Comentariu pe marginea cărții „Capitalismul pe muchie de cuțit”
Își putea imagina cineva acum 10 ani că în România s-ar traduce o carte scrisă de o fostă dizidentă anti-comunistă care pune deschis problema depășirii capitalismului? De peste 30 de ani, sfera publică de la noi e sub vraja unei gândiri unice mult mai eficiente decât cea de dinainte de 1989: dacă ideologia de stat de pe vremuri era în mod evident și asumat ideologie, ortodoxia post-decembristă a impus ideea (profund ideologică a) inevitabilității și perenității sistemului capitalist ca pe un fapt atât de natural că numai un nebun l-ar pune sub semnul întrebării. Simpla critică a tarelor tot mai devastatoare ale capitalismului continuă să atragă după sine trimiterile canonice la Gulag și Coreea de Nord. De aceea traducerea realizată de Maria Cernat și Alexandru Ionașcu vine ca o gură de aer proaspăt într-un climat cultural încă sufocat de ideologia capitalistă.
Cartea Albenei Azmanova face o radiografie clară, cuprinzătoare și convingătoare nu doar a tarelor capitalismului – de la precaritatea standardelor de viața ale claselor populare la catastrofa ecologică ce se derulează sub ochii noștri – ci și a motivelor pentru care acest sistem nu poate fi reformat. Acele tare nu țin de niște excese care pot fi reglementate, ci de însăși logica intimă a unui sistem care pune profitul mai presus de orice. Nu putem cere bestiei să-și renege propria natură.
Azmanova e la fel de convingătoare și în critica lucidă pe care o aduce stângii contemporane, în special unei social-democrații care s-a neoliberalizat până la punctul în care ajunge să apere interesele capitalului mai abitir decât dreapta însăși. Citatul din Nancy Pelosi, lidera Democraților americani, e paradigmatic în acest sens: „Suntem capitaliști și așa stau lucrurile”. Aici vedem motivul principal pentru care dreapta populistă,, și nu stânga e cea care – cel puțin în Europa – captează mare parte a furiei populare anti-establishment: nu pentru că stânga ar fi abandonat clasa muncitoare în favoarea grupurilor minoritare, ci pentru că a abandonat clasa muncitoare în favoarea clasei capitaliste. Stânga mainstream, reformistă, nu s-a retras niciodată din lupta de clasă, doar că acum joacă pentru echipa cealaltă.
Mai puțin convingătoare e încercarea autoarei de a conceptualiza stadiul actual al capitalismului, pe care îl numește „capitalism al precarității” și despre care susține că ar fi înlocuit capitalismul neoliberal. Dar precaritatea e o marcă definitorie a neoliberalismului. Dacă în capitalismul postbelic, de tip keynesian, economia se baza pe șomaj cât mai scăzut, slujbe cât mai stabile și salarii ce creșteau în tandem cu productivitatea, neoliberalismul a presupus flexibilizarea pieței muncii, stagnarea salariilor reale și pierderea de drepturi sociale câștigate prin sacrificii enorme de generațiile anterioare. Precaritatea descrisă în carte, inclusiv impactul său asupra puterii de luptă a claselor populare, ține de caracterul specific al neoliberalismului. Mai mult, toate celelalte trăsături esențiale ale neoliberalismului (financiarizarea excesivă a economiei, privatizarea spațiului și bunurilor publice, externalizarea funcțiilor statului către companii private etc.) au rămas neclintite, în ciuda parantezei intervenționiste din timpul primului an de pandemie. Așadar, distincția analitică pe care Azmanova o face între capitalismul neoliberal și capitalismul precarității nu prea stă în picioare.
Cea mai problematică parte a cărții însă e capitolul final, în care autoarea schițează în linii extrem de generice cum am putea depăși capitalismul în mod gradual, pe nesimțite, fără nevoia unei revoluții și nici măcar a unui proiect societal alternativ. Nu e nevoie decât de politicile potrivite care să submineze producția orientată spre profit care definește capitalismul. Dar Azmanova ignoră elefantul din cameră: problema puterii. De ce ar accepta clasa capitalistă – care, după cum admite însăși autoarea, controlează puterea de decizie politică – politici care să-i submineze propria ordine socială? Ce clasă conducătoare, vorba lui Engels, a părăsit vreodată scena istoriei de bună voie? Azmanova evită, în mod bizar, aceste întrebări cruciale și, în genere, tema organizării forțelor sociale și politice necesare unei schimbări sistemice.
Prin eludarea acestei probleme a puterii, Azmanova nu face însă deloc notă distinctă. Stânga contemporană e plină de voci care identifică excelent motivele pentru care trebuie să scăpăm de capitalism, ba chiar și elementele de bază ale unei societăți post-capitaliste, dar nu și modul în care o putem înfăptui această transformare. Mare parte a stângii pare să trăiască în negare totală față de ostilitatea neînduplecată cu care clasa capitalistă și aliații săi ar întâmpina și cel mai timid efort de schimbare socială structurală. De unde vine, atunci, această teamă de-a pune deschis problema revoluției, această sfială de a recupera și milita pentru proiectul socialist? Din însăși internalizarea narațiunii dominante, de dreapta, despre revoluție ca un cataclism istoric ce eșuează inevitabil în teroare și trebuie evitat cu orice preț pe viitor. E o caricatură convenabilă care desigur eludează suita de revoluții, războaie civile și cuceriri coloniale extrem de violente care au moșit tranziția de la feudalism la capitalism. Tot încercând să fugă de revoluție și de utopie, stânga a ajuns să creadă în utopia reformării ori depășirii capitalismului pe cale amiabilă, instituțională. Stânga trebuie să se debaraseze de acest balast ideologic, de o vină istorică ce nu-i aparține, și să redescopere tocmai lucrurile de care Azmanova zice că nu avem nevoie: revoluția și utopia.
