Scapă cineva de cultul personalităţii?

Scurte observații privind spectacolul ”Cultul Personalității”

Trei lideri români au înviat pentru spectacol
– Nicolae Ceauşescu, Ana Pauker şi Gheorghe Gheorghiu-Dej (foto: Maria Cernat)
Afişul spectacolului ”Cultul Personalităţii” (foto: Macaz – Bar Teatru Coop.)

La finalul lunii trecute, mai exact în intervalul 27-30 septembrie 2018, a avut loc la Macaz Bar&Coop premiera spectacolului ”Cultul personalității” în regia lui Mihai Lukács. Spectacolul ne propune o abordare neconvențională a politicii. Fantomele lui Ceaușescu, Pauker și Dej discută într-un show televizat despre ceea ce s-a petrecut în vremea cât erau ei la putere. Întrebarea lansată de spectacol privește capacitatea noastră de a privi detașat evenimente trecute. Pentru realizarera unor dialoguri cât mai fidele Mihai Lukács a folosit chiar stenogramele ședințelor de partid care i-au avut ca protagoniști pe cei trei lideri politici, precum și multe alte surse documentare.

Bazat pe un efort consistent de investigație istorică, spectacolul păstrează totuși justa măsură între cantitatea impresionantă de informație documentară și spectacularizarea necesară demersului teatral. Dramatizarea dialogurilor și punerea în scenă a informației care în esență ar putea interesa cel mult un istoric face spectacolul să aibă ritm și să fie percutant. Poate la o primă vedere ar putea părea greu de crezut că din dialoguri sterpe din ședințele de partid, din arhive și mărturii poate să iasă un spectacol viu și antrenant fără să devină senzaționalist și superficial. E o balanță greu de menținut și consider că unul dintre meritele principale ale spectacolului este tocmai acesta, de a menține echilibrul între informație și dramatizare.

Probabil că la menținerea acestei juste măsuri depre care vorbeam contribuie ideea inedită de a prezenta aceste dialoguri nu odată pline de acuzații care vizează atât viața politică, dar, în special în ceea ce-o privește pe Ana Pauker, mai ales în ceea ce privește viața personală, contribuie foarte mult profesionalismul actorilor și ilustrația muzicală și scenele de musical inserate în spectacol. Totuși, așa cum am afirmat deja, există o îmbinare armonioasă între idee si dramatizarea ei. Era foarte simplu să ducă în derizoriu aceste dialoguri, să caricaturizeze, să spectacularizeze și să sufoce orice meditație asupra politicii în vederea creșterii succesului la public, însă regizorul a rezistat din fericire acestei tentații.

La construirea unor personaje credibile văzute în complexitatea lor politică și umană contribuie permanentul joc dintre confesiunile proprii făcute de Nicolae Ceaușescu, Ana Pauker și Gheorghe Gheorghiu Dej la emisiunea intitulată chiar ”Cultul personalității” și alte mărturii și alte perspective.

Ceaușescu se bucură de cea mai inedită interpretare. Raj-Alexandru Udrea îl învie pe scenă sub forma unui prezentator de show televizat al cărui narcism e depășit doar de dorința de-a epata. Prezentat și în ipostazele sale ridicole în care excesul de zel în îndeplinirea sarcinilor îl face să scape de furia mulțimii doar cu ajutorul armatei, Ceaușescu apare demitizat, dezbrăcat de haina de dictator sângeros în care ne-am obișnuit să-l vedem portretizat. Personajul lui e mai degrabă un obtuz ridicol pe care colegii de partid îl văd ca atare și îl tolerează fără a-l aprecia.

Dej este la rândul său adus sub ochii noștri ca lider politic, dar și ca om, de Andrei Șerban. Cuceritor, petrecăreț, cu simțul umorului, Dej excelează în repetarea scenei în care a fost învestit de Stalin cu puterea politică. De altminteri, aici își arată utilitatea alegerea decorului unei emisiuni televizate. Este poate și plusul, dar și o potențială capcană: spectacularizaea televizată a politicii presupune prin ea însăși un amestec între spațiul public și spațiul privat, între perspectivele politice și bârfa privind ideile ”geniale” ale persoanelor. Cea mai răsunătoare este aceea documentată istoric, de altfel, care ni-l prezintă pe Dej într-o ipostază de un ridicol mortal. El ține în biblioteca personală o bucată de uraniu românesc – adică extras din țara noastră dragă – lucru care se va dovedi fatal nu doar pentru el, ci și pentru cei care lucrau pentru el în imediata sa apropiere.

Alegerea cadrului unei emisiuni TV permite permanentul joc între confesiunile personajelor constituite din pasaje din propriile lor jurnale – este cazul Anei Pauker – dialoguri preluate din stenogramele ședințelor de partid, dar și păreri ale liderilor comuniști depre ei înșiși și despre ceilalți.

Lucrețiu Pătrășcanu e un subiect fierbinte. Liderul comunist a fost în cele din urmă izolat și ucis în 1954. Moartea sa e dezbătută de Ana Pauker și Gheorghiu Dej și legitimată ca urmare atitudinii aristocratice și orgolioase a lui Pătrășcanu.

În ceea ce-o privește pe Ana Pauker, poate că este cel mai important merit al spectacolului modul în care ea este readusă la viață în interpretarea foarte profundă a Oanei Rusu. Progresismul comunismului anilor ‘50 este serios pus sub semnul întrebării de dificultățile cu care Ana Pauker se confruntă. Evreică și femeie ea trebuie să asiste neputincioasă la modul în care satrapul absolut, Stalin, îl va pune în funcție pe Gheorghiu Dej – bărbat și român. Vânată și suspectată în permanență pentru aceste două ”culpe” de a fi evreică și de a fi femeie, Ana Pauker trebuie să lupte cu niște prejudecăți mai puternice decât comunismul afișat al acelor ani. Încă din acest moment vedem cum proiectul comunist interpretat foarte simplist de schimbare a relațiilor de producție conține în sine viziunea propriului parastas. El ne arată că încă de pe atunci o interpretare în termeni ortodocși ai marxism-leninismului este o caricaturizare simplicatoare care avea să se prăbușească din pricina lipsei de viziune asupra dimensiunii culturale a identității personale. Crearea condițiilor materiale, schimbarea relațiilor de producție nu au putut garanta prin ele însele un progres pe toate planurile. Curios lucru, în vreme ce acuzațiile privind viața personală abundă în privința Anei Pauker, nu aflăm aproape nimic despre escapadele amoroase ale celorlați doi lideri comuniști. Verdictul pe care însăși Ana Pauker îl pune este simplu și just, valabil atunci, valabil și acum: morala socialistă era o morală reacționară specifică unui mediu rural claustrant. Ana Pauker a avut relații și copii în afara căsătoriei. Și ce dacă? Încă de aici vedem germenii unei societăți care va folosi lupta de clasă doar pentru reinstaurarea unor alte relațiii de putere și a unei discriminări a femeilor care odată cu intrarea în vigoare a decretului din 1966 privind interzicerea avorturilor vor face din România țara totalitaritarimului nativist și a oprimării clasei muncitoare reprezentate de femei.

Dacă interpretarea în termeni de schimbare a relațiilor de producție a revoluției proletare ar fi fost unica problemă, probabil că lucrurile nu ar fi avut totuși desfășurarea pe care o cunoaștem. Pentru că dincolo de morala retrogadă care i-a caracterizat și încă îi mai caracterizează pe unii adepți ai comunismului ”pur”, există un alt ”vierme” care roade la temelia acestui proiect politic: însuși cultul personalității, narcisismul, beția puterii. Este meritul spectacolului că pornește de la această idee a luptelor intestine care parcă subminează mișcările de stânga de ieri și de azi mai puternic decât orice. Asta pentru că burghezia nu are o conștiință de clasă, dar are un interes animalic, josnic, totuși un interes comun împărtășit de a progresa material de pe urma celorlalți. Poate pentru că a lupta împotriva altora și pentru propria glorie a fost din nefericire de prea multe ori mai simplu decât a lupta pentru ceilalți, pentru cei mai puțin privilegiați decât tine. Promisiunea acumulării cupide a antrenat adesea mult mai ușor interese și energii, decât promisiunea unei societăți drepte. Poate că aici este și meritul, dar și minusul viziunii regizorale. Prin fața noastră se perindă niște măscărici cuprinși de patima puterii, indivizi aflați la cheremul propriilor nevroze și superstiții uneori de-a dreptul protești și partea luminoasă, dacă ea există, e ascunsă sub tușele groase ale grobianimului și narcisimului care-i caracterizează în special pe Dej și Ceaușescu. Și atunci? Suntem damnați să nu vedem nimic bun în aceste perioade de profunde schimbări sociale? Să sperăm că, așa cum ne spune spectacolul, poate oamenii nu au fost buni, dar ideologia va supraviețui. Poate acum când capitalismul se află într-un moment atât de dificil ideologia va găsi oameni mai buni!

 


Cultul Personalității – o producție a companiei de teatru Giuvlipen

Cu: Oana Rusu, Andrei Șerban, Raj Alexandru Udrea.

Scenariul și regia: Mihai Lukács

Ilustrație muzicală: Rekabu, Nicky Stevens

Scenografie: Iulia Toma

Video: Claudiu Cobilanschi

Grafică: Ioana Maria Marin

Postări asemănătoare


One Comment

  1. Pingback:The Cult of Personality – Mihai Lukacs

Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat