intense robotizarea și eficientizarea forței de muncă, cu atât scade valoarea totală generată pe termen lung și cu atât societatea noastră de piață de apropie de Criză” (p. 58).

Postări asemănătoare


Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat