Cacofonia conservatorilor români

După 150 de ani, povestea formelor fără fond continuă

Confruntările în scrimă au loc în astfel de condiţii că să nu fie niciune pagube (foto: © Marie-Lan Nguyen / Wikimedia Commons / CC-BY 2.5)

În ultima vreme conservatorii români par tot mai preocupați. De ei înșiși. Scriu articole despre cum ar trebui să fie conservatorii români, dar nu sunt de fapt. Două încercări de acest fel le putem trece în dreptul domnilor Sever Voinescu și Teodor Baconschi.

Domnul T. Baconschi dă în vileag spaimele conservatorilor autohtoni față de apocalipsa care vine dinspre Vest. Și de care Estul trebuie să se ferească. „Prin invazia neo-marxistă a universităților, prin operațiunile federaliste ale perfidei Comisii Europene și în fața unui public amețit de propagandă, Vestul Europei (ne limităm deocamdată la el) nu mai are memorie istorică, se pregătește să înlocuiască autohtonii printr-un miliard de refugiați, va orchestra trecerea oficială la islam și va declara dictatura forurilor anonime, care controlează tot, supun pe fiecare și pedepsesc aspru devierile de la linia oficială. Așadar, urmează o eră ciudată: mase de arabi și africani vor pune finalmente în practică agenda LGBT, vor interzice creștinismul și se vor dedica studiilor de gen, apărînd eroic mantrele corectitudinii politice. Sharia & PC. Educație axată pe gender fluidity și lecturi coranice în parlamentele capitularde.” Acesta este scenariul apocaliptic prescris Vestului și pus în aplicare de neomarxiști, de care esticii – ghidați de Muntele Athos (sic!) – trebuie să se apere. Cu bun simț, Baconschi identifică aceste manifestări mai degrabă ca simptome ale unei „nevroze de subdezvoltare”. Ca să aibă șanse, conservatorismul românesc trebuie să fie pro-occidental și, musai, anticomunist.

În aceeași notă, Sever Voinescu scrie împotriva unei „facțiuni de prieteni” care „maimuțăresc” conservatorismul american. Este denunțat ridicolul situației: „Să te joci de-a conservatorul american pe malul Dîmboviței este, dramaturgic vorbind, o comedie de tot hazul. Forța de seducție a Americii este enormă – eu, cel dintîi, îndrăgostit de America pînă peste urechi, o mărturisesc. Dar, totuși, e util să facem o diferență. Imitarea Americii în gesticulația ei de televizor e ridicolă și oțioasă; adeziunea la valorile americane, însă, este cu totul altceva.” S. Voinescu ne anunță că dacă ar fi fost britanic sau american, ar fi fost poate un brеxiter sau un fan al președintelui Trump, însă, pentru că este român, o mărturisește cu luciditatea insomniacă specifică conservatorului, că destinul României nu poate fi decât european, mai precis UEuropean. „Îmi dau bine seama că o Românie desprinsă de Uniune sau o Uniune mai slabă cu România în interior ar fi, pentru mine și pentru cei din jurul meu, scenarii de coșmar. Încercînd să-mi exersez luciditatea pe cît pot, văd așa: dacă acest popor român al meu, cu suma lui de defecte și calități, ajunge să fie deplin suveran în propria noastră țară va fi o nenorocire, înainte de toate, pentru noi înșine. Dezastrul pentru România ar fi să încapă exclusiv pe mîna românilor! Dacă vrem să trăim cît de cît în siguranță și cît de cît în prosperitate, nu o putem face decît în interiorul UE, supunîndu-ne regulilor UE.”

După cum observăm, prima problemă a d-lui. Voinescu nu este faptul că vremea suveranității naționale a trecut și că a vorbi azi despre suveranitate (cel puțin în Europa), cum o făceai în secolul al XIX-lea, este un lucru desuet. Spaima dânsului vine de la gândul că România ar încăpea „exclusiv pe mâna românilor” și, incapabili cum îi știm, s-ar îndrepta implacabil spre dezastru! Lăsăm aici deoparte faptul că înaintașii noștri s-au luptat tocmai pentru suveranitate și țara asta a fost creată, ne convine sau nu, de aceiași înaintași, care, ce să-i facem, erau și ei români! Acum, fără regulile diriguitoare ale UE, națiunea s-ar prăbuși! Românii trebuie să stea cuminți și să pună în aplicare ceea ce li se spune de la Bruxelles.

Ceea ce surprinde aici este că atitudinea paternalistă vine tocmai din partea unui conservator. De obicei ni se spune că cei de stânga sunt paternaliști și nu au încredere în capacitatea individului de a decide ce este bine și ce este rău pentru sine. Dimpotrivă, conservatorii propagă neîncrederea în autorități și vor un stat minimal. Dl. Voinescu însuși ne mărturisește că vrea ca „statul să fie cât mai departe de mine”. Așadar, refuzăm tutela statului, în schimb invocăm autoritatea supra-statală a Bruxelles-ului, care, cu siguranță, știe ea ce este bine și ce nu pentru români. Ciudată atitutdine pentru un conservator! O fi din cauza lucidității exrtreme a d-lui Voinescu? Sau din cauză că autoritatea Bruxelles-ului, în transcendența sa, se înțelege, nu poate fi chestionată de românii care nu sunt capabili să-și ghideze nici măcar propriul destin?!

După cum am văzut, S. Voinescu îi denuță în articol pe cei care „maimuțăresc” valorile americane, anunțându-ne că el însuși este „îndrăgostit” de aceste valori. Desigur, pentru că este român, luciditatea îl îndeamnă să aibă alte opțiuni decât ar avea un conservator britanic sau american, pentru că „Absolut nimic din acea realitate românească ce ar putea interesa pe un conservator nu seamănă cu realitatea americană”. Înțelegem că dacă ești britanic poți pune la îndoială autoritatea Bruxelles-ului, pe când dacă ești român nu o poți face. Ce nu înțelegem e cum pot fi puse în aplicare acele valori americane de care e îndrăgostit dl. Voinescu, din moment ce realitatea românească nu se compară cu realitatea americană? Dacă încercăm să facem acest lucru, nu ajungem oare tot la un soi de „maimuțăreală” pe care dl. Voinescu o denunță în articolele sale?

În perioada interbelică, făcând un rechizitoriu al apariției civilizației române moderne, criticul literar Eugen Lovinescu îi cataloga pe conservatorii români drept imitatori ai conservatorilor englezi și germani. „Critica junimismului n-a pornit dintr-o cunoaștere adâncă a trecutului nostru istoric; ea nu-i o formă a tradiționalismul național: după cum liberalismul a fost o replică a revoluției franceze, tot așa și junimismul reprezintă replica evoluționismului german și englez.”(1) Dacă liberalii imitau ideologia revoluționară franceză, conservatorii, deși denunțau „maimuțăreala” revoluționară, nu făceau în fapt decât să imite ideologia evoluționistă de sorginte occidentală. Rechizitoriul lui Lovinescu la adresa conservatorilor este unul extrem de dur, iar concluzia sa aproape irevocabilă: instituțiile politice moderne nu au nimic de a face cu propriul trecut, ele sunt rezultatul importului făcut de pașoptiști. De aceea trebuie să facem tabula rasa cu trecutul și să așteptăm ca realitatea socială să se ridice la nivelul instituțiilor importate.

Desigur, pentru un conservator român de azi, rechizitoriul lui Lovinescu nu mai este atât de dur. Căci azi avem o tradiție conservatoare destul de bogată, la care contemporanii se pot raporta. Maiorescu, Eminescu sau Iorga sunt doar câteva nume ale acestei tradiții. Așadar, azi ar putea exista un conservatorism românesc care să se raporteze, chiar și critic, la propriile repere. Ba, mai mult, această raportare este chiar obligatorie. Căci, atât timp cât își ignoră propriul trecut, fiind în schimb îndrăgostit de valorile americane, ce face conservatorul român dacă nu tot operă de imitație? Dacă în trecut liberalii revoluționari au făcut tabula rasa cu propriul trecut, azi conservatorii înșiși o fac, și încă în mod voluntar! Atât timp cât vor rămâne în acest stadiu, e greu de crezut că vor depăși nivelul de „maimuțăreală” a Occidentului. În acest fel, cei care ar trebui să contruiască intelectual și, de ce nu, să lămurească în oarecare măsură publicul, nu fac decât să contribuie la cacofonia generalizată a societații românești.

 


1E. Lovinescu, Istoria civilizației române moderne, Editura Științifică, București, 1972, p. 295.   

Postări asemănătoare


Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat