Recenzia cărţii ”Doctrina şocului. Naşterea capitalismului dezastrelor” de Naomi Klein
Naomi Klein, Doctrina șocului. Nașterea capitalismului dezastrelor, traducere de Bogdan Lepădatu, Ciprian Șiulea, Editura Vellant, București, 2008
Chiar dacă se prezintă pe sine ca fiind inextricabil legat de ascensiunea democrației, capitalismul reprezintă de fapt o erodare a acesteia, concomitent cu utilizarea ei pentru a legitima anumite aspecte reprobabile care îl caracterizează, înfățișate astfel ca temporare și necesare. Pe lângă șomaj, scăderea nivelului de trai sau poluare, violența structurală acompaniată de corupție este unul dintre fenomenele sociale care însoțește constant extinderea globală a capitalismului, în special sub forma agresiv dereglementată în care s-a impus în anii 1970. Neoliberalismul face casă bună cu autoritarismul politic, nu numai cu democrațiile liberale, iar oportunitățile sale principale sunt identificabile în special în condiții de criză: dezastre naturale, lovituri de stat, turbulențe economice. Cel puțin asta susține jurnalista Naomi Klein, pe baza unui generos set de exemple care începe cu dictaturile militare din America Latină și se încheie cu privatizările violente din fostul spațiu comunist, conflictele din Orientul Mijlociu, respectiv cu speculațiile financiare, crizele politice și catastrofele naturale din Asia.
Autoarea ține să ne atragă totuși atenția că, în sine, piețele pot coexista cu sisteme de protecție socială funcționale, atunci când se dorește acest lucru. Numai că acestea diminuează profitabilitatea investițiilor neoliberale și sunt de obicei eludate ori de câte ori acest lucru este posibil, așa cum a fost cazul unor state din America Latină sau a altora din Eurasia postcomunistă, odată ce provocarea ideologică a Uniunii Sovietice încetase să existe. Dacă violența asociată cu impunerea regimurilor autoritare comuniste este un subiect de analiză inepuizabil pentru istorici, politologi sau sociologi, fiind foarte atent și minuțios documentată, „Loviturile de stat, războaiele și măcelurile care au avut drept scop instalarea și menținerea regimurilor pro-corporatiste nu au fost niciodată tratate drept crime ale capitalismului, fiind în schimb tratate cu superficialitate, fie ca simple excese ale unor dictatori super-zeloși, fie ca o situație generală pe linia de front a Războiului Rece sau așa-zisului război declanșat împotriva terorii” (p. 23).
Demn de reținut este și faptul că ideologia școlii de la Chicago, promotoarea neoliberalismului, ideologie aflată în minoritate în deceniile postbelice, atunci când viziunile de stânga erau dominante, reprezintă un tip de idealism radical foarte asemănător pe filieră militantistă cu bolșevismul: utopia muncitorească se vedea astfel contestată de utopia antreprenorilor, de fundamentalismul pieței libere. Cetățeanul-producător, omul nou al școlii de la Chicago, vedea în stat o perpetuă amenințare la adresa libertății sale individuale, iar în dereglementarea fără limite promisiunea dezvoltării sale civice și morale. Societatea nu era, conform acestei narațiuni, decât o invenție socialistă, menită să îi diminueze curajul și capacitățile creatoare, ambele neputând fi testate decât pe piață.
O astfel de ideologie nu putea fi decât discreditată atâta timp cât memoria crizei economice din 1929 și a războiului mondial la care a contribuit în mod direct erau încă vii. Însă crizele petrolului de la începutul anilor 1970 au permis reorientarea paradigmei dominante a economiei politice dinspre keynesianism, în care piața era supusă unui sistem de reglementări redistributive eficiente, spre neoliberalism. În plus, succesele social-democrației în America Latină în anii 1950 și 1960 nelinișteau Statele Unite, care vedeau în acest model social o formă de comunism deghizat și deci o amenințare la adresa propriei stabilități geopolitice. Mai mult, corporațiile americane așteptau de mult oportunitatea de a intra pe piețele din America Latină la care nu avuseseră încă acces. Dar atâta timp cât state ca Argentina sau Chile își protejau economiile prin măsuri protecționiste și cunoșteau o dezvoltare susținută, acest lucru era puțin probabil.
În 1973, alegerea socialistului Salvador Allende ca președinte al statului Chile a generat o reacție promptă din partea guvernului american. Deși creaseră think tank-uri neoliberale în Chile și nu numai, adepții școlii de la Chicago nu reușiseră să câștige polemica de idei cu intelectualii reprezentanți ai mișcărilor de stânga din America Latină. Acum, președenția lui Allende ar fi contribuit la decredibilizarea amenințării sovietice care domina discursul politici externe americane, demonstrând totodată că democrația nu este nici pe departe echivalentul pieței complet dereglementate. În urma unei lovituri de stat sprijinită masiv de americani, Allende este înlăturat de la putere iar succesorul său, generalul Augusto Pinochet, demarează un regim de teroare împotriva tuturor celor percepuți ca reprezentanți ai stângii, concomitent cu liberalizarea prețurilor și privatizarea pe scară largă a resurselor aflate până atunci în proprietatea statului. Emulii locali ai neoliberalilor americani aveau acum ocazia nesperată de a testa și implementa propriile teorii economice în absența oricărei forme de opoziție. Nivelul șomajului a crescut exponențial, iar nivelul de trai s-a deteriorat considerabil. Numai profiturile corporațiilor americane au explodat. Recunoscătoare, acestea au finanțat arestarea și torturarea a zeci de mii de oameni ale căror idei păreau colectiviste și care ar fi putut deci să conteste noul model economic. Scenariul se va repeta câțiva ani mai târziu în Argentina. În ciuda predicțiilor economice aparent infailibile, inflația acestor state a continuat să crească, sărăcia a ajuns să afecteze peste jumătate din numărul locuitorilor, iar autoritarismul politic s-a intensificat. Surprinzător sau nu, membrii școlii de la Chicago și mentorul acestora, Milton Friedman, nu observau nicio corelație între represiunea politică locală și implementarea măsurilor neoliberale în economie. Când economia celor două state a început să se stabilizeze la sfârșitul anilor 1980, acest lucru s-a datorat nu reformelor agresive și disruptive din punct de vedere social, așa cum s-au grăbit să afirme adepții pieței libere, ci unor timide măsuri protecționiste.
În continuare, Marea Britanie a devenit la începutul anilor 1980 scena unor măsuri neoliberale fără precedent după războiul din insulele Flakland (Malvine) din 1982. Triumful rapid înregistrat cu această ocazie i-a permis premierului conservator Margaret Thatcher să capitalizeze atmosfera belicoasă existentă în țară și să o transfere înspre sindicatele miniere și nu numai. Noul inamic era reprezentat de către muncitori, iar victoria împotriva sa echivala cu victoria neoliberalismului pe frontul ideologic: dereglementare, privatizări, șomaj și insecuritate economică pronunțată pentru categoriile sociale vulnerabile, care beneficiaseră până atunci de protecție socială.
Mai departe, Polonia și Rusia postcomuniste au reprezentat la rândul lor laboratoare ale „terapiei de șoc” neoliberale, programele lor de reformă fiind inițiate de către membri proeminenți ai școlii de la Chicago. Se ignoră de obicei faptul că sindicatul Solidaritatea, groparul comunismului polonez, propunea ca alternativă o formă de socialism democratic, nu privatizări agresive și lipsite de discernământ ca panaceu pentru problemele economice și sociale ale Poloniei. Tocmai din acest motiv a pierdut Lech Wałesa alegerile din 1993 în fața fostului partid comunist și a aliaților acestuia: a renunțat la măsurile de protecție socială cuprinse în programul inițial al Solidarității. În urma terapiei de șoc, inflația a crescut, iar șomajul a atins cote amețitoare. Chiar și după stabilizarea economiei, șomajul a continuat să rămână deosebit de ridicat. În cazul Rusiei, a existat un jaf de proporții a enormelor resurse naturale și industriale aflate în posesia acestei țări. Când parlamentul s-a opus în 1993 măsurilor dure de privatizare – făcându-se auzite și unele voci de extrema dreaptă, din păcate, cu această ocazie – Boris Elțîn nu a ezitat să pună în practică o lovitură de stat care s-a soldat cu sute de morți și răniți, ordonând armatei să distrugă efectiv clădirea parlamentului. „Comunismul căzuse fără să se fi tras un singur foc de armă, dar capitalismul Școlii de la Chicago avusese nevoie de artilerie grea pentru a se apăra: Elțîn cheamă 5000 de soldați, zeci de tancuri și transportoare blindate, elicoptere, precum și trupe de șoc de elită, înarmate cu mitraliere, pentru a apăra noua economie capitalistă a Rusiei de amenințarea democrației” (p. 246).
Nivelul de trai s-a deteriorat în mod accelerat, iar sute de miliarde de dolari au luat drumul paradisurilor fiscale în primul deceniu postsovietic. Războiul din Cecenia (1994) a abătut convenabil atenția opiniei publice de la dificultățile economice considerabile. Alcoolismul și consumul de droguri au depășit cu mult nivelurile existente în perioada sovietică. Capitalismul agresiv nu crease prosperitatea pe care o promisese, ci un darwinism social în care violența, corupția, promiscuitatea și dezolarea reprezentau acum norma. „Când eșecurile programului terapiei de șoc din Rusia nu mai pot fi ascunse, mașina propagandistică schimbă tonul, dând vina pe «cultura de corupție» și pe faptul că rușii «nu sunt încă pregătiți» pentru o democrație autentică, din cauza lungii lor istorii de autoritarism. Economiștii institutelor de politici economice dezmoștenesc rapid economia frankensteiniană pe care o creaseră în Rusia, desconsiderând-o ca o formă de «capitalism mafiot», presupusa trăsătură a caracterului rus (…). Economistul Anders Áslund afirmase la un moment dat că doar «tentațiile capitalismului» vor transforma Rusia și că simpla putere pe care o dă lăcomia va oferi elanul necesar reconstruirii țării. Întrebat după câțiva ani unde anume se greșise, el a răspuns: «Corupția, corupția și iar corupția», de parcă corupția ar fi fost altceva decât expresia descătușată a «tentațiilor capitalismului», pe care tot el le lăudase anterior cu atâta entuziasm” (p. 257).
Pe lângă aceste incontestabile eșecuri ale neoliberalismului, autoarea mai amintește și alte episoade similare, cum ar fi criza economică asiatică de la finalul anilor 1990, când, la presiunile corporațiilor occidentale și japoneze, „tigrii asiatici” care prosperau tocmai pentru că își protejau industriile de concurența neloială, au decis să permită totuși liberalizarea sectorului financiar. Boom-ul speculativ care a urmat, și care a reverberat apoi la nivel global, a convins aceste state că făcuseră o alegere proastă, având costuri sociale majore.
Un alt caz important este acela al Africii de Sud. Regimul de apartheid funcțional până în 1994 adusese benefiicii incontestabile sectorului corporatist; acesta este însă scutit de la plata oricăror contribuții în vederea atenuării polarizării sociale uriașe existente între albi și populația de culoare, pe motiv că s-ar oferi astfel un semnal negativ piețelor internaționale, fapt care ar afecta dezvoltarea țării. Mai mult, foștii funcționari albi din timpul regimului de apartheid fie și-au păstrat pozițiile administrative, fie au primit compensații substanțiale pentru a ieși la pensie.
Masacrul din piața Tienanmen (1989) poate fi pus în continuitate directă cu reformele neoliberale experimentate de China de-a lungul anilor 1980 sub conducerea lui Deng Xiaoping, opinează autoarea. Protestatarii, care nu erau numai studenți, ci și muncitori și reprezentanți ai altor categorii sociale, „solicitau democrație, cu toate că o mare parte dintre ei se opuneau încercărilor guvernului de a porni pe drumul liberalizării capitaliste, un lucru ignorat în presa occidentală” (p. 199). Din acest punct de vedere, reformismul economic neoliberal și autoritarismul politic care l-a garantat contraziceau direct asumpția lui Milton Friedman cum că liberalizarea economică reprezintă pandantul liberalizării politice. „În mare măsură, masacrul este descris în presa occidentală drept încă un exemplu al brutalității comuniste: așa cum își eliminase Mao oponenții, în timpul Revoluției culturale, la fel și Deng, «măcelarul din Beijing», își strivise acum criticii, sub privirea atentă dintr-un portret gigantic al lui Mao. Un titlu din cotidianul Wall Street Journal pretindea că «Acțiunile drastice ale Chinei amenință pierderea celor zece ani de reformă», de parcă Deng ar fi fost inamicul acelor reforme, nu apărătorul lor cel mai înfocat, hotărât să le ducă mai departe, la o dimensiune care nu mai fusese încercată până atunci” (p. 203; subl. în orig.).
