Considerații despre posibila pace în Ucraina
SUMAR
Dreptul internațional și instituțiile sale vor fi cele prin intermediul cărora se va restabili pacea dintre Ucraina și Rusia. Din păcate, în actuala configurație, sistemul internațional nu face față situației specifice provocate de conflictul dintre cele două țări. Știut fiind că, pe de o parte, obținerea prin forță a unor teritorii de către un stat (Rusia) nu poate fi recunoscută internațional, iar, pe de altă parte, același stat nu dă semne că ar renunța vreodată la respectivele teritorii, singura perspectivă imaginabilă pare a fi continuarea și escaladarea războiului și excluderea oricăror negocieri de pace, urmată de înghețarea conflictului într-o ilegalitate de durată din punct de vedere al dreptului internațional.
O privire critică asupra evoluției (și involuției) dreptului internațional în ultimii peste 100 sau chiar 200 de ani ne ajută totuși să găsim instrumentele necesare pentru negocierea unei păci durabile, echitabile și conforme cu normele dreptului internațional, în Ucraina – și nu numai – de ex. în cadrul unui Congres de Pace European.
Măsurile minime ale foii de parcurs vor include:
1. inchierea unui armistițiu între cele două părți beligerante,
2. staționarea unei misiuni de menținere a păcii ONU în teritoriile Ucrainei ocupate de Rusia,
3. organizarea unui Congres de Pace multilateral, asemănător cu Conferința pentru securitate și Cooperare în Europa din 1975 sau a unei COP – Conference of the Parties a ONU,
4. organizarea unor referendumuri libere, corecte și informate în teritoriile disputate / ocupate din Ucraina / Crimeea, privind viitoarea apartenență statală.
01. I. PROBLEMA:
Europa și sistemul internațional în impas
Cum am ajuns în 2022 pragul unui război de proporții în Europa? Și cum ieșim din această situație?
02. Războiul Rusiei împotriva Ucrainei ne arată că, în ciuda „progresului social“ cu care lumea modernă se mândrește, comunitatea internațională și relațiile internaționale au ajuns în ultimul an într-o criză profundă, în impas chiar. Un impas atât de grav, încât, în mod repetat, se vorbește despre posibilitatea declanșării unui nou Război Mondial, despre utilizarea de arme nucleare și chiar despre sfârșitul omenirii. Oroarea maximă și moartea în masă au ajuns subit pe ordinea de zi. Cum am ajuns, sau mai bine, cum am fost aduși aici, la marginea prăpastiei – aproape pe neobservate? Ce s-a întâmplat? De ce pare imposibilă negocierea unui armistițiu, măcar? Și, nu în ultimul rând: Cum putem ieși din situația actuală?
02. II. SOLUȚIA:
Patru răspunsuri – pornind de la patru întrebări
A. Care sunt mizele profunde ale conflictului dintre Rusia și Ucraina?
B. De ce pare „imposibilă“ soluționarea conflictului?
C. Cum putem ieși din conflict?
D. Să facem pace în lume! Sau: Cum procedăm?
03. Pentru a găsi și a urma căi realiste de ieșire din actuala situație și a scenariilor sumbre de viitor, propun să reflectăm critic la întrebările de mai sus, al căror răspuns ne vor arăta posibile „ieșiri de urgență“ spre o nouă stare de pace în Europa și nu numai. Cheia rezolvării conflictului se află în mai buna cunoaștere a dreptului internațional, așa cum este valabil în prezent – dreptul internațional fiind setul de norme și instituții prin intermediul cărora va trebui „filtrat“ cândva conflictul, dacă se dorește într-adevăr soluționarea sa. Ca în orice conflict grav între două părți, NU este de ajuns să facem apel doar la „înțelegere“, la „politică“ sau la „etică“, atâta timp cât ignorăm partea strict juridică.
04. La fel cum în dreptul civil două persoane vor rezolva un eventual diferend în fața instanțelor abilitate, făcând uz de setul de norme juridice în vigoare, așa și statele își rezolvă diferendele în baza unor norme, instrumente și instituții de drept internațional. Dacă normele și instrumentele de drept internațional „din dotare“ nu sunt cele de care avem nevoie, nu vom putea rezolva problema, iar conflictul va trena. Din păcate însă, în prezent NU (mai) dispunem de instrumentele juridice puternice și ușor de identificat pentru pacificarea situației dintre Ucraina și Rusia – de aceea, „pacientul“ (pacea europeană/mondială) riscă să moară! Dacă vrem să salvăm pacea pe continent, trebuie așadar (re)găsite normele, instrumentele și procedurile de drept internațional necesare.
05. Vrem să găsim răspunsuri la aceste probleme? Atunci trebuie mai întâi să punem întrebările potrivite – în speță, cele patru întrebări de mai sus – însoțite aici de răspunsuri concise ce vor fi detaliate în capitolele ce urmează. Așadar: A.) Care sunt mizele profunde ale conflictului RUS-UCR – și ce ne spune asta despre situația dreptului international? Răspuns: Miza pare a fi viitorul ierarhiei internaționale dintre puterile lumii, prin continuarea politicii SUA și UK de menținere a dominației asupra super-continentului Europa-Asia prin amplificarea conflictului în relațiile internaționale și subminarea colaborării dintre statele industrializate din Europa de Vest cu furnizorii de resurse din Europa de Est.
B.) De ce pare „imposibilă“ soluționarea conflictului? – și ce ne spune asta despre situația dreptului internațional? Răspuns: Normele de drept internațional care reglementează relațiile dintre state sunt inadecvate pentru o soluție facilă și „la-îndemână“ a acestei situații specifice, iar Rusia – la fel ca și SUA și Regatul Unit (UK) – abuzează sistematic atât de punctele slabe ale sistemului, cât și de drepturile și privilegiile de care dispune prin faptul că este membru permanent în Consiliul de Securitate ONU, având drept de veto.
C.) Cum putem ieși totuși din impas – din punct de vedere al dreptului internațional? Răspuns: Orice acord de pace dintre Ucraina și Rusia va trebui să aibă o bază legală solidă – adică să nu contravină normelor elementare și obligatorii de drept internațional (ius cogens). În situația în care Rusia va refuza să returneze Ucrainei teritoriile ocupate ilegal, se va putea ajunge la o înțelegere general acceptată, doar dacă Ucraina intră de bună voie în negocieri multilaterale (preferabil să nu fie doar bilaterale!) ce vor rezulta în eventuale modificări teritoriale. Nu este nevoie să facă asta din convingere – este suficient s-o facă declarativ, renunțând totodată la acțiuni de venire contra factum proprium. Soluția propusă aici sunt negocieri multilaterale, în cadrul unui Congres de Pace European. Legalitatea soluției, din punctul de vedere al dreptului internațional este dată de faptul că modificările teritoriale dintre state sunt acceptabile (chiar dacă sunt un tabu politic), când au loc de comun acord.
D.) Să facem pace în lume! Cum procedăm? Răspuns: Propunem acțiuni de advocacy față de decidenți politici și, mai ales, organizarea unui număr semnificativ de sesiuni, conferințe, tabere etc. de pace de către societatea civilă, mediul educațional/academic samd. – în semn că societatea și cetățenii nu mai așteaptă ca alții să rezolve problemele, ci preiau chiar ei inițiativa.
III. Diagnostic & Propuneri
În cele ce urmează vom elabora mai pe larg cele patru răspunsuri:
06. A.) Care sunt mizele profunde ale conflictului Rusia–Ucraina?
Miza pare a fi viitorul ierarhiei internaționale dintre puterile lumii, prin continuarea deja tradiționalei politici a SUA și UK de menținere a dominației asupra super-continentului Europa-Asia prin amplificarea conflictelor și subminarea colaborării dintre statele industrializate din Europa de Vest (de ex. Germania, Franța) cu furnizorii de resurse din Europa de Est (de ex. Rusia). Rolul Ucrainei pare a fi limitat la a fi terenul de luptă dintre statele sus menționate. Aceste politici au o tradiție de peste un secol în cazul SUA și una multiseculară, de „balance of power“ în cazul Regatului Unit (UK) – fiind descrise chiar de către geopoliticieni și analiști ai acestor doua tari, sub cuvintele cheie „Heartland Theory“ (H. J. Mackinder) și „The Grand Chessboard“ (Zbigiew Brzeziński). Mai mult: Controlul asupra configurației politice în Europa Centrală („spațiul german“) avusese relevanță majoră și în Pacea de la Vestfalia, din 1648, astfel că putem vorbi despre „chestiunea germană“ ca despre un laitmotiv al politicii europene în general. Pentru a completa perspectivele „negre“ de viitor: La orizont se prefigurează deasemenea o conflictualizare artificială a relației dintre SUA/Europa și China, în același scop hegemonial.
07. B.) De ce pare imposibilă soluționarea conflictului? Simplu, pentru că normele de drept internațional care reglementează relațiile dintre state, sunt inadecvate pentru a rezolva acesta situație specifică. Iată de ce: Normele obligatorii ale dreptului internațional, așa-numita ius cogens, valabile de la adoptarea Cartei ONU, în 1945 (cu un antecedent în Statutul Ligii Națiunilor, înființată în 1919 la Conferința de Pace de la Paris), interzic atât amenințarea cu forța, cât și aplicarea proactiva a forței între state, fară mandat al Consiliul de Securitate (CS) al ONU (art. 2.4. Carta ONU). Excepție făcând autoapărarea colectivă conform art. 51 Carta ONU și, în anumite condiții, atacul anticipatoriu.
08. Aceeași logică „prohibitivă” se aplică, firește, și în privința câștigurilor teritoriale ale unui stat, obținute prin amenințarea cu forța sau aplicarea forței. În cazul Ucrainei, rezultă că războiul început de Rusia cât și expansiunea sa teritorială sunt ilegitime și NU pot fi recunoscute de alte state.
(Vezi și nerecunoașterea internațională a Republicii Ciprul de Nord, apărută în urma invaziei turcești din 1974 resp. Vezi și Transnistria, Abhazia…) Totuși, în ciuda încălcării flagrante a Cartei ONU, Rusia nu dă semne că va renunță în viitor la respectivele câștiguri teritoriale ilicite. Dată fiind incapacitatea CS ONU de a interveni pentru aplanarea conflictului, de ex. cu o misiune de menținere a păcii – Rusia, SUA și UK fiind state cu drept de veto în CS –, în Ucraina continuă să funcționeze un „perpetuum mobile“ confictual, cu potențial nelimitat de escaladare.
09. Punctul slab al ordinii de pace de după 1945 și 1919 a fost/este acela că în ambele perioade, scopul major urmărit, pare să fi fost dominarea centrului geografic și totodată polul economic al Europei: Germania și statele prietenoase cu Germania (Austria, Ungaria). Asta s-a arătat în numeroase momente cheie ale secolului XX, îndeosebi în fereastra de timp 1918-1920 și 1945-1947, dintre încheierea ostilităților militare și semnarea unor tratate de pace după Primul și cel de-al Doilea Război Mondial. În aceasta fereastră de timp, în care și dreptul internațional era în ruine – la propriu – învingătorii au luat decizii favorabile lor, cu impact major negativ asupra Germaniei învinse și a țărilor prietene, cât și asupra Europei și a întregii lumi.
10. Agenda geopolitică de impunere și păstrare a hegemoniei unor state asupra altora – în loc de demersul uzual dinainte de 1919, de realizare a unui nou echilibru pașnic pe continentul european , a viciat grav procesul decizional al conferințelor de pace de după cele doua războaie mondiale. De aici a rezultat un set de norme, instituții și proceduri de drept internațional în parte disonante și disfunctionale, păstrate până azi. Iar aceste disonanțe și disfunctionalitati inluențează astăzi direct situația dintre Rusia și Ucraina. Mai precis – și în mod paradoxal – principiul nonagresiunii dintre state ALIMENTEAZĂ astăzi conflictul, în loc să-l atenueze! Intorcându-ne din nou în trecut, vom vedea de ce:
11. În 1919, prevederile privind interdicția respectiv sancționarea colectivă a agresiunii militare, cuprinse în Statutul Societății Națiunilor – o noutate în materie de drept internațional! – erau îndreptate explicit împotriva Germaniei, știut fiind deja din timpul tratativelor din 1919 că statele învinse vor cauta să schimbe prin mijloace militare ordinea punitivă impusă asupra lor.
