Certificat de rocker

Când publicul e mai antisistem decât cei de pe scenă

MRU la bas ghitară (sursă: Antena 3)

După ’90 era la mare preț certificatul de revoluționar. Datorită lui, persoanele publice care la Revoluție au fost de „partea justă a baricadei” au pornit cu un serios avans. Statutul de revoluționar conferea o aură de erou altruist, gata să se sacrifice pentru comunitate. La un moment dat, când inflația revoluționarilor de hârtie a depășit orice limită, s-a trecut la o nouă fază: certificatele de rocker. Desigur, nu pe hârtie, nu sub formă de diplomă sau atestat, ci printr-o imagine publică larg mediatizată.

Acum trei-patru ani, potentatul zilei Liviu Dragnea se alinta public povestind cum a cântat la tobe într-o formație rock studențească în anii 80. 

Era perioada în care tocmai apăruse cartea Rock sub seceră și ciocan a lui Nelu Stratone, lucrare bine documentată, cvasi-enciclopedică, însă puternic impregnată de teza conform căreia „spiritul rock” a înfruntat „un regim autoritar nemilos” (pag. 11). Această cheie de citire coincide, în bună parte, cu viziunea larg împărtășită în mediile middle class – cea a rockerului rebel, nesupus, vădit anti-sistem, care a combătut (și învins) în timp comunismul. S-a stabilit aproape ca o formulă standard de PR ca politicienii ajunși în vârf să își scoată la iveală trecutul năbădăios și gusturile muzicale neconformiste, dar „distinse”, întrucât de sorginte occidentală.

Dragnea nu era singurul fost rocker trecut la costum și devenit ștab politic. Încă din prima președinție a lui Băsescu (el însuși încuscrit cu Bodo de la Proconsul și cu Dan Teodorescu de la Taxi) era cool pentru politicieni să se afișeze la concerte, de obicei la sectorul VIP, ba uneori chiar sub luminile reflectoarelor. Cum să-l uităm pe M.R. Ungureanu cu chitara bas la șold, pe scenă alături Bere Gratis? Ei da, atunci când a stârnit calamburul basist / băsist… 

Pe relaxare, descheiat la un nasture în plus, fără grija problemelor țării, politicianul rocker arată că e învățat cu atmosfera boemă a rockangelilor, că e un mediu pe care l-a frecventat îndeajuns. 

Între timp, aveau să acapareze atenția Florin Cîțu – metalist îmburghezit, cu colecția lui de tricouașe de groupie – și Diana Șoșoacă, fană Pink Floyd, evidențiată prin a fi intonat „Another Brick in the Wall” în fruntea mulțimii revoltate. 

Există și variațiuni: folkul, bluesul… Teritoriul țării abundă în primari și consilieri locali folkiști. Frate mai sărac al rockului,  folkul e mai ieftin, mai flexibil și mai lesne de introdus în festivaluri și chermeze. 

În schimb, rockul e muzica noii elite, a celor care conduc vehicule puternic motorizate pe două sau patru roți și care sparg banii în cluburi ca Hard Rock Cafe sau Rockstadt. Un altfel clubbing de fițe, dar mai de bun-gust, așa, mai „antisistem”. 

Reacțiile polemice n-au întârziat. 

Pe de o parte, au ripostat rockerii bătrâni, genul care pe vremuri au avut nota scăzută la purtare dacă erau prinși că mâzgălesc pe pereți nume de trupe. Genul care au fost evacuați din sala de concert că nu stăteau liniștiți în stalurile lor. Genul care au fost fugăriți de muncitori dacă treceau pe lângă vreo uzină la ieșirea din schimb, pe motiv că aveau pleată sau (văleu!) haine de piele… Pentru ei viața cotidiană în anii ’70 – ’80 a fost o permanentă aventură. N-au fost deportați în gulag, OK, dar au trăit destule șicane care, la vârstă fragedă, pot lua dimensiunile unor drame. Unii au descoperit peste decenii că li se făcuseră dosare de urmărire, că erau filați și monitorizați atent, de parcă ar fi fost spioni. Acești veterani ai rezistenței prin (contra)cultură știu să-i miroasă pe ipocriți, pe falșii disidenți ai rockului: cutare a fost mare șef la UASCR (asociația studenților comuniști, anticamera universitară a PCR), cutare a fost metodist „ciripitor” la clubul facultății, cutare era responsabil cu „arta și cultura studențească” etc. 

Pe de altă parte sunt rockerii tineri, super-informați și enciclopedici. Ei știu, de pildă, că în Cehoslovacia și RDG, au activat trupe care-și asumau gesturi de protest public radical, cântând în piețe publice sau în biserici mesaje explicit contestatare. Verdictul acestor tineri e clar: în alte țări comuniste, rockul chiar a fost antisistem, a luptat realmente cu regimul; la noi, muzicienii s-au complăcut într-o situație de compromis cu indefinite grade de gri. E greu să le explici cu „da, dar stai să vezi” cât de complicată, de insidioasă și de bizantin îmbârligată era acea situație. Păi, stai să vezi că audițiile… comisiile… atestatele de liber-profesionist care puteau fi oricând retrase… Puștii ăștia nu stau la discuții! De ce n-am avut și noi o trupă ca Plastic People of the Universe? te întreabă ei. Sau măcar o Nina Hagen? 

Recent s-a iscat gâlceava între cele două tabere.

La început a fost un schimb de replici într-un grup de rockeri de pe facebook (Comunitatea Rock Romania), în care se punea la îndoială caracterul anticomunist/antisistem al unor mari trupe autohtone, active din anii ’70 – ’80. Dincolo de entuziasmul și emfaza tipice rockerilor (caracteristice pentru ceea ce Nelu Stratone numește „povești rockerești”, cu aluzie la cele vânătorești), am citit acolo multe argumente solide, care m-au pus pe gânduri.

Apoi a venit scandalul Copilaș, un cutremur mediatic cu epicentrul în Timișoara. Pe scurt, politologul Emanuel Copilaș, profesor la Universitatea de Vest, autor al unor incontestabile studii dedicate contraculturilor, s-a exprimat public ceva mai șarjat apropo de trupa Phoenix. Se întâmpla într-o discuție degajată, în cadrul unui podcast al Arhivei de Sunet. Chiar dacă a exagerat de dragul argumentației sau chiar dacă – cine știe – a evaluat greșit, profesorul timișorean nu se aștepta să declanșeze reacția virulentă de mai apoi; în principal, din partea fanilor „cu state vechi”, unii afișând o decisă orientare de dreapta. Evocarea „mijloacelor de producție” a muzicii rock în comunism i-a atras acuza de marxism, ceea ce, se știe, e stigmat grav în acele medii. În câteva ore, celor câteva sute de comentarii de pe facebook le-a urmat o campanie ad hoc anti-Copilaș.

Ce m-a frapat însă este evidența faptului că Phoenixul s-a tabuizat, că a devenit un obiect de cult care nu îngăduie dezbateri, contradicții sau modalizări. Abia azi, după 55 de ani, Phoenix se poate numi, ca la momentul debutului, Sfinții! Căci iată-i pe membrii ei din perioada comunistă sanctificați și apărați cu fervoare religioasă de orice erezie analitică!

Când și cum s-a ajuns ca o trupă de rock, fie ea și cea mai iubită și mai longevivă, să capete statutul de efigie monumentală, asemeni unor personalități ca Eminescu sau Ștefan cel Mare? De când a devenit rockul un teritoriu cultural atât de rigid instituționalizat? A ajuns să-mi fie dor de Iosif Sava, când strâmba el din nas dezgustat la mărturisirea lui Patapievici că îi place și Led Zeppelin, nu numai Bach. 

Ce se întâmplă? 

În ultimele decenii, rockul a căpătat prestigiu social și o anume reputație de muzică a celor deschiși la minte, favorabili progresului cu tot ce înseamnă el azi: deschidere către occident, globalizare, ruperea cu trecutul autohtonist. O explicație ar putea fi aceea că rockul este muzica favorită a decrețeilor, generația cea numeroasă de după 1967 care domină astăzi societatea (nu doar cantitativ, ci și pe axa calitativă a puterii). Să asculți rock, să mergi la concerte, să-ți faci trupă etc. sunt încă și astăzi practici aureolate mitic ca reprezentări ale frondei și nesupunerii; dar care, în realitate, fac deja parte din cultura mainstream. Plutește încă o ambiguitate între aceste două instanțe. În acest clarobscur cultural se vâră oportuniști ca Dragnea sau diverși alți politruci cu nițică pleată juvenilă, reminiscență de când se bestializau la Costinești. Cu siguranță, generațiile următoare de melomani vor separa mult mai net nuanțele acestui degradeu.

Până atunci, încerc câteva observații, în pregătirea unui studiu mai serios structurat.

Dreptul la distracție 

OK, fie: noi, românii „nu am avut un Havel” nici în materie de rock. A existat totuși o presiune constantă din partea publicului în direcția relaxării cadrului cultural, „propagandist-ideologic”, trasat de regim. Poate că nu e prea mult pe o scală teoretică a combativității; poate că e ceva frivol; doar că frivolitatea are și ea forța ei corozivă.

Eram la gimnaziu prin 1977-78. Copiii mai mari mergeau la concerte, la așa-zisele cluburi ale tineretului, niște săli de spectacole care găzduiau deopotrivă dansuri populare și cântări de rock. Țin minte că într-o zi s-a răspândit în clasă zvonul că trupa IRIS a fost oprită în mijlocul concertului și că miliția i-a săltat pe muzicienii și pe câțiva fani din sală, care erau toți vopsiți pe față, ca imitație a trupei KISS. Relatarea venea de la o colegă mai emancipată (avea un prieten mai mare, scria poezii și făcea rost de discuri străine). Nu mai țin minte dacă ea participase nemijlocit, dar toți am crezut-o de parcă ar fi fost într-adevăr martoră directă. Am trăit cu toții un sentiment de revoltă și entuziasm, care s-a lăsat cu multe pupitre scrijelite cu IRIS, KISS și AC/DC prin toată școala. 

Și de atunci am crescut cu un mare respect pentru primul lineup Iris, pe care l-am așezat în panteonul meu de eroi. Or fi fost oare Irișii antisistem? Doar așa, pentru că s-au vopsit pe față? Poate că da, poate că nu…

Dar să privim la o figură istorică a contraculturii precum Sergiu Malagamba – muzician, trendsetter și animator cultural informal. Se știe că Malagamba a fost încarcerat de regimul Antonescu, sub acuzația de corupere a tineretului patriei; pentru ca, mai târziu, în anii ’60, să fie urmărit și anchetat, pentru vina de a fi frecventat cercuri străine – în special Ambasada SUA – în scopul de a-și procura discuri de afară. (Un alt lucru pe care îl omit cei care compară „atunci” cu „acum” este că, în anii regimului, muzica și informația muzicală de calitate circulau foarte greu, de cele mai multe ori prin reînregistrări samizdat.) 

Ce mesaje conțineau textele compozițiilor lui Malagamba? Ceva despre dragoste, ceva despre dans, ceva despre voie-bună… Chestii ușurele scrise de textierii formaliști din postbelicul timpuriu.

Poate fi considerat Sergiu Malagamba un muzician antisistem? A avansat muzica sa vreo teză, vreo idee, vreun „conținut”? Cu ce anume a influențat primele generații de melomani de jazz din România? Cu un ritm de tobe mai sincopat decât se auzise pe aceste meleaguri? Cu o vestimentație mai fistichie? Cu un stil de viață boem și nonșalant? 

Se pare că nu a fost nevoie de mai mult. Sergiu Malagamba nu a lăsat în urmă niciun statement politic; niciun manifest, nicio lozincă. El a vrut pur și simplu să trăiască în spiritul swingului. Poate prea cosmopolit, poate prea „zgomotos și fantezist”, vorba cântecului. Sergiu Malagamba a militat, mai mult sau mai puțin conștient, pentru dreptul la distracție. Pur și simplu. Poate fi catalogat antisistem pentru atâta lucru? Sau nu? 

Textele și cenzura

Partea de lyrics a cântecelor era principala țintă a cenzurii. Textele trebuia să se conformeze unei anumite linii doctrinare, să nu promoveze idei periculoase pentru regim, să nu incite la revoltă etc. 

Vigilența cenzorilor nu a fost aceeași în decursul celor trei decenii și jumătate. 

De exemplu, la mijlocul anilor ’60, exigența maximă viza exprimarea în altă limbă decât româna, ceea ce îi permitea ingeniosului Dorin Liviu Zaharia să prezinte la aprobat celebrele lyrics-uri aproximate fonetic din Beatles și Rolling Stones, care aveau un sens destul de ambiguu (dacă nu de-a dreptul dadaist). De pildă „Știi bine gard des n-ai” transpunea în română versul „It’s been a hard day’s night”, Ogarul = Oh Carol sau Elin oribil = Eleanor Rigby (Stratone, pag. 89). 

Or, în anii ’70 – ’80, așa ceva nu ar fi trecut de cenzură. Ne putem închipui iscodiri de tipul: „Cum adică Elin oribil? De ce oribil, tovarăși?” etc. Muzicienilor li se cereau texte optimiste, care să exprime încrederea și speranța. Orice modalizare era bănuită de „tendențiozitate”. Nicolae Covaci povestește un episod, petrecut în jurul anului 1970, în care cenzorii se arată nemulțumiți de sintagma „vânt hain”, care ar exprima pasămite negativitate; dar, mai ales, de direcția în care bate acel vânt – „înspre apus”, ceea ce ar fi putut sugera Occidentul (N. Covaci, Phoenix. Însă eu, o pasăre, ed. II, Integral, 2014).

O strategie de a obține îngăduința cenzurii este apelarea, pentru textul cântecului, la versurile unui poet consacrat, fie clasic, fie acceptat de regim (nișă de care avea să profite Adrian Păunescu). Această condiție slăbea însă elanul tinerilor muzicieni de a-și exprima propriile gânduri, propriile viziuni. Iar, pe plan componistic, aceștia se vedeau forțați să plieze fraza melodică pe formule prozodice prestabilite. 

De multe ori, în discuțiile pe care le am cu muzicienii veterani, apare etapa „am răsfoit niște cărți de poezie și am căutat una care se potrivește cu piesa”. Da, în rock, se ajunsese la o stare de prevalență a expresiei muzicale asupra libretului; ceea ce, în fond constituia o victorie (de etapă) a aparatului cultural-ideologic. 

Astfel se explică abundența de cântece pe versuri de Eminescu, Blaga sau Arghezi. Astfel se explică Fetele albine și Zece arici înamorați din repertoriul Sfincșilor. Astfel se explică modul aberant în care Pro Musica accentuează „valurile” și „malurile” în cântecul Dintre sute de catarge

Astfel se explică obișnuința publicului de rock din acei ani de a trata conținutul ideatic al cântecelor cu indiferență și de a se concentra aproape exclusiv pe „mesajul” de forță transmis de chitări și tobe; și de a-i aprecia pe vocaliști mai degrabă după cum se fac auziți în vacarmul unei sonorizări parcă dinadins făcute prost. 

Vorba Metronomului de la Radio Europa Liberă, „the message is in the music”!

În România ceaușistă, publicul de rock (mai puțin cel de folk) și-a dezvoltat reflexe de receptare unice, poate endemice, adaptându-se condițiilor de obroc cultural și mulțumindu-se fie să caute un mesaj în componenta pur muzicală a cântecelor, fie să își închipuie ce sensuri ar putea ascunde chiar și textele cele mai escapiste și castrate politic. De pildă, un distih precum „Valul ce se sparge de mal / într-o mare de lumină” (Valuri, Iris, circa 1977-78) este interpretat de fani ca reprezentând un mesaj belicos, o alegorie a avântului tineresc (valul) care înfruntă duritatea (malul) regimului dictatorial. 

Antisistem era mai degrabă publicul, vorba tinerilor rockeri din grupul de facebook.

Optzecism și textualism

Dar subversiunea anilor ’80 poate fi numită antisistem? Șopârlele, aluziile, ironiile… Toate aceste subterfugii textuale care mimau propaganda regimului, tocmai pentru a-i demasca inadecvarea – ce notă le dăm azi pentru caracterul lor coroziv?

În mediul meu de tineri melomani din cartierul Titan, din care făceau parte, printre alții, Mihai Iordache și Gabriel Grogore (Oedip Piaf), puneam mare preț pe câteva nume de muzicieni, atât pentru excelența muzicală în sine, cât și pentru curajul frondei din texte. 

Mircea Florian, în proiectul Florian din Transilvania, izbutea mesaje esopice pe care ne întreceam să le descifrăm. Ne plăcea să ne identificăm cu „oamenii oranj” care „n-au nevoie de curaj” în luptă cu „oamenii kaki” (care, pentru noi, erau oamenii sistemului). Curajul ni-l găseam tocmai în muzica ingenioasă și încărcată de conținut din Tainicul vârtej (1986).

Alexandru Andrieș, cu textele sale aluzive apropo de – printre altele – penuria de alimente („astă-seară la telejurnal, am văzut cașcaval”) sau de industrialismul sufocant („la mine în cartier, la tine în cartier… fabrici și uzine”) făcea deliciul serilor de jazz de la Sala Radio. Rețeta era perfectă. Pe de o parte, atenția cenzorilor se diminua când venea vorba de jazz, considerat muzică estetizantă, predominant instrumentală, practic fără text. Astfel, tânărul Alexe, bluesmanul care se acompania doar cu chitara, ca folkiștii, putea să „le zică zdravăn”, fără reținere. Pe de altă parte, și noi ne mai răcoream ascultând un cânt vocal simplu și sincer, între recitalurile unor combouri grele.

Timpuri Noi, cu ironia imitației „mai mult ca perfecte”, se sincroniza cu stilul caricatural robotic de tip postpunk /new wave al trupelor de afară. Versurile cu aparență proletcultistă („Drumul spre lumină trece prin uzină…”, „Sunt doar un simplu miner cu braț vânjos și cu voință de fier…”) exprimau tocmai opusul a ceea ce păreau. Îi sunt dator lui Artan că mi-a prilejuit debutul ca textier, atunci când am participat cu un singur vers (nu mai mult!) la textul cântecului Perfect: acel „totul e minunat” vocalizat într-un belcanto șarjat, la limita înfricoșătorului, spunea de fapt „totul e un iad” pentru noi, „oile placide”. Cât de antisistem e asta? Nu știu. Dar știu că mie mi-a fost ucenicie și trambulină pentru ceea ce fac azi.

Pe această listă cu eroi ai adolescenței mai trec două nume: Anca Parghel, cu ale sale cântece în engleză, acompaniate magistral la pian, care ne relatau damnarea și blues-ul unei vieți fără speranță (Vodka Blues) și pianistul Harry Tavitian (deseori în duet cu percuționistul Corneliu Stroe), care ne entuziasma cu izbucnirile de free jazz anarhic. În vara lui ’86, la Costinești, Harry Tavitian a cântat acompaniindu-se la pian un poem interzis al lui Mircea Dinescu, tradus în engleză. Lângă el pe scenă – mai mulți instrumentiști care, prin performanța lor free, aveau rostul să accentueze tensiunea și disperarea din tema lui Harry. Printre ei se afla și Mihai Iordache, prietenul și colegul meu de proiecte muzicale de mai târziu, care astfel, atunci, debuta pe scenă. 

=====================

Azi, când nu mai există cenzură, comisii și teme impuse, majoritatea muzicienilor de rock preferă temele escapiste și nombriliste sau, cel mult, o ard elitist și disprețuitor față de țărani și proletari. E la mare modă acel rockuleț „gâdi-gâdi” pentru corporatiști și pentru marketing. 

Și acum, la fel ca și atunci, publicul tânăr pare să aibă o conștiință politică mai avansată decât cei de pe scenă. 

Baricada este o publicaţie independentă, care este sprijinită financiar de către cititorii săi. Dacă acest articol ţi-a plăcut, sprijină existenţa Baricadei! Vezi cum ne poţi ajuta – aici!

Baricada România dezvoltă un canal din Telegram cu conţinut inedit, axat pe luptele muncitoreşti din România şi din lume. Baricada România mai poate fi urmărită pe Twitter: şi are mai multe video interviuri pe canalul său din YouTube. Vă puteţi şi abona pentru newsletter-ul Baricadei România!

Florin Dumitrescu

Florin Dumitrescu (1966, București) este lector asociat la FJSC Univ. București și la Litere - Univ. Transilvania Brașov. Are un doctorat în socio-antropologie (SNSPA, cu o teză despre publicitate și consum, sub conducerea științifică a prof. Vintilă Mihăilescu) și un masterat în studii culturale romanice (Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității București, cu o disertație despre retorica publicității, sub îndrumarea prof. Doina Derer).
Debutează în presa studențească în 1988. În anii '90-2000, ține rubrici pe teme de publicitate, consum, cultură și societate în Dilema, Capital, Adevărul, Playboy, Observator cultural, IQads, Cațavencii, The Industry, Sinteza etc. Între 2000 și 2002, este editorialist și campaign editor la Advertising Maker.

vizualizați toate postările

1 comentarii la “Certificat de rocker

  1. Ca cineva din acea generație – cu amintiri putin diferite legate de Iris și trupele din București (care etern torpilau trupele noi) – pentru mine articolul cu adevarata incepe la: ‘Azi, când nu mai există cenzură, comisii și teme impuse, majoritatea muzicienilor de rock preferă temele escapiste și nombriliste’…. defapt acolo unde se termina!

    Legat de argumentul central din articol, ca orice ‘trend’ și aceasta pare a veni dinspre vest. Oare cata lume ii critica pe Rolling Stones, AC/DC sau U2 (de data mai recenta) azi – motivele fiind destule pentru care pot fi criticati? Și, oare cata lume ii ridica în slavi la un nivel ‘nenatural’ și care nu are nimic de a face cu ceea ce rockul ‘promitea’ (sau ce au promis fiecare ca trupa) la începuturi!

    Poate Phoenix și-au câștigat după atâția ani (ca și trupele vestice) măcar același drept de a nu fi criticati, muzica lor dovedind destula longevitate pentru a avea dreptul sa existe doar …și atât. Personal nu pot spune același lucru despre Iris… iar ca Brașovean nu înțeleg cum cineva în anii 80 și-a putut pierde vremea cu ei – mai mult decât pe viu, concertele lor fiind fun dar nici de cum ‘radicale’. Era destula muzica pe casete dacă nu pe LPuri pe care Irisul o copiau la greu… deci puteai asculta originalul în loc de I II III IV.

    Legat de certificatul de rocker vechi … dacă tot ‘vorbim povesti’ și ca varianta alternativa, personal am fost dezgustat și dezamăgit fiind prezent în Berlin la a 20-a aniversare de la căderea zidului sa aud pe scena pe Bon Jovi. Realist vorbind … da erau o trupa ce în 1989 multi o ascultam … și derapam pe Slippery When Wet … dar nu mai puțin rockerul se schimba și el după o revoluție și după ce și-a văzut prietenii împușcați sau călcați de tab… la 20 de ani distanta aș fi vrut sa văd pe acea scena din Berlin trupele de underground din toată Europa de Est care chiar au spus ceva și au însemnat ceva… Bon Jovi fiind ca și Coca Cola devenite ca un soda pop.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.