Pentru Ucraina, a venit un moment greu în conflictul armat cu Rusia. Nu este vorba doar (sau, mai degrabă, nu numai) de faptul că contraofensiva sa mult mediatizată s-a prăbușit și nu a dat rezultate aproape deloc.
În orice caz, nici în sens militar și nici în sens politic. Iar această înfrângere pare să fi sporit amărăciunea colectivă a Occidentului, care a susținut până acum Ucraina și a declarat că va continua să o facă și în viitor, până la „sfârșitul victorios”, indiferent ce a însemnat acest termen pentru sponsorii armatei ucrainene. Căci ceea ce trebuia să însemne în accepțiunea autorităților ucrainene este absolut clar: recucerirea Crimeei, retragerea trupelor rusești până la granițele din 1991, capitularea Rusiei și plata de compensații pentru pierderile rezultate din conflictul în curs. Adică, cerințe care sunt complet nerealiste, așa cum și-a dat seama toată lumea, inclusiv autorii acestor idei.
Primele semne că răbdarea Occidentului se epuiza și că punga cu bani începea să se închidă au fost articolele din New York Times, deși chiar și înainte au existat publicații care, la vremea respectivă, încă mai dădeau ușor de înțeles că era naiv să se creadă că promisiunile SUA, UE și NATO sunt infinit de generoase în sprijinirea autorităților ucrainene. Dar articolul din NYT a arătat clar că Ucraina ar trebui să se gândească bine la relația sa cu lumea occidentală.
Partea ucraineană fie nu a citit publicațiile menționate mai sus, fie nu le-a luat în serios, suficient pentru ca acțiunile sale să indice că nu a învățat nicio lecție din semnalele schimbării situației. Mai întâi, președintele Zelenski și generalul Zaluzhny au făcut public conflictul dintre ei și în presa americană, iar apoi, tot public, au întărit conflictul în sânul vieții politice ucrainene.
Acum, Ucraina și autoritățile sale, civile și militare, sunt puse în fața unor fapte împlinite, care trebuie să le facă să regândească situația țării pe care o conduc.
Până în prezent, cel mai mare donator de bani și arme a fost Statele Unite. Există indicii că nu numai că există o anumită oboseală materială în ceea ce privește faptul de a continua asistența acordată părții ucrainene, dar o mare parte din aceasta este furată în mod grosolan. Ideea este, de asemenea, că, deși SUA dorește să exploateze orice oportunitate de a slăbi Rusia (iar conflictul ucrainean a fost una dintre cele mai eficiente), și-a dat seama că mizele pentru slăbirea în acest fel pur și simplu nu funcționează. Profitând de situația complicată de la granița dintre SUA și Mexic, parlamentarii republicani din Senat și-au înăsprit poziția cu privire la pachetul de ajutor militar pentru Ucraina, care a fost blocat temporar de Senatul american. Pachetul reprezenta o sumă deloc neglijabilă de ajutor, întrucât se ridică la 61 de miliarde de dolari.
Pe lângă aceasta, a avut loc o mică, dar semnificativă schimbare în retorica președintelui Biden însuși, care până acum afirmase că SUA va ajuta Ucraina atât timp „cât va fi nevoie”, iar recent a început să formuleze această expresie oarecum diferit: atât timp „cât este posibil” . Și cred că tot ceea ce am descris mai sus a ajuns în cele din urmă la autoritățile ucrainene, pentru că acum au schimbat direcțiile ofensivei lor diplomatice.
Noua direcție și noul sponsor principal al războiului din Ucraina va deveni Uniunea Europeană. Nu voi insista asupra schimbărilor din UE, care, începând cu februarie 2022, au făcut ca organizația să devină o anexă a NATO și au schimbat în mod neechivoc narațiunea și gândirea oficialilor europeni de la o percepție a rolului Europei într-o lume în schimbare la o gândire destul de superficială, în esența ei, despre cum să schimbe principalul său furnizor de materii prime ieftine (Rusia) cu unul mai scump, dar mai bogat (SUA) prin eforturi comune. Ceea ce voi spune este că eu consider că aceste schimbări sunt profund greșite.
În orice caz, Volodymyr Zelenski a făcut câteva anunțuri pentru a se face auzit la Bruxelles și a precizat că Ucraina va lupta acum pentru viitorul său în Europa.
Deja pe 28 octombrie, Zelenski a declarat la Bruxelles, unde a fost prezent prin legătură video: „”Ucraina a pus în practică cele șapte recomandări ale Comisiei Europene – atât deciziile mai simple, cât și cele pe care politicienii le-au considerat dificile. Contăm pe unitatea dumneavoastră în răspuns, pe decizia de a începe negocierile de aderare a Ucrainei la Uniunea Europeană”.
La 1 noiembrie, în discursul său către națiune, el a făcut afirmația că Ucraina este pregătită să înceapă negocierile de aderare cu UE și a cerut ca „instituțiile europene” să fie pregătite să înceapă negocierile.
La 8 noiembrie, el a anunțat că Ucraina este pregătită să adopte standardele UE și și-a exprimat încrederea că Ucraina va fi în Uniunea Europeană.
UE a răspuns cu bunăvoință la aceste semnale și, la summitul de la Bruxelles din 13-14 decembrie, s-a anunțat solemn că vor începe negocierile cu Ucraina și Moldova privind aderarea la UE. Acest succes a fost posibil grație premierului ungar, Victor Orban, care, pentru votul crucial, a ieșit pur și simplu din sală, dând posibilitatea de a obține unanimitatea.
Problema este că acest gest al unui politician maghiar nu înseamnă mare lucru. Da, negocierile pot începe, dar ele pot fi oprite de Orban în orice moment și reluate atunci când condițiile impuse de partea ungară sunt îndeplinite de UE.
Dar chiar și presupunând că Ucraina este admisă ca membru al Uniunii Europene, această situație ridică o serie de întrebări fundamentale.
Cum se va comporta UE atunci când unul dintre membrii săi este parte la un conflict armat, al cărui rezultat nu este deloc evident pentru membrii colectivului occidental.
Uniunea nu poate trece peste situația economică din Ucraina. Și da, este cumplită. Atât de gravă încât, așa cum a menționat vicepremierul Ucrainei, Irina Vereshchuk, din cauza deficitului bugetar, statul ucrainean ar putea să nu-și îndeplinească obligațiile sociale. Aceasta este o veste dramatică pentru toți cei care depind de stat pentru veniturile lor, adică pensionarii (situația lor este oricum foarte proastă), dar și pentru toți cetățenii care se vor confrunta cu așteptări din partea statului în diverse situații de viață, cum ar fi asistența medicală, educația sau asistența de stat pentru familiile aflate într-o situație financiară dificilă sau pentru familiile care, ca urmare a decesului unuia dintre susținătorii familiei, se află într-o astfel de situație. Nu mă aștept, desigur, la tulburări sociale. Legea marțială și determinarea autorităților nu vor permite acest lucru. Dar sprijinul pentru autorități și pentru președinte personal va scădea dramatic.
O altă problemă de care statele membre ale UE trebuie să fie conștiente, dar pe care nu o spun cu voce tare, este cea a luării Ucrainei în reținere. Zelenski însuși nu ascunde faptul că așteaptă cu nerăbdare acest lucru. El a spus cu generozitate că ajutorul financiar, în valoare de 50 de miliarde de euro (reținut oricum de Ungaria) nu este la fel de important ca aderarea la UE în sine, dar știe, desigur, că acești bani reținuți se vor întoarce oricum la el sub forma altor contribuții din partea UE.
Până în prezent, țările UE au dat 84,8 miliarde de euro Ucrainei. SUA 69,5 miliarde. Aceasta înseamnă că, dacă ajutorul din partea SUA ar înceta sau ar scădea semnificativ, țările UE ar trebui să își asume singure acest ajutor. Acestea sunt sume gigantice. Țara cu cea mai mare contribuție la ajutorul pentru Ucraina este Germania. Sprijinul total al vecinilor noștri occidentali pentru Ucraina se ridică la 20,9 miliarde de euro, din care 17,1 miliarde de euro reprezintă ajutor militar. Ei sunt urmați de: Marea Britanie (total 13,8 miliarde de euro, din care 6,6 miliarde de euro reprezintă ajutor militar) și Norvegia (7,4 miliarde de euro, din care 3,7 miliarde de euro reprezintă ajutor militar). Ajutorul acordat de Polonia Ucrainei a totalizat 4,3 miliarde de euro, din care 3 miliarde de euro reprezintă ajutor militar.
Nu toate țările vor fi capabile să facă față provocării reprezentate de creșterea cheltuielilor pentru ajutorul acordat Ucrainei. Până în prezent, de exemplu, Estonia a acordat Ucrainei un ajutor în valoare de 1,3% din PIB-ul său, iar Lituania 1,2% din PIB-ul său. Angajamentele de ajutor militar ale Poloniei reprezintă echivalentul a 0,5% din PIB-ul său. Acestea sunt sume semnificative care s-ar putea dubla. Sunt aceste țări pregătite pentru acest lucru? Și asta în condițiile în care există o opoziție tot mai mare față de continuarea lor. Lui Orban i s-a alăturat și premierul slovac Fico, declarații de reținere a ajutorului au fost făcute de noul premier olandez, iar anul viitor, în mai multe țări ar putea ajunge la putere politicieni reticenți în a cheltui bani pe un conflict prelungit, din care nu rezultă nimic pentru interesele țărilor lor. Sau chiar invers.
Ministrul adjunct al agriculturii în noul guvern al lui Donald Tusk, Michał Kołodziejczak, a declarat răspicat că admiterea Ucrainei în Uniune ar dăuna intereselor Poloniei. Câți astfel de miniștri vor fi în următoarele țări europene, mai ales în cele a căror situație financiară se deteriorează?
Admiterea Ucrainei în Uniunea Europeană este punctul culminant al viselor sale, dar este însăși Uniunea pregătită pentru aceasta?