12. În 1945, situația a fost oarecum similară – cu mențiunea că după ororiile din anii 1939-1945, comise mai ales de agresiunea armată a Germaniei naziste asupra altor state, interdicția și sancționarea amenințării și aplicării forței dintre state avea să capete un loc și mai proeminent în ierarhia normelor de drept internațional – aceste prevederi fiind incluse atât în Preambul Cartei ONU cât și într-o poziție proeminentă, în art. 2.4.
13. „Patronii“ noii ordini mondiale urmau să fie membrii permanenți ai CS ONU, cu drept de veto. Pe deasupra, fiecare dintre cele cinci state dispunea/dispune de vaste zone geografice în care își exercita, faptic, hegemonia, deoarece aranjamentele de securitate post-1919 și post-1945 reflectau ierarhia de putere a statelor din acea perioadă – membrii CS ONU fiind statele învingătoare ale celor două mari conflagrații ale secolului trecut, acestea fiind la momentul 1945 faptic imperii coloniale sau imperii ideologice. De aceea, nu este de mirare că după 1919 pacea europeană fusese una cât se poate de fragilă, după 1945 fusese o pace rigidă, pe baza unui conflict ideologic „înghețat“ și că odată cu „dezghețul“ din 1989 statele din centrul și estul Europei, în timp ce alergau grăbite spre viitor, se întorceau mental și la chestiuni rămase nerezolvate după 1918: relația dintre populația majoritară și minoritară, drepturi lingvistice, conflicte, răni, traume, granițe, nemulțumiri, aspirații și iluzii moștenite din trecut. Deoarece problemele legate de granițe, conflictele dintre state și minoritățile etnice țin de domeniul dreptului international, iar actualul sistem se bazează, printre altele, pe principiul nonagresiunii, „supervizat“ de Consiliul de Securitate ONU ca singurul for internațional abilitat să autorizeze violența coercitivă dintre state, punctul slab, în privința conflictului Rusia-Ucraina îl reprezintă dreptul de veto de care dispun cele cinci state membre ale Consiliului de Securitate al ONU (CS ONU).
14. Dreptul de veto, până și în chestiuni care-i privesc direct pe membri CS ONU, este unul dintre principalele elemente disfunctionale ale sistemului. Putem vorbi chiar de un privilegiu „cuasi-medieval“, deoarece în practica ultimelor decenii se arată tot mai des că aceste state își permit să încalce art. 2.4. al Cartei ONU cât și o serie de rezoluții, știind că nu există instituție de drept internațional care să le sancționeze respectiv să le impună renunțarea la această practică. Cu alte cuvinte, în relațiile internaționale, pentru SUA, UK, Franța, Rusia și China se aplică alte reguli decât pentru „restul lumii“ – mai precis, aceste cinci state au privilegiul războiului de agresiune, a hegemonialismului și imperialismului. Deci pentru aceste state sunt valabile în continuare standardele de dinainte de 1919. Adică SUA, UK, Franța, Rusia și China fac război și pace după bunul plac, cum se făcea în secoul XIX, în evul mediu și în antichitate! În timp ce „restul“ celor aprox. 188 de state recunoscute în lume, evident că nu dispun de acest privilegiu! Este rețeta dezastrului pentru pacea în Europa și nu numai – mai ales în situația în care membri CS ONU încep să lupte între ele (actualmente prin interpuși sau cu metode mai subtile și hibride)!
15. Diagnosticăm așadar că în sistemul internațional de după 1919 și 1945 avem două grupuri de state care, în materie de drept internațional, trăiesc în secole diferite! Avem de a face cu dublul standard instituționalizat la cel mai înalt nivel al normelor și instituțiilor internaționale. Inegalitatea oficializată din sistemul internațional, competiția hegemonialistă în Europa-Asia dintre SUA/UK și Rusia/China, controlul asupra Europei/Germaniei ca una dintre mizele majore, au (co)produs în 24 februarie 2022 „erupția“ aproape vulcanică a unui nou război în Europa – război cu potențial de escaladare perpetuă, din lipsa unor mecanisme de drept internațional suficient de puternice, adecvate acestei situații. Același lucru se poate diagnostica și pentru conflictele armate ilegale, începute de SUA/UK și alte state aliate, începând cu atacul asupra Iugoslaviei, în 1999 și urmate de războaiele „interminabile“ din anii de după, în Orientul Mijlociu. Or, la gradul de complexitate și interconectare (și înarmare tot mai „sofisticată“ și „inteligentă“) a lumii tehnologizate, menținerea unui sistem bazat pe disonanțe, privilegii și discriminări este nu doar boală, ci boală fatală pentru umanitate. Rețetă toxică a „meniului“ pe care ni-l servește politica și sistemul internațional de azi: Competiție hegemonială + dublu standard + art. 2.4 Carta ONU – negocieri = MOARTE SIGURĂ A PĂCII.
16. C.) Cum putem ieși totuși din impas?
Conflictul dintre Rusia și Ucraina poate fi soluționat durabil doar cu soluții legale din punct de vedere al dreptului internațional. Deci, pentru a fi acceptat de comunitate internațională și organismele internaționale (ONU), orice acord de pace dintre Ucraina și Rusia va trebui să aibă o bază legală solidă – adică să nu fie în contradicție cu normele elementare și obligatorii de drept internațional (ius cogens). În scenariul probabil în care Rusia refuză să returneze Ucrainei teritoriile ocupate ilegal începând cu 2014, se va putea ajunge la o înțelegere general acceptată, DOAR dacă Ucraina intră „de bună voie“ (formal cel puțin) în negocieri ce vor rezulta cu siguranță și în modificări teritoriale, deoarece, așa cum am arătat și mai sus, modificarea consensuală și pașnică a frontierelor unei țări ESTE conformă cu dreptul internațional, deci poate fi recunoscută internațional.
17. În schimb, în prezent, anexarea teritoriilor ocupate de Rusia în 2022 este nulă de drept, deoarece a avut loc cu încălcarea lui ius cogens – ceea ce blochează în prezent negocierile și lasă loc doar continuării conflictului și/sau înghețării acestuia, fară posibilitatea „intrării în legalitate“ la un moment ulterior. Ipotetic vorbind, în baza normelor valabile înainte de 1919, atacul armat al Rusiei asupra Ucrainei și ocuparea unei părți din teritoriul ei ar fi fost perfect legală. Însă conform normelor și practicii internaționale de după 1945, cedarea unor teritorii de către un stat este considerată legitimă și va fi recunoscută de alte state, doar dacă are loc consensual, fară amenințare sau aplicarea forței și cu respectarea dreptului la autodeterminare, consfințit atât de Carta ONU (art. 1.2) cât și de Pactul internațional pentru drepturile civile și politice (art. 1.1), din 1966. Drept urmare, în teritoriile Ucrainei supuse negocierii, ar urma să aibă loc referendumuri libere și informate despre viitoarea apartenență teritorială, eventual în urma punerii acelor regiuni sub administrație interimară ONU, prin rezoluție a CS (soluția „Kosovo”). Astfel, rezultatul referendumurilor cât și cel a unor eventuale negocieri Rusia – Ucraina vor fi valide și recunoscute internațional.
18. Dacă există voință politică, negociatorii celor două părți vor „organiza“ relativ ușor un vot pozitiv al Rusiei în CS ONU pentru o misiune de menținere a păcii în regiunile din Donbass și în Peninsula Crimeea, în schimbul unui vot pozitiv al Radei Ucrainei sau a unor membri CS ONU – de ex. SUA, UK – pentru organizarea de referendumuri în acele teritorii, ce vor rezulta eventual în cedarea teritoriilor. Astfel se poate obține „intrarea în legalitate“ a câștigurilor teritoriale rusești în Ucraina, adică armonizarea realităților de pe teren cu normele dreptului internațional. Celor care consideră că în mod evident NU ar exista voință politică în acest sens le răspundem că aceasta lipsă de voință se datorează în parte lipsei unei perspective legale de încheiere a unui veritabil acord de pace. Odată apărută soluția, va crește și interesul de a o aplica.
19. Cum și în ce condiții va accepta Ucraina un asemenea „târg“ aparent dezavantajos? Iată câteva scenarii: a.) în condițiile unei înfrângeri pe câmpul de luptă, b.) împinsă de la spate de „aliați“, în condițiile unei situații de patt și de înghețare a conflictului, c.) în cadrul unui format amplu, multinațional – de ex. în cadrul unor Conferințe multilaterale sau, mai bine, a unui Congres de Pace, sub egida ONU sau OSCE – în care Ucraina va obține pace în schimbul unor teritorii de care a fost deposedată definitiv, chiar dacă în mod fraudulos.
20. Cele trei scenarii se pot suprapune parțial; contează însă ca Ucraina să-și declare acordul pentru un proces de pace, astfel încât rezultatele procesului (tratate de pace, modificări ale frontierei de stat, ratificări, depunerea tratatelor la Secretariatul ONU samd.) să fie acceptabile din pdv juridic pentru comunitatea internațională (de ex. ONU). Fară un „OK“ din partea Kievului (sau a unor membri CS ONU – de ex. SUA, UK) pentru demersurile ce vor rezulta în eventuale pierderi teritoriale, aceste teritorii vor fi considerate ca ceea ce sunt actualmente: teritorii ale Ucrainei, ocupate de Rusia cu încălcarea art. 2.4. al Cartei ONU.
21. Despre opțiunea c.) Organizarea unui Congres de Pace în Europa
Exemple istorice pentru evenimente de acest gen sunt Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa (CSCE) de la Helsinki (1975) în perioada Războiului Rece și Congresul de la Viena (1814-1815), în urma războaielor napoleonice. Un asemenea format mai larg reprezintă cadrul potrivit, credem noi, pentru negocierea acelor chestiuni complexe și interconectate de natură (geo)politică, strategică, economică, socială care, odată reglementate și adoptate/ratificate, vor garanta o nouă ordine de securitate practicabilă, durabilă și echitabilă pe continentul european. Nota bene: La un asemena eveniment vor participa cuasi necondiționat toate statele interesate – inclusiv statul agresor Rusia. Eventuale viitoare ajustări ale Tratatului de Pace se vor face în cadrul unor Conferințe de Pace (un fel de „Conference of the Parties / COP for Peace“) – tot prin negocieri și prin eventuale consultări / referendumuri ale populației potențial afectate.
22. O „ciudățenie“ în sec. XXI: Negocierea cu un stat agresor!
În mod straniu, tocmai includerea în negocierile de pace a tuturor statelor implicate într-un conflict armat va constitui elementul „nou“ al Congresului de Pace – pentru că, așa cum s-a arătat mai sus, în 1919/1920 și 1945-1947, statele considerate învinse după Primul Război Mondial și cele învinse în luptă în cel de-al Doilea Război Mondial au fost excluse de la negocieri. Astăzi ni se pare „firesc“ ca un stat învins, considerat agresor, să fie exclus de la negocieri și sancționat cât se poate de dur prin tratatele de „pace“. Problema constă în mod surprinzător tocmai în aceea că astăzi se considera „firesc“ să nu mai discuți cu cel cu care te-ai luptat, în schimb îl pedepsești pentru faptul că …a îndrăznit să se lupte cu tine și a avut neșansa să piardă. Motivul acestei stări de fapt este simplu: În Europa „veche“ de dinainte de 1919, norma și practica internațională era aceea că după o „răfuială“, toate părțile beligerante se așezau la masa tratativelor și negociau, pur și simplu, cum să se reîntoarcă la conviețuirea pașnică. Asta presupunea că „celălalt“ să nu fie ținut la distanță, marginalizat sau chiar incriminat și diabolizat. Cel mai cunoscut exemplu pentru „peacemaking“ inclusivist, chiar dacă sub auspicii „restauratoare“, a fost Congresul de Pace de la Viena, din 1814-1815. Acest eveniment politico-istoric a restabilit și menținut, cu câteva excepții, pacea în Europa, după bulversările revoluționare și din timpul lui Napoleon Bonaparte. Pacea negociată la Viena – adică lipsa unor conflicte majore între marile puteri – avea să țină, în ciuda unor „sincope“, 100 de ani, până în 1914.
23. Despre Revoluții, Congrese și impactul acestora asupra dreptului internațional
În cele ce urmează, vom arăta cât de strâns legate ideologic sunt Revoluția Franceză (1789), Congresul de la Viena (1815), Conferințele de la Paris (1919, 1947), Revoluțiile din 1989, Euromaidanul de la Kiev (2014) și tragicul impas în care se regăsește Europa din 2022 încoace. Mai precis, vom schița în linii mari evoluția și involuția(!) dreptului internațional, începând cu momentul 1789 și până în prezent – cu accent pe relația istorică tensionată dintre mișcările revoluționare, „exportul” de revoluții, coabitarea internațională dintre state cu regimuri diferite, dreptul la autodeterminare și sistemele de securitate și pace instaurate succesiv în Europa. Evoluția sinuoasă și și, în același timp palpitantă a acestor relații este demnă e un roman istoric!
24. 1790-1792: De la proclamații antiinterventioniste la intervenționismul „eliberator“
În esență, după instaurarea republicii franceze în 1789 în locul vechiului „regim“ (conotațiile negative ale termenului s-au păstrat până azi!), într-o primă fază reprezentanții politicii franceze susțineau – din interes propriu? – principiul nonintervenției în afacerile interne ale altor state independente. La scurt timp însă au ales opusul acestei poziții, susținând că Franței republicane i-ar reveni nobila misiune de eliberare a altor popoare de sub regimurile monarhice și opresive– de ex. în războiul împotriva Austriei în 1792. Încărcate cu patos misionar și milenarist, însăși scopul războiului ajunsese să fie redefinit în „cruciadă“, „război civil mondial“ și „ultim război împotrivă războiului“ – cu efectul secundar că se desconsiderau și măsurile preventive și de îngrădire a războiului și a urmărilor sale. Drept consecință, nici inamicul nu mai era perceput ca simplu …inamic, ci „era criminalizat și defăimat ca „dușman al omenirii“ care nu trebuie menajat în luptă.“
25. 1790 – 1795: Autodeterminare – care autodeterminare?
O turnură asemănătoare o luase și abordarea autodeterminării: De la aplicarea corectă a acestui principiu, prin plebiscits-a ajuns în 1792 la anexarea regiunilor Savoia și Nizza, iar în 1792 la invazia Belgiei și în 1795 la organizarea unor simulacre de referendumuri în favoarea alipirii la Franța – „având asemănări fatale cu aplicarea dreptului la autodeterminare în unele cazuri în 1919 și 1939“. Motivul principal al noului-vechiului intervenționism francez sub sloganul exportului revoluției și eliberării popoarelor erau însă interesele hegemonice ale statului, dictate de realpolitik și de conceptul de raison d´état.
26. Napoleon: Intervenționism, războaie tot mai intense și ruinarea sistemului international
În ciuda proclamațiilor și declarațiilor nobile împotriva ivaziilor, cuceririlor și oprimării, turnura dintre secolele 18 și 19 avea să fie marcată de numeroasele războaie ale armatelor revoluționare franceze și ale Franței napoleonice care se deosebeau de conflictele armate ale trecutului prin intensitatea crescută și ascunderea scopurilor urmărite sub un voal ideologic. Astfel, perioada „franceză“ a dreptului internațional a sfârșit într-o „criză istorică mondială, în decursul căreia ordinea internațională a Europei avea să facă implozie. După două decenii de arbitrar și abuz, s-a relegat firul tradiției dreptului internațional, într-un nou context, marcat de evenimentele revoluționare, fară ca Revoluția să fi contribuit la noua ordine.“ Revoluția avea să renască în dreptul internațional abia în 1919.
27. 1814-1815: Congresul dansează – și negociază cu agresorul
La Congresul de la Viena, vestit și pentru somptuoasele sale evenimente festive, s-a restabilit ordinea și pacea între marile puteri de pe continentul european, bazată pe principiul „legitimității“ monarhiilor și al unei pentarhii (Anglia, Franța, Prusia, Austria, Rusia) care asigura echilibrul puterilor pe continent prin reajustări ale sistemului în cadrul unor congrese periodice. Acest sistem de pace a funcționat, cu unele intreruperi, până în 1914. „Așa numitul sistem al congresului a marcat începutul diplomației conferințelor care a deschis calea soluționării conflictelor prin cooperare, iar unii văd în acest sistem o prefigurare a Consiliului de Securitate ONU sau al Uniunii Europene.“ Pe e alta parte, solidaritatea și dominația regimurilor monarhice europene a stârnit în mod repetat revolte și revoluții, alimentate de idealuri de eliberare națională de sub regimurile autoritare monarhice, supranaționale.
28. În ciuda naturii sale ambigue, „sistemul vienez“ nu și-a pierdut nici în prezent aura pozitivă și aprecierea în rândul istoricilor și a politicienilor, prin aceea că a reușit să restabilească și să mențină pacea europeană după decenii de pertubări revoluționare la Vest și la Est de Atlantic, dublate de conflicte armate de o intensitate și înverșunare ideologică nemaiîntâlnită până atunci. Succesul Congresului s-a datorat și faptului că Franța republicană învinsă fusese invitată să participe – fară să i se fi cerut un „regime change“ înapoi la monarhie! Dincolo de aceasta, emisarul francez, Ch.-M. de Talleyrand, avea să joace chiar un rol proeminent în negocieri, prin inițiativele și soluțiile sale diplomatice creative. Cooptarea și integrarea Franței în „Concertul European“ al secolului 19 fusese o decizie cât se poate de firească și justă la acea vreme. Și totuși, după următorul cataclism internațional, intre 1914-1918, statele învinse NU au mai fost primite la negocieri, după cutuma vremii, ci s-au văzut ostentativ excluse, incriminate și puse în fața faptelor împlinite – cu toate că acceptaseră chiar și un „regime change“ republican ad-hoc (Germania, Austria, Ungaria), solicitat de Antanta, în timp ce numeroase state ale Antantei respectiv asociate Antantei erau ele însele monarhii (de ex. „Imperiul Marii Britanii“, Belgia, Grecia) unele, precum România și Serbia fiind chiar regimuri autoritare. Întrebarea firească este: Cum s-a ajuns la această situație în sistemul internațional? 29. 1871-1914/1918:
29. De la Concertul European la cacofonia și catastrofa europeană
Unificarea Germaniei în 1871, competiția imperialistă a puterilor europene la sfârșitul secolului 19, pe fondul „epuizării“ spațiilor extraeuropene de compensare a intereselor concurente după modelul „echilibriului puterii“, emanciparea națională și alimentarea unor mișcări naționalist-iredentiste în sud-estul Europei, cât și încercuirea Germaniei și Austro-Ungariei de către o alianță militară ostilă sub regia discretă dar efectivă a Marii Britaniiși a unor grupuri de influență cu agendă imperială din Marea Britanie și SUAau contribuit la declanșarea „Marelui Război“, în care au fost „aruncate“ și „consumate“ nu doar enorme resurse tehnico-militare, materiale și financiare, ci și viețile a milioane de oameni „simpli“ din Europa și de pe alte continente. În cuvintele lui Stephan Hobe, profesor de drept internațional, în urma evoluțiilor interne tot mai divergente ale statelor europene și a progreselor în domeniul tehnico-militar și comunicațional, la sfârșitul secolului 19 dispăruseră condițiile ce stătuseră la baza sistemului „Concertului European“, fară să fi fost create instrumente potrivite pentru gestionarea noilor realități.
30. O noutate în „Marele Război“ a fost și propaganda la un nivel fară precedent ce urmărea demonizarea adversarului și justificarea propriei cauze, pretins „nobile“. SUA a intrat în război sub sloganuri livrate de specialiști în relații publice / PR: „Make the world safe for democracy“ și „The war to end all wars“. În paralel, Puterile Centrale erau acuzate de Antantă de nenumărate atrocități dintre cele mai oribile, iar în materie de drept internațional li se imputau încălcări flagrante ale normelor – de ex. prin invadarea Belgiei neutre de către Germania. La rândul ei, Germania considera că s-ar afla într-un război de apărare a „culturii“ sale (superioare) impotriva „civilizației“ (tehniciste) occidentale. Nu în ultimul rând, obiectivele de război promovate mai ales de anturajul Împăratului Wilhelm al ÎI-lea al Germaniei semănau, prin agresivitatea și intransigența lor, izbitor cu termenii de pace punitivi impuși în 1919 de puterile Antantei. De aceea, nu este de mirare că efectul cumulat al tuturor acestor factori, pe fondul unor convingeri naive în progresul tehnic, au făcut din acest război cel mai mare carnagiu pe sol european până la acea dată. Iar măsurile luate pentru încheierea oficială a războiului, prin tratatele de pace ce i-au urmat, aveau să fie pe măsură: organizarea unui eveniment mamut de „pacificare“ a continentului dar care, în fapt, nu era altceva decât continuarea războiului cu alte mijloace!
31. 1918: Un armistițiu conciliant și promisiuni încălcate
Atragerea în război a SUA, în 1917 – cu metamorfozarea unui președinte pacifist în susținător al războiului – , a inclinat balanța pe câmpul de luptă în favoarea Antantei, iar în cursul anului 1918 președintele Woodrow Wilson avea să prezinte cu mai multe ocazii un plan pentru o nouă ordine de pace, echitabilă, pe continentpromițând nici mai mult, nici mai puțin decât o pace fară învingători și fară învinși și concretizată în renumitele (dar în detaliu prea puțin cunoscutele) „Paisprezece Puncte“. Acestea includeau o interdicție a diplomației secrete, libertatea mărilor, împărțirea echitabilă a coloniilor între puterile imperiale, aplicarea (foarte diferențiată) a principiului naționalității în Austro-Ungaria, Italia, Polonia și Turcia, retrocedarea Alsaciei și Lorenei către Franța s.a. În urma unui schimb de note între guvernul german și cel amer⁹ican, în decursul lunii octombrie, acestea au agreeat că cele Paisprezece Puncte reprezintă baza de negociere în cadrul unor viitoare tratative de pace, cu scopul detalierii respectivelor prevederi. Pe baza acestor documente cu forță juridică obligatorie, Germania a semnat în 11 noiembrie 1918 armistițiul de la Compiègne.
32. 1919-1920: Conferința se răzbună – și-i umilește pe învinși
Ceea ce a urmat pentru Germania, avea să fie însă contrariul a ceea ce i se promisese. Așa cum s-a arătat mai sus, la Conferința de Pace de la Paris, începută în ianuarie 1919, Germania nici măcar nu a putut participa – conform practicii internaționale de până atunci și cum i se pusese în vedere înainte de semnarea armistițiului. Excluderea de la tratative a părții învinse reprezenta o încălcare gravă și premeditată a dreptului internațional în scopul impunerii unei păci punitive pentru învinși (deci și pentru Austria, Ungaria, Bulgaria, Turcia), materializată prin pierderea de teritorii cu valoare economică ridicată (resurse de cărbune în Silezia, zone miniere, industriale și infrastructură de cale ferată), dublată de nerespectarea principiului național față de națiunile considerate învinse. Scopul urmărit de puterile învingătoare era slăbirea economică de durată a învinșilor prin impunerea unor bariere artificiale (noi frontiere) în calea schimburilor economice și a mișcării populației în Europa Centrală și de Est. La acestea se adaugă impunerea de poveri financiare enorme Germaniei, de neplătit în condițiile de destructurare economică și spoliere de resurse, confiscarea flotei comerciale și o serie de alte măsuri de obstrucionare. Pentru justificare acestor prevederi deosebit de dure pentru învinși, în tratatele de pace a fost inclus câte un articol care statua că vina pentru declanșarea „Marelui Război“ cât și pentru distrugerile cauzate i-ar reveni exclusiv perdantului – o prevedere care sfida deasemenea normele internaționale de până atunci, care nu îngrădea dreptul la război (ius ad bellum), deci nu se putea incrimina o parte combatantă pentru simplul fapt că atacase altă țară.
33. Este evident că tratatele de pace pe care Germania, Austria, Ungaria samd. au fost forțate apoi să le semneze sub ultimatum nu mai aveau nimic în comun cu înțelegerile în baza cărora aceste țări depuseseră armele. De aceea, nu este de mirare că au refuzat să accepte validitatea unui tratat semnat sub amenințare și constrângere și în condiții ilegale din punct de vedere al dreptului internațional. Urmarea directă a acestor reglementări a fost o succesiune de crize politice, economice și financiare în anii 1920 – 1930 si ascensiunea forțelor de extremă stânga cât și a celor de extremă dreapta care urmăreau revizuirea tratatelor cu orice preț..
34. 1789-1919: Arc peste timp
În 1914-1919 asistăm ca și în războaiele Franței revoluționare și postrevoluționare de la sfârșitul secolului 18 la o înfierare și dezumanizare sistematică a adversarului, colorată ideologic – având un semnificativ impact mobilizator și incitator asupra maselor. Observăm de asemenea în comunicarea liderilor SUA din perioada războiului un recurs la sloganuri revoluționare și milenariste, punându-se în vedere nici mai mult nici mai puțin decât sfârșitul războaielor – cu condiția ca SUA să lupte tocmai în cel mai sângeros război din întreaga istorie a Europei de până atunci!
35. În afară de asta, se poate vedea caracterul disruptiv resp. „revoluționar“ a demersurilor politice de la Paris din 1919 și 1920, asemănătoare ca scop cu încercările revoluționarilor și ale lui Napoleon de a impune o nouă ordine în Europa, nenegociată și destructivă față de regimurile statelor luate în vizor – și cu nerespectarea regulilor dreptului internațional. Istoricii dreptului internațional au semnalat la rândul lor aceste similitudini, așa cum am arătat mai sus, ceea ce ne face să credem că ele nu sunt întâmplătoare. În 1815, perioada de tulburări a fost urmată de o perioadă de restaurare a „legitimității“, a calmului și a stabilității prin integrarea fostului adversar într-un singur sistem continental de pace, fără un grup adversar – dar cu prețul suprimării mișcărilor revoluționare. La peste o sută de ani după Congresul de la Viena, Europa avea să fie martora victoriei unei păci de tip „revoluționar“, prin pedepsirea și excluderea foștilor adversari din sistemul de pace – cu prețul instabilității și al exacerbării naționalismului, a dominației mișcărilor revizionist-revendicative și a ideologiilor extremiste în ambele(!) tabere. Spre deosebire de Congresul de la Viena, Conferința de la Paris va institui o primă îngrădire în dreptul internațional a agresiunii armate – cum am arătat, cu scopul apărării sistemului de pace de statele împotriva cărora a fost realizat. Împreună cu erodarea rapidă și, într-un final, implozia, în 1939 a „sistemului parizian“ de pace – sancționarea agresiunii armate arătându-și ineficacitatea – aceasta fiind resuscitată după cel de-al Doilea Război Mondial, în scop similar, prin adoptarea Cartei ONU, în iunie 1945.
36. Viena 1815 versus Versailles 1919 – două culturi ale păcii, diferite
Organizate într-un context asemănător, după o perioadă de decădere și chiar „scoatere din funcțiune“ a dreptului internațional, după cum s-a văzut, cele două evenimente de refacere a păcii urmăreau abordări și scopuri diametral opuse. Nu întâmplător, și rezultatele aveau să fie diametral opuse: o pace stabilă (dar apăsătoare pentru unii), versus o pace instabilă (dar emancipatorie pentru unii), urmată la scurt timp de o nouă conflagrație mondială. De aceea, unii autori vorbesc despre „două culturi ale păcii, diferite“. În cazul păcii de la Paris din 1919/1920 observăm revenirea și instrumentalizarea „laitmotivului 1789”, cu toate implicațiile sale pentru relațiile dintre statele Europei, ceea ce ne conduce la întrebarea întrebărilor, de maximă actualitate aici și în prezent: (Cum) Ne putem folosi de aceste cunoștințe despre Viena 1815 și Versailles 1919 pentru a restabili pacea dintre Rusia și Ucraina?
37. 1919-2023 În salturi generoase în timp vom schița și „bifa“ în cele ce urmează momentele cheie respectiv etapele principale ale sec. 20 – și constatăm o anumită continuitate a laitmotivelor revoluționare și antirevoluționare:
a.) În 1917, în Rusia începe implementarea la scară largă a unui mod de conviețuire egalitarist, inspirat deasemenea din Revoluția Franceză – opus totodată altui ideal revoluționar: libertatea. Întâmplător sau mai degrabă nu, regimurile socialiste își arogau același drept la „regime change“, inclusiv prin agresiune militară ca și regimurile așa-zis „liberale“.
b.) Între 1933/1939-1945 se ruinează din nou pacea pe continent, printr-o furie belicoasă „reacționară“ – în numele unei „fraternități“ înțelese exclusivist și rasist, opusă libertății și egalității.
c.) În 1945, prin creearea ONU (în SUA), în sistemul internațional se impune din nou „revoluția“, împreună cu interdicția și sancționarea agresiunii militare, urmată de procesul decolonizării aproape integrale a lumii.
d.) În 1989 și după, în Europa de Est se impune „regime change“ul în numele libertății; iar în 2010/2011 valul schimbării de regim trece și prin țările musulmane din vecinătatea Europei – evenimente istorice (co)induse și patronate de puteri occidentale precum SUA.
e.) Anii 2008 / 2011 / 2013 / 2014 (Gruzia, Siria, EgiptIrak, Libia) sunt marcați de reacți(un)i militare și ideologice, ca răspuns la valul de schimbări de regim liberale.
f.) 2014: Ofensiva de regime change violent în Ucraina, susținut de guvernul SUA și de actori privați occidentali, urmat direct de o reacți(un)e anti-liberală de durată a Rusiei.
g.) 2022-2023: Război deschis în Ucraina intre tabăra „revoluționar-liberală“ și cea „reacționar-restaurativă“.
h.) 2024 / 2025: China? India?
38. Caravana revoluționară înconjoară globul. Cea a războaielor la fel…
Derulând pe repede înainte filmul istoric, observăm cum, începând cu „Revoluția Americană“ din anii 1770-1780, revoluționarea și democratizarea respectiv „republicanizarea“ societăților umane și a statelor lumii face, în mai multe etape, înconjorul lumii, aparent ca un fenomen natural și de neoprit. Departe de noi intenția de a critica forma democratica de guvernare și drepturile omului – din contra!, le prețuim și le apărăm ca valori, libertăți și instituții cu valoare universală. Chestiunea spinoasă este alta: Își poate aroga cineva dreptul de a ignora, înlătura și chiar distruge în numele „revoluției“ și a schimbării de regim într-o societate anume, într-un moment istoric anume, normele, practicile și instituțiile bunei conviețuiri, valabile pentru aceasta sau chiar pentru întreaga societate umană internațională? Sau, mai concret: Sunt „democrația“ și „libertatea“ a 30 de milioane de ucrainieni mai importante decât VIAȚA a 200.000 de ucrainieni și rusi, uciși în luptă? Sunt ele poate chiar mai importante decât viața a milioane și miliarde de oameni, puse deja latent în pericol, prin scenariul unui război extins, mondial sau nuclear? Răspunsul – până și în numele libertății, egalității și fraternității, nu doar al VIEȚII – este banal de simplu: NU. De aceea: Trebuie să ieșim din impas – și putem asta!
