Un cercetător grec și un activist pentru drepturile omului analizează politicile de migrație aplicate la frontierele de sud-est ale Uniunii Europene
Din iulie 2021, un zeppelin zboară pe cerul Greciei. Supraveghează linia de frontieră care se întinde de la delta râului Evros până la portul Alexandroupoli. Aproape trei milioane de euro au fost cheltuite doar pentru primele șase luni de funcționare a acestuia. Și asta nu este tot; aparatul de supraveghere aeriană are o parte complementară la sol. Ministerul grec al Protecției Cetățenilor împreună cu comandantul șef al poliției grecești au decretat recrutarea a 250 de polițiști de frontieră suplimentari care se vor alătura ofițerilor Frontex deja desfășurați la acest punct de trecere a frontierei „pentru o perioadă de opt (8) luni – după finalizarea unei formări inițiale de patru luni – care vor fi repartizați în departamentele de poliție locală ale unităților regionale din Evros, pentru a răspunde nevoilor de protecție a frontierelor externe ale țării noastre”. Prin urmare, costul total se ridică la 3.921.971,80 EUR. Acestea sunt două noi intrări într-o lungă listă de indicatori care arată că aparatul carceral al statului și infrastructurile sale de supraveghere la frontierele externe devin hipertrofice, în detrimentul claselor subordonate.
Din 2020, Grecia este hotărâtă să devină pionier, alături de Ungaria, în ceea ce privește reducerea garanțiilor pentru migranți, solicitanți de azil și refugiați. Ea a desemnat Turcia drept o țară sigură pentru naționalitățile cele mai reprezentate în cererile de azil. A fost prima țară care a suspendat dreptul de a solicita azil timp de o lună, în martie 2020, în amonte de Convenția de la Geneva, care nu permite suspendarea în alb a dreptului de azil nici măcar în timp de război.
Potrivit raportului recent al Comisiei LIBE a Parlamentului European, Grecia a încălcat în mod constant dreptul la azil, refuzând fără motive și în mod ilegal dreptul de a intra în țară și expulzând persoane fără a urma procedura legală (pushback) cu sprijinul explicit al Frontex. În plus, în cea mai recentă lovitură a sa, guvernul a adoptat o nouă lege care îi obligă pe solicitanții de azil să își depună cererile doar pe insulele „hotspot” sau în centrul de primire Fylakio, la aproximativ 20 km de granița greco-turcă. Acest lucru îi obligă pe solicitanții de azil care locuiesc deja pe teritoriu să se îndrepte înapoi spre graniță, fără să aibă încă documente, în speranța de a ajunge în siguranță și de a-și depune cererea.
Având în vedere gestionarea ostilă a migrației de către Europa – care a fost dusă la extrem, după cum indică situația de la granița cu Grecia – pătrunderea ilegală în țară a devenit singura opțiune pentru mulți dintre cei care caută refugiu în Europa. Dar supraviețuirea la graniță nu este uneori posibilă, deoarece securizarea acesteia este completată de profitorii aflați în zonă chiar de vânătoarea de migranți organizată de așa-numiții „cetățeni vigilenți” în interiorul Greciei.
Refugiații recurg la a plăti pentru a fi scoși în mașini fără numere de înmatriculare care merg pe furiș pe drumuri secundare. Dacă sunt depistați, se aplică procedura standard, ceea ce înseamnă că șoferii lor vor fi declarați contrabandiști, judecați, amendați, încarcerați și deportați.
În timp ce eticheta de „contrabandist”, care servește drept momeală pentru click-uri, produce câștiguri extrase de la un public convins că Grecia este invadată, majoritatea „contrabandiștilor” sunt persoane prinse în capcana precarității, care conduc refugiați în Grecia continentală în schimbul unor bani în plus, sau sunt ei înșiși refugiați care nu au altă opțiune decât să se apuce să se urce la volan pentru a-și șterge datoriile față de adevărații contrabandiști.
Contrabandiștii ocupă zilnic primele pagini ale ziarelor, însă tragedia continuă a morții migranților pe străzile secundare ale orașelor de frontieră face rareori obiectul știrilor din Grecia. În rarele ocazii în care o face, decesele sunt raportate ca simple fapte detașate de contextul în care au loc. Niciun jurnalist nu urmărește povestea, niciun anchetator nu cercetează circumstanțele morții și niciun ofițer de poliție nu este interesat să efectueze o anchetă. Știri precum povestea unei mașini care s-a transformat într-o masă amorfă de fier și care a dus la moartea celor opt migranți pe care îi transporta, sunt rareori plasate în contextul mai larg al regimului european de migrație.
Migranții împinși pe rute ascunse pe drumuri secundare periculoase, vehiculele care accelerează la vederea luminilor albastre ale poliției, mașinile care se răstoarnă pe autostrăzi, flagrantul dispreț față de moartea oamenilor, sunt de fapt lucruri în foarte strânsă legătură cu schimbarea securitară indicată de zeppelinul care zboară deasupra frontierei. Ele sunt, de asemenea, legate de discursul ostil al unui guvern care își investește tot capitalul politic – așteptând randamente ridicate – în securitatea punitivă ca soluție atotcuprinzătoare pentru toate problemele sociale.
