Enikő Vincze: Nu piaţa, ci locuinţele publice sunt soluţie la criza locuirii

Interviu cu activista şi cercetătoara din Cluj Napoca despre ”festivalul” recent al mişcării pentru dreptul la oraş şi la locuinţă, despre tendinţele globale curente în politica locuirii, despre istoria mişcării din România

Enikő Vincze (foto: YouTube)

Enikő Vincze este profesor universitar, cercetător şi activist politic. Ea face parte din mişcarea”Căşi sociale ACUM!” din Cluj, din rețeaua Blocul pentru Locuire din România şi din Coaliţia Europeană de Acțiune pentru Dreptul la Locuire și la Oraș. La sfârşitul lui martie 2019, în Cluj Napoca au avut loc o serie de evenimente cu participarea mai multor activiști și activiste din aceste grupări. Baricada a folosit această ocazie pentru a discuta cu Vincze despre situația locuirii și mişcarea pentru locuire în România şi în alte țări europene.

Doamna Vincze, la sfârşitul lui martie 2019 în Cluj Napoca a avut loc un fel de ”festival” al mişcării româneşti şi internaţionale a dreptului la locuire, cu participanţi din Grecia, Franţa, Irlanda şi Portugalia. Ce fel de evenimente au fost realizate în cadrul acestui festival şi ce fel de mesaje şi apeluri au fost exprimate la el?

Poate termenul „festival” chiar este potrivit pentru a desemna seria de evenimente interne și publice pe care le-am organizat în Cluj-Napoca între 28-31 martie 2019, chiar dacă noi nu ne-am gândit să o definim ca atare. Mișcarea Căși sociale ACUM! din Cluj suntem grupare membră a Coaliției Europene de Acțiune pentru Dreptul la Locuire și la Oraș [vezi Harta 1. Grupările membre ale Coaliției], dar și a Blocului pentru Locuire din România, și asta ne-a dat posibilitatea să aducem în orașul nostru atâția activiști și activiste. Ne-am adunat aici la evenimentul “Locuințe publice – soluție la criza locuirii” împreună cu camarazi de la Droit Au Logement și AITEC din Franța, Habita din Portugalia, Stop Auctions Athens din Grecia și Housing Action Now din Irlanda, precum și Frontul Comun pentru Locuire și E-Romnja din București, Dreptul la Oraș din Timișoara și RomaJust din Constanța.

Harta membrilor coaliţiei europene pentru dreptul la locuinţă şi dreptul la oraş (sursă: Daniel Strange, www.danielstrange.co.uk, www.housingnotprofit.org)

În 29 martie, în cadrul unui eveniment public am discutat despre “Locuirea publică în Europa”. Apoi, în 31 martie am invitat publicul din Cluj la cel de al patrulea Forum al Blocului pentru Locuire pentru a discuta despre „Criza locuirii în România”. Iar între cele două evenimente am ieșit cu toții în stradă într-un marș pentru a lansa „Manifestul European pentru Locuințe Publice”. Cu acea ocazie ne-am exprimat și solidaritatea cu protestul alianței „#Mietenwahnsinn” (nebunia chiriilor) din Berlin și alte orașe din Germania, precum și cu acțiuni din toată Europa din perioada 27 martie – 6 aprilie 2019.

Înainte și între aceste evenimente publice, în atelierele noastre interne am continuat să analizăm diversele manifestări ale crizei locuirii așa cum apar ele în diferite țări, fiind în același timp fenomene sistemice ale capitalismului global financializat, și anume: reducerea stocului de locuințe publice și lipsa de investiții în dezvoltarea acestuia; continuarea privatizării locuințelor sociale ori prin măsurile dreptului-de-a-cumpăra de către chiriași, ori prin retrocedări, ori prin vânzarea lor pe piață de către companiile/asociațiile private ce le dețin și/sau administrează; preponderența accesului oamenilor la locuințe prin piață; acumularea în mâinile unor mari investitori a mii de locuințe private pe care le tranzacționează și le scumpesc după bunul lor plac; preponderența producției private de locuințe private și în primul rând a locuințelor construite de către dezvoltatori imobiliari; creșterea costurilor locuirii, a prețului locuințelor și a chiriilor private dar și al utilităților publice; îndatorarea populației la bănci prin credite imobiliare și alte tipuri de credite. Discutând despre istoriile și înțelesurile diferite ale locuirii sociale în diverse țări, aș aminti aici doar un singur aspect, ilustrându-l prin două grafice, care împreună arată că, în mod predominant (de exemplu cu excepția Suediei), în țările unde stocul de locuințe sociale este mai mare, acesta este deținut cu preponderență (Olanda, Danemarca) sau într-o mare măsură (Franța, Austria, Anglia) de companii/asociații private. În fostele țări socialiste stocul de locuințe sociale este foarte redus, acesta însă este în proprietate publică.