41.Un eseu incomplet
Punem punct aici părții explicative și teoretic-istorice ale textului nostru, conștienți că rămân o serie de teme sau aspecte juridice, politice și chiar filozofice ce ar merita incluse respectiv dezvoltate, pentru a avea o imagine mai cuprinzătoare și convingătoare pe aceasta chestiune. Fiind însă vorba de o chestiune arzătoare – la propriu – nu putem avea ambiții academice, ci dorim să oferim cu această modestă scriere un set de „unelte“ teoretice și, mai ales practicabile(!), pentru a pacifica, în perspectivă cel puțin, situația dintre Ucraina și Rusia. La cererea publicului specialist, putem oferi în viitor și o versiune extinsă a acestui text – în vederea atragerii mediului intelectual în acest proiect.
42. D. Să facem pace în lume! Cum procedăm?
Acest capitol vă fi intenționat scurt, deoarece credem că problema esențială a fost cea teoretică și istorică. Odată clarificate acele aspecte, credem că punerea în practică nu vă prezenta obstacole serioase. Mai jos propunem câteva idei, dintre care dorim s-o evidențiem pe cea din urmă: organizarea de consilii/conferințe de pace la nivelul societății civile și a cetățenilor.
a.) Propuneri practice pentru subiecții de drept international (state, organizații internaționale precum ONU, OSCE s.a.): Aceștia vor face demersurile oficiale specifice pentru lansarea etapizată a Congresului de Pace. Odată agreeat planul organizării unui Congres de Pace, în condițiile arătate mai sus, cele două părți combatante vor avea garanția soluționării prin negocieri a conflictului, cu rezultat deschis (open end process), creându-se astfel baza pentru un armistițiu real și de durată care să deschidă calea negocierilor pentru un tratat de pace acceptat de ambele părți și de comunitatea internațională. Statele și organizațiile internaționale au la dispoziție o întreagă gamă de instrumente și experiența necesară pentru organizarea unor evenimente de amploare. De aceea nu este cazul să le dăm „indicații prețioase“ în acest sens.
b.) Propuneri practice pentru alte entități decât cele de drept international (autorități de stat, ONGuri, culturi religioase, instituții de învățământ/cercetare, think tankuri, cetățeni etc.):
– Ca cetățeni putem face demersuri și presiuni asupra decidenților subiecților de drept internațional pentru agreearea ideeii / planului unui Congres de Pace. În special, putem contacta politicieni și alți decidenți sau persoane cu influență, cerându-le să facă demersuri pentru organizarea unui Congres de Pace – comunicând totodată rezultatele obținute cu fiecare politician în parte. În acest fel, vom pune chestiunea păcii pe agenda politicienilor resp. a unor campanii electorale, astfel încât politicienii să realizeze că viitorul lor politic/profesional va depinde în mare măsură și de implicarea sau neimplicarea lor pentru pace.
– Ca cetățeni și alte entități (ONG-uri, mediul academic, culte religioase etc.) putem organiza și mediatiza pe cont propriu „Consilii/Conferințe de Pace“ pentru a transmite decidentilor la nivelul subiecților de drept internațional atât nevoia și urgența organizării unui Congres de Pace, cât și un mesaj de emancipare al cetățenilor care refuză să rămână captivi actualului sistem internațional care ne-a adus în impas, preluând inițiativa organizării unor evenimente de pace. Cu cât se vor organiza mai multe asemenea evenimente de pace ce imită și prefigurează un eveniment oficial precum Congresul de Pace European, cu atât mai mult vor realiza și decidenții oficiali că nu au monopolul sau privilegiul exclusiv al rezolvării acestei probleme, ci riscă să fie depășiți de inițiativele venite din sfera civilă. În calitate de autor al acestui text mă ofer să țin prezentări pe tema de față, ca parte a unor asemenea consilii de pace.
Textul poate fi descarcat de aici.
Bibliografie
Amos, D.: For Some Arab Revolutionaries, A Serbian Tutor
Delwiche, A.: Of Fraud and Force Fast Woven: Domestic Propaganda During The First World War
Ducchardt, H.: From the Peace of Westphalia to the Congress of Vienna
Ghervas, St.: Das Erbe des Wiener Kongresses und der Wert von Friedensstiftern / Moștenirea Congresului de la Viena și valoarea ctitorilor păcii
George Soros vorbește despre „dizolvarea imperiului rus” și „o revoluție” în China
Grewe, W. G.: Epochen der Völkerrechtsgeschichte (Epoci istorice ale dreptului internațional), Baden Baden, 1984
Hedrich, H.: Capitalism + colonialism + revanșism + iredentism = Primul Război Mondial
International Renaissance Foundation (IRF)
Jaishankar’s counterstrike on George Soros after attack on PM Modi; ‘Old, rich, dangerous’
Hobe, St.: Einführung in das Völkerrecht / Introducere în dreptul internațional
Kissinger, H. A.: Das Gleichgewicht der Großmächte. Metternich, Castlereagh und die Neuordnung Europas 1812–1822
Marcowitz, R.: Wiener Kongress 1814/15 und Pariser Friedenskonferenz 1919/20. Zwei Friedenskulturen im Vergleich
Nuland, V.: Ukrainians Deserve For Respect From Their Government
Quigley, C.: The Anglo-American Establishment
Quigley, C.: Tragedy and Hope
Remarks of President Bill Clinton at Georgetwon Univerity Washington, DC
Rötzer, F.: „Das Gewicht in der Nato wurde verschoben” / „Punctul de greutate al NATO a fost mutat.“
Russian Federation: Written Statements
The White House: Woodrow Wilson, The 28th President of the United States.