Între timp, Uniunea Europeană, blocată în protejarea a ceea ce numește în mod neclar „stilul de viață european”, coroborează politicile statelor membre cu propriile strategii împotriva „combaterii traficului de migranți”, în loc să asigure căi sigure de acces la azil. Politicile de izolare a refugiaților și a migranților sunt omniprezente atât în statele UE, cât și în cele din afara UE.
De exemplu, pledoaria pentru crearea de centre de screening la distanță în zonele de frontieră, replicând astfel modelul hotspot la nivel european, a fost punctul central al Comisiei Europene de la propunerea Noului Pact privind migrația în 2020. Demersul Comisiei nu se limitează la statele membre. Aceasta a fluturat iluzia banilor europeni și promisiuni de aderare către statele din Balcani, împingându-le pe unele, precum Albania, să adopte legislație națională care să reproducă proceduri de screening similare.
Cedând la presupusele presiuni recente din partea Poloniei, Lituaniei și Letoniei, Comisia propune reguli mai permisive în materie de azil, perpetuând în același timp povestea „solicitanților care nu merită azil”. Acest lucru nu numai că duce la adâncirea temerilor sociale față de migranți, dar duce, de asemenea, în mod inevitabil, la legitimarea partidelor de extremă dreapta anterior marginale și la normalizarea violenței brigăzilor de cetățeni vigilenți care afectează Europa. Încrederea oarbă inițială în proiectul economiei comune și deziluzia care rezultă din aceasta față de efectele destabilizatoare ale „pieței libere”, cedează treptat locul unei frici colective față de „ceilalți” care sunt schițați ca fiind periculoși pentru modul de viață european. Securizarea și militarizarea se transformă în mijloace de consolidare a unei identități europene colective bazate pe frică.
Pericolele la care sunt expuși migranții nu se mai limitează la zonele de frontieră. Anul trecut a fost lansată o campanie ascunsă de organizare a unor „dispariții” forțate din orașele din interiorul Greciei, perpetuată de poliția elenă împotriva solicitanților de azil și a refugiaților recunoscuți, fără documente sau chiar înregistrați. Ofițerii de poliție fac profilări rasiale și arestează oamenii pe străzi. Apoi îi transferă de la o secție de poliție la alta, pentru ca apoi să fie conduși pe malul râului Evros și transportați în Turcia în bărci pneumatice. Mai mult, statul și-a permis să rețină solicitanții de azil în scopul identificării, în cazul în care poate stabili motive întemeiate pentru a-i considera o amenințare la adresa securității naționale. Ceea ce a început ca o excepție a devenit o normă, mii de solicitanți de azil fiind reținuți în mod nejustificat. Lucrătorii din aceste centre de detenție șoptesc despre o altă politică ascunsă care se înscrie în campania secretă, dar larg răspândită, de respingere a solicitanților de azil: se presupune că solicitanții de azil sunt eliberați doar pentru a fi transportați în autobuze ale poliției până la râul Evros și trimiși înapoi în Turcia.
Refugiații și migranții sunt tratați ca persoane excedentare de un aparat politico-economic care investește strategic în încarcerare, modelând o nouă diviziune socială între cetățenii merituoși și „ceilalți” nedemni,pe baza rasei si a genului. Acesta își sporește legitimitatea politică și își selectează profituri politice prin cultivarea fricii împotriva subiecților rasializați.
Profitând de precaritatea larg răspândită conferită unor segmente extinse ale populației, îi face pe cei dezamăgiți de reverberațiile colapsului economic împotriva noilor clase subordonate. În Evros, mass-media locală sărbătorește vederea zepelinului care supraveghează frontierele, celebrează recrutarea unei noi categorii de polițiști de frontieră, celebrează presupusa economie de securizare și fluxul anticipat de bani care se așteaptă să „inunde” economia locală prin buzunarele ofițerilor în uniformă, angajați pentru a face zonele de trecere pentru migranți mai puțin permeabile. Perpetuarea de sus în jos a carceralității în detrimentul vieților migranților dovedește cât de profitabilă este frica din punct de vedere politic și cât de dificil este să o combați.
Articolul acesta a apărut iniţial pe LeftEast pe 20 decembrie 2021 şi este preluat prin intermediul reţelei mediilor din Europa de Sud-Est ELMO. Traducere: Vladimir Mitev. Editare: Maria Cernat
Baricada este o publicaţie independentă, care este sprijinită financiar de către cititorii săi. Dacă acest articol ţi-a plăcut, sprijină existenţa Baricadei! Vezi cum ne poţi ajuta – aici!
Baricada România dezvoltă un canal din Telegram cu conţinut inedit, axat pe luptele muncitoreşti din România şi din lume, care poate fi accesat aici: Baricada România mai poate fi urmărită pe Twitter: şi are mai multe video interviuri pe canalul său din YouTube.
