Nimic nu e mai viu decât teatrul la vârsta a patra
Ieri, 07.03.2018, a avut loc la Teatrul Evreiesc de Stat reprezentația spectacolului ”Domiciliu instabil” în regia lui David Schwartz. Spectacolul reprezintă efortul conjugat al mai multor artiști și instituții. În esență, este vorba despre un proiect inedit co-finanțat de AFCN care își propune să aducă teatrul mai aproape de comunitățile în general absente din atenția publicului. David Schwarz și Mihaela Michailov sunt cei care desfășoară de ani buni o activitate intensă la Căminul ”Moses Rosen” constând în spectacole de teatru, dezbateri, lecturi publice. Spectacolul este rezultatul acestei idei unice în spațiul teatral românesc de a permite rezidenților unui cămin pentru persoanele vârstnice să devină actori. Un proiect foarte curajos ale cărui rezultate sunt surprinzătoare prin calitatea produsului artistic. Poate un critic obișnuit cu un discurs teatral clasic sau un spectator mai conservator în rândurile cărora trebuie să mărturisesc că m-am situat și eu inițial, nu ar credita o asemenea inițiativă cu potențial crescut în plan estetic. Totuși, spectacolul este indiscutabil o experiență estetică de care ar putea să se bucure și cei mai sceptici critici ai teatrului social.
”Domiciliu instabil” tratează o temă cât se poate de vie și actuală: casa, casa noastră cea de toate zilele. E un drept al nostru sau doar o sursă de speculă și venit pentru o mică minoritate de ”aleși”? Spectacolul invită câțiva dintre rezidenții de la căminul ”Moses Rosen” să spună povestea locuințelor prin care s-au perindat de-a lungul vieții. O idee excepțională care ar fi oarecum inspirată din metoda de cercetare specifică istoriei orale. De altminteri, după spectacol, la discuția dintre public și actori, au fost invitați și profesorul Zoltan Rostas și doctoranda în istorie socială Dana Costin. În alocuțiunile pe care le-au rostit la finalul reprezentației cei doi cercetători au insistat asupra faptului că istoria socială este un imbold, un tip de abordare care poate constitui un punct de pornire pentru demersul teatral. Dincolo de acest punct de start constituit de istoria orală, ambii s-au arătat impresionați de cât de viu poate fi transmis mesajul privind dreptul la o locuință, mesajul privind modul în care a avea sau a nu avea un acoperiș deasupra capului ne poate determina destinele de-o manieră crucială. Experiențele de viață ale protagoniștilor spectacolului nu sunt uniforme. Perspectivele lor asupra perioadei comuniste, de pildă, nu sunt nicidecum în concordanță. Dacă unii s-au simțit deposedați și insistă asupra atrocității de a te trezi că trebuie să trăieșți în propria ta casă alături de te miri cine – inclusiv alături de familia unui preot care are drept animal de companie o găină care se plimbă nestingheriră pe masa din sufragerie – alții s-au simțit fericiți că, în comunism, au putut finalmente să își cumpere o locuință, să aibă o cameră a lor. Mai mult, alții, foarte vulnerabili, s-au simțit protejați, pentru că, fiind încadrați în câmpul muncii, ca să folosim o expresie specifică vremii, au putut merge în audiență la Comitetul Central ca să obțină o locuință. Însă una dintre cele mai vii și impresionante mărturii aparține unei doamne care se recomandă a fi comunistă convinsă. Ea povestește cum părinții săi – comuniști asumați la rândul lor – o acuză că a devenit capitalistă pentru că și-a achiziționat o garsonieră. Asemenea consecvență ideologică mai rar! Să auzi toate aceste povești spuse de protagoniștii care devin actori povestindu-și propria viață este o experiență unică. Așa cum afirmam anterior, mi-a fost destul de greu să identific sursa din care vine forța spectacolului. Cu siguranță din faptul că a fost foarte bine gândit și structurat. Însă dincolo de viziunea regizorală și de aportul actorilor profesioniști care lucrează alături de rezidenții de la căminul ”Moses Rosen”, cred că sursa experienței teatrale absolut zguduitoare este faptul că acești oameni își recentrează întreaga lor existență în jurul acestei experiențe actoricești. Ei nu joacă nici pentru faimă, nici pentru bani, nici pentru critici, nici pentru premii. Ei sunt acolo pentru noi, pentru spectatori. Și, în fond, sunt chiar la vârsta potrivită pentru teatru: vârsta la care chiar nu mai ai nimic de demonstrat, dar ai atât de multe de arătat! Lucru hotărât, nimic nu e mai viu decât teatrul la vârsta a patra!
O să închei cu textul lui Pompiliu Sterian care, la cei 99 de ani ai săi, încă își joacă rolul cu o forță incredibilă:
„Orice om pe-acest pămînt / Are-un drept, e lucru sfînt/ Fie el de orice rasă / Are dreptul la o casă.“
Video înregistrare din discuţia după spectacol:
Domiciliu instabil – Colectiv: Iudith Ardeleanu, Marius Armaşu, Mihaela Bîrlegi, Ioseph Cotnăreanu, Mişa Dumitriu, Paul Dunca, Margareta Eschenazy, Alice Monica Marinescu, Mihaela Michailov, Jak Neumann, Katia Pascariu, Marius Rădulescu, David Schwartz, Lippa Segall, Pompiliu Sterian, Dorotea Weissbuch. Parteneri: FCER – DASM – Căminul „Moses Rosen“, CNDB, Gazeta de Artă Politică, MACAZ – Teatru Bar Coop, Universitatea Bucureşti. Proiect co-finanţat de AFCN. Programul „Vîrsta 4“, Asociaţia ADO în cadrul Platformei de Teatru Politic 2016.