La fel, inundațiile catastrofale petrecute în Sri Lanka în 2004 au permis guvernului să ia în posesie plajele locuite până atunci de pescari săraci, sub pretextul insecurității locative generalizate, și să ofere licențe de construcție unor antreprenori turistici care de mult timp doreau să ridice hoteluri în acele zone, dar nu avuseseră oportunitatea să o facă până atunci – în timp ce conflictele Statelor Unite cu Irak-ul au permis apariția unui tip de război „privat” care tinde să se multiplice: „Dincolo de antreprenorii de armament, care s-au bucurat de creșterea exponențială a profiturilor ca urmare a declanșării războiului din Irak, operațiunile de întreținere ale armatei americane reprezintă, în prezent, unul dintre sectoarele de servicii cu cea mai rapidă creștere. (…) mulțumită modelului de conducere a operațiunilor militare pentru obținerea profitului, armata americană merge acum la război trăgând după ea Burger King și Pizza Hut, cu care încheie contracte de franciză pentru soldații tuturor bazelor americane, începând din Irak și până la «mini-orășelul» de la Guantanamo Bay. Urmează apoi lucrările de ajutor umanitar și reconstrucție. După ce și-au făcut pionieratul în Irak, lucrările de ajutor umanitar și reconstrucție în scopul obținerii profitului au devenit noua paradigmă globală, indiferent dacă distrugerea originală a provenit de pe urma unui război preventiv, cum a fost atacul Israelului asupra Liban-ului, în 2006, sau dacă a fost rezultatul unui uragan” (p. 16).
În sfârșit, politicile belicoase ale Israelului față de palestinieni și de vecinii săi arabi în general reprezintă un caz aparte de dezvoltare a neoliberalismului. Până în anii 1990, între palestinieni și evrei exista o adevărată simbioză economică. În deceniu următor însă, aproape un milion de evrei din fostul spațiu sovietic au migrat în Israel, înlocuind astfel forța de muncă ieftină pe care o repezentaseră până atunci palestinienii. În plus, mulți dintre aceștia au primit tot felul de stimulente pentru a se muta în coloniile ilegale, contribuind astfel la escaladarea tensiunilor etnice și sociale din zonă. Nu în ultimul rând, partidul conservator israelian Likud, aflat la putere și astăzi, a investit enorm în tehnologia informațională, ajutat fiind și de afluxul de imigranți din defuncta Uniune Sovietică, mulți dintre aceștia având diplome în diferite ramuri ale industriei informatice. Pe cale de consecință, economia Israelului a prosperat enorm în timpul războiului împotriva „terorismului”, în timp ce bunele relații cu vecinii săi arabi nu mai reprezentau o prioritate pentru dezvoltarea țării, așa cum se întâmplase în deceniile precedente.
În toate aceste cazuri în care s-a aplicat, sub diferite forme și în diferite contexte, doctrina neoliberală a șocului, „rezultatul l-a constituit crearea unei clase conducătoare puternice, formate din corporații foarte mari, și o clasă politică bogată, cu linii de demarcație între cele două nu doar extrem de vagi, dar aflate în continuă mișcare. (…) Departe de a elibera piața de stat, aceste elite politice și corporatiste au fuzionat, pur și simplu, schimbând favoruri între ele pentru a-și asigura dreptul de a lua în posesie prețioasele resurse naturale care fuseseră anterior în proprietatea statului – începând de la câmpurile petrolifere ale Rusiei, la terenurile colectivizate ale Chinei și până la contractele pentru munca de reconstrucție din Irak, oferite fără licitație publică anumitor companii” (p. 18). Putem înțelege astfel de ce „În mare parte din emisfera sudică (dar nu numai, n.m.), neoliberalismul este adeseori considerat «al doilea jaf al colonialismului»: în primul jaf au fost furate bogățiile pământului, în al doilea au fost jefuite statele care existau în acele locuri. După fiecare astfel de goană nebunească după profit, urmează promisiunile: data viitoare vor exista legi ferme înainte să se pornească procesul privatizării activelor vreunui stat, iar întregul proces va fi supravegheat de ochii de vultur ai inspectorilor generali și ai investigatorilor, a căror etică va fi mai presus de orice îndoială. Data viitoare va fi clădit «cadrul instituțional» (pentru a folosi limbajul de după episodul din Rusia) înaintea privatizării. Dar solicitările de legalitate și ordine, după ce profiturile au fost mutate în refugii tarifare offshore, nu sunt altceva decât un mod de a legaliza furtul ex post facto, la fel cum au făcut-o și coloniștii europeni atunci când și-au legalizat spolierea prin încheierea unor tratate” (pp. 260-261; subl. în orig.).
Pe vremea în care încă mai exista, provocarea ideologică și geopolitică a comunismului a înfrânat tendințele nedemocratice inerente capitalismului occidental. Reconstrucția Europei postbelice cu ajutorul planului Marshall a însemnat construirea unui capitalism reglementat și generos din punct de vedere al protecției sociale tocmai pentru a preveni posibilitatea expansiunii comunismului pe bătrânul continent. Terapia de șoc ar fi împins cu siguranță statele vest-europene traumatizate de conflict în brațele Uniunii Sovietice. În plus, Statele Unite aveau nevoie de un partener comercial sustenabil pentru a își păstra nivelul de dezvoltare economică atins în timpul războiului, acesta fiind motivul pentru care au ales să investească masiv în Germania Federală și, ulterior, în Japonia.
Astăzi însă, un astfel de competitor problematic nu mai există. Fondul Monetar Internațional, una dintre principalele instituții globale promotoare ale neoliberalismului, își poate permite să falsifice statistici pentru a destabiliza economic unele țări care dispun de resurse naturale, cum a fost cazul insulelor care alcătuiesc Trinidad şi Tobago – pentru a le constrânge să apeleze la împrumuturi și a le oferi ulterior bogățiile corporațiilor occidentale la prețuri „avantajoase”. Europa de Est, Rusia, Asia, Orientul Mijlociu, toate pot fi acum îmbrăcate în cămașa de forță a capitalismului neoliberal. Criza economică din 2008, care a izbucnit la un an de la prima ediție a acestei cărți, îi dovedește din plin premisele. Însă, după un recul temporar, neoliberalismul pare să își fi revenit, combinându-se cu diferite forme de populism radical de dreapta, respectiv reluându-și asaltul asupra Americii Latine, mai exact a Braziliei. Ce ne așteaptă? Probabil că Jacques Attali se apropie cel mai mult de adevăr, atunci când scrie că „În toate țările, partidele politice, descumpănite, vor căuta – însă tot mai în zadar, domenii de competență: nici stânga, nici dreapta nu va putea împiedica privatizarea progresivă a educației, a sănătății, a securității, a asigurărilor, nici înlocuirea acestor servicii cu produse realizate în serie și nici, peste puțină vreme, instaurarea hiperimperiului. Dreapta politică va accentua chiar instaurarea privatizărilor. Stânga va face la fel, dând clasei medii mijloacele de a accede mai echitabil la transformarea timpului în marfă și la consumul privat. Naționalizarea marilor întreprinderi nu va mai părea o soluție credibilă; mișcarea socială nu va mai avea forța să se opună transformării lumii în marfă. Guvernele mediocre, sprijinite pe puținii funcționari și parlamentari discreditați, manipulați de grupuri de presiune, vor continua să ofere un spectacol tot mai puțin gustat, tot mai puțin luat în serios. Opiniei publice nu-i va mai păsa prea mult de faptele și de gesturile lor, așa cum nici astăzi nu se mai interesează de cele ale ultimilor monarhi de pe continentul european”1.
1 Jacques Attali, Scurtă istorie a viitorului, traducere de Mihai Ungurean, Editura Polirom, Iași, 2007, p. 144; subl. în orig.
