În ţările europene, inclusiv în România vecină, se afirmă mişcarea pentru dreptul la locuire. În Bulgaria, subiectul locuinţelor sociale este în continuare unul tabu
În contextul scandalurilor imobiliare ce a copleşit elita conducătoare din Bulgaria, prea puţini bulgari îşi îndreptă atenţia spre politicienii ce şi-au apărat cu grijă interesele locative, dar şi-au ignorat complet obligaţiile lor societale. Mai precis, au ignorat chiar nevoia realizării unei politici locative de stat, inclusiv la nivel municipal, precum cea existentă în toate ţările europene civilizate. Puţinele locuinţe municipale rămase în oraşele mari sunt lăsate în paragină, iar altele noi aproape că nu se mai construiesc – cu excepţia cazurilor în care există vreun proiect european ce trebuie bifat. În acelaşi timp, sute de mii de bulgari suferă sub povara chiriilor, pentru plăta cărora ei cheltuie aproape jumătate dintr-un salariu mediu calculat la nivel naţional.
Date fiind aceste realităţi, în Bulgaria aproape că nu se ştie că în Europa se dezvoltă o mişcare pentru dreptul la oraş şi la locuire, locuinţa fiind definită ca un „drept” şi nu ca o „marfă”. Această mişcare se opune preţurilor mereu crescânde ale chiriilor din marile oraşe europene, susţine construirea locuinţelor sociale, unele care să fie în proprietate publică, apară drepturile celor fără adapost, depunând un efort pentru apărarea interesului comun şi social împotriva deviaţiilor pieţelor imobilare.
Mişcarea a servit ca baza pentru unele acţiuni protestatare desfăşurate la sfârşitul lui martie şi începutul lui aprilie 2019. Prin aceste acţiuni, unele solidare cu cele iniţiate la Berlin, s-a opus rezistenţă vizavi de saltul preţurilor chiriilor. Capitala germană pare să fie liderul în lupta pentru dreptul la locuire. Un exemplu în această privinţă sunt solicitările tot mai numeroase de acolo pentru un referendum, unul menit să întoarcă sub control public cele 200.000 de apartamente sociale ce au fost privatizate în ultimele trei decenii. În momentul de faţă ele se află sub controlul unor mari companii care le dă în chirie.
Conform unui sondaj, 44% dintre locuitorii Berlinului apreciază pozitiv o astfel de „naţionalizare”, una care este aşteptată să aibă loc prin intermediul unei compensaţii pentru actualii proprietari. Cererile se băzează pe articolul 15 al Constituţiei Germane din 1949, care permite ca pământul, resursele naturale şi mijloacele de producţie să fie „socializate”, în cazul unor forme privat-antreprenoriale ori să fie transferate în proprietate publică, evident, contra unei compensaţii financiare. În plus, articolul 28 al Constituţiei Landului Berlin afirmă că „fiecare om are dreptul la o locuinţă adecvată”, de asemnea, landul încurajând „construirea şi susţinerea unor locuinţe adecvate pentru oammenii cu venituri mici”.
Bulgaria este una dintre puţinele ţări care nu are niciun reprezentant în Coaliţia Europeană de Acţiune pentru Dreptul la Locuire şi Dreptul la Oraş. În Bulgaria, anunţurile pentru un posibil referendum pentru naţionalizarea unor locuinţe din Berlin a generat o anumită atenţie şi discuţii doar în cadrul reţelelor sociale. Nu se vede (încă) o organizaţie socială care să atragă atenţia bulgarilor pe acest subiect, să organizeze evenimente şi să se lupte pentru o legislaţie locativă mai bună pentru cetăţeni.
Chiar în România vecină, se afirmă o mişcare pentru dreptul la oraş şi la locuire. La sfârşitul lui martie, mişcarea a organizat o serie de evenimente – discuţii, proteste, lansarea unui ziar activist etc., la Cluj-Napoca, în „capitala” Transilvaniei. Acolo au fost prezenţi oameni din Grecia, Franţa, Irlanda şi Portugalia. La fel ca în Timişoara şi în alte oraşe ale ţării, în Cluj-Napoca se coalizează mulţi oameni tineri şi studenţi care suferă din cauza creşterii preţurilor la chirii şi imobile. În acelaşi timp, acestea sunt şi oraşele în care locuiesc un număr ridicat de oameni fără adăpost, aşa cum ne-a detaliat pentru Baricada (în toamna anului 2017), Lorand Szakacs – activist al organizaţiei „Dreptul la Oraş” din Timişoara.
Conform activiştilor români, în România are loc un proces de stigmatizare a sărăciei. o „izgonire” a ei la periferia marilor oraşe, departe de privirile cetăţenilor înstăriţi şi ale turiştilor străini. Activiştii se opun evacuărilor forţate ale oamenilor săraci şi insistă pe construirea unor locuinţe sociale (în 2011 numai 2% din fondul general al locuinţelor din România au fost locuinţe sociale, în Bulgaria procentul fiind de 3% – după datele Housing Europe Review). Se poartă o discuţie despre introducerea unui control asupra creşterii chiriilor, aşa că oamenii tineri din marile oraşe să nu mai fie forţaţi să supraaglomereze apartamentele mici. Activiştii români, printre care se află profesori universitari şi oameni ce cunosc dimensiunile legislative şi economice ale problemei, se opun supraaglomerării, ies cu apeluri către politicieni pentru implementarea unei legislaţii locative pro-cetăţean, activând (totodată) şi printre oamenii de rând, încercând să se crească cultură socială pe acest subiect.
„Istoria mișcării pentru dreptul la locuire din România se leagă de revolta împotriva evacuărilor care au început să devină tot mai violente în contextul anilor 2000. Mă gândesc aici la evacuarea din decembrie 2010 a peste 300 de persoane de pe fosta stradă Coastei din Cluj-Napoca, locație ce a început să treacă printr-un proces de „regenerare urbană”, în paralel cu împingerea oamenilor sărăciți la marginea orașului, lângă rampa de deșeuri. Acest lucru a dus la mobilizarea mai multor persoane și organizații împotriva ghetoizării și rasismului”, povesteşte Eniko Vincze – antropolog la Universitatea „Babeş-Bolyai” şi lider al mişcării clujene Căşi Sociale Acum. Mişcarea clujeană este membră a Blocul pentru locuire. În organizaţia umbrelă mai intră Drepul la Oraş din Timişoara, Frontul Comun pentru Dreptul la Locuire din Bucureşti, Asociaţia Chiriaşilor din Cluj, asociaţia femeilor roma E-Romnja şi organizaţia RomaJust din Constanţa, organizaţie creată pentru a-i reprezenta pe romi în faţa sistemului judiciar în cazul unor evacuări forţate.
Bineînţeles, în Bulgaria nu există nicio compasiune pentru romi, dar în acelaşi timp nu se conştientizează că problema locuirii nu se limitează la ei. Evacuările din cartierele minorăţilor din Bulgaria devine deseori o temă mediatică, dar doar atunci când ne apropiem de alegeri sau există o stare acută de mizerie socială ce trebuie direcţionată în aşa fel încât să nu tulbure confortul puterii. Mişcarea românească pentru dreptul la locuire poate servi ca o inspiraţie, dacă ne dăm seamă că locuinţa va deveni, sau poate că este, o problemă socială pentru mai multe grupuri sociale şi de la noi. Conform datelor Eurostat, 44,6% dintre gospodăriile din Bulgaria sunt supraîncarcate cu cheltuielile pentru locuire – adică cheltuiesc mai mult de 40% din veniturile nete pentru chiria locuinţei.
Dimensinea mişcărilor din România şi încrederea liderilor lor impresionează. În Cluj-Napoca şi Timişoara sunt editate ziare militante, atât pe hârtie, cât şi online. În aceste jurnale se dă cuvântul unor oameni fără adăpost sau ameninţaţi cu evacuarea, se pot găsi sfaturi sau informaţii despre cadrul legsilativ cu privire la o problemă concretă, una care contează pentru comunităţile urbane, sunt publicate reportaje despre zonele marginazliate etc.
Organizaţiile din Blocul pentru Locuire ajută zecile de familii nevoiaşe să-şi completeze cererile pentru locuinţe sociale sau le apară interesele în justiţie. Adiacent, acestea pun şi presiune pe autorităţilor locale şi parlament, fac filme documentare pe subiecte sociale, iar alteori atacă unele decizii publice în justiţie. Astfel de cazuri au avut loc atunci când vechea groapă pentru deșeuri din Cluj-Napoca a fost închisă şi au fost deschise două noi rampe aproape de locuinţele celor evacuaţi în anul 2010 din strada Coastei. În februarie 2019, a fost publicat şi „Apelul către candidatele şi candidaţii de la alegerile europarlamentare”, care a insistat pentru promulgarea unei strategii europene în sfera locuirii. Activiştii români pentru apărarea drepturilor locative au „trecere” şi la nivel internaţional. De exemplu, ei au participat la editarea unui volum despre financializarea locuirii, care a fost publicat de către biroul din Bruxelles al fundaţiei Rosa Luxemburg.
De o claritate extremă, deşi în Bulgaria problema stă în faţa ochilor noştri, cu mii de oameni fără adăpost, chirii scumpe în oraşele mari şi locuinţe supraaglomerate, în care locuiesc mai degrabă familii tinere, totuşi, „societatea civilă” şi-a îndreptat privirea iscoditoare numai spre imobilele politicienilor. Mai bine s-ar fi indignat pe politicieni, provocându-i să facă ceva şi pentru oamenii de rând.