Harta 2. Procentul stocului de locuințe sociale din fondul total de locuințe

(sursă: CECODHAS Housing Europe Review (2011))
Grafica 1. Procentul locuințelor sociale în proprietatea municipalității și în proprietatea sectorului privat (preluat din Social Housing in Europe, ed. de Christine Whitehead și Kathleen Scanlon, LSE, 2007)

În „Manifestul European pentru Locuințe Publice” am identificat câteva dintre cele mai relevante probleme întâlnite în țările de unde am avut participanți la acțiunile din Cluj:

  • În Grecia oamenii se luptă cu lipsa acută a politicilor pentru locuințe sociale, lipsa protecției chiriașilor și a persoanelor îndatorate la bănci, care sunt în risc de a-și pierde casele prin evacuări făcute de bănci.
  • În Portugalia este o nevoie uriașă de locuințe sociale, în timp ce, cu sprijinul legii, chiriile prea mari duc la evacuare și transformă oamenii în persoane fără adăpost.
  • În Franța nu există suficiente locuințe publice, costul locuirii, inclusiv al utilităților, este foarte mare și multe persoane sunt fără adăpost sau locuiesc în condiții foarte precare.
  • În Irlanda, din cauza politicilor de locuire neoliberale oamenii se luptă cu lipsa programelor de construcție de locuințe publice, cu lipsa protecției chiriașilor și cu lipsa serviciilor sociale pentru persoanele fără adăpost.
  • În România, locuința este considerată un merit și nu un drept, iar veniturile mici și prețurile ridicate ale locuirii deprivează oameni de case adecvate, totul în timp ce dezvoltarea de locuințe este întreprinsă aproape în totalitate de către sectorul privat.

Împreună, în acest manifest am re-afirmat că dreptul la locuire este un drept universal și că milităm pentru un sistem care asigură locuințe pentru toți! Conștienți fiind că trăim într-o societate marcată de mari inegalități de clasă dar și de venit, accentuăm că vrem un fond de locuințe publice care asigură dreptul la locuire pentru cei care nu își permit o locuință de pe piață, și face din îndeplinirea nevoilor de locuire ale oamenilor cu venituri mici cea mai mare prioritate! Mesajul nostru este unul anti-capitalist prin faptul că noi revendicăm scoaterea din logica profitului și speculei a cât mai multe clădiri, locuințe și cât mai mult teren posibil.

În perioada 27 martie – 6 aprilie 2019 în multe oraşe germane şi europene au avut loc proteste de solidaritate cu alianţa #Mietenwahnsinn, care se luptă pentru oraşe fără oameni fără adăpost, unde pământul, locuirile şi natura vor fi ”o proprietate comună” şi unde locuinţa este construită cu scopul de a trăi, nu de a câştiga bani. De ce această mişcare europeană care afirmă că ”locuirea nu este o marfă” ar fi necesară pentru Europa de Sud-Est?

Noi, Blocul pentru Locuire, rețeaua decentralizată din România constituită în 2017, precum am făcut și înainte de constituirea acesteia ca grupări separate din cele trei mari orașe, afirmăm cu tărie acest lucru. Locuința nu este o marfă și un obiect de investiție financiară, ci un drept fundamental și nevoie primordială a oamenilor, dar fiindcă capitalismul contemporan duce în extremă comodificarea și financializarea locuirii, acest drept este violat în mod sistemic, iar această nevoie rămâne nesatisfăcută. Când afirmăm acest lucru, ne gândim în primul rând la cele mai extreme manifestări ale acestui fapt, cum sunt evacuările forțate, adică evacuările care lasă oamenii evacuați fără adăpost, ceea ce nu înseamnă doar fără acoperiș deasupra capului, ci fără alternativă locativă adecvată. Dar ne gândim și la faptul că foarte multe gospodării trăiesc în locuințe supraaglomerate, tocmai pentru că mai multe persoane și familii sunt nevoite să caute să locuiască împreună pentru că nu își permit să locuiască altfel. Precum ne gândim și la multiplele fețe ale locuirii inadecvate, adică la situații în care se locuiește în locuințe și/sau în medii nesănătoase, și/sau în locuințe care nu sunt conectate la utilități, nu au baie sau toaletă în casă, dar și la locuințele de unde oamenii nu au acces la transport în public sau servicii de sănătate, educaționale sau altele.

De-a lungul istoriei capitalismului, investiția capitalului în mediul construit, în imobiliare și în locuințe în mod particular a fost de multe ori modul în care s-a cheltuit surplusul de capital cu o mare rată de profit, acest lucru întâmplându-se și azi, după ce domeniul imobiliar-bancar și-a revenit din criza pe care a provocat-o în 2008. Dezvoltatorii imobiliari câștigă de 7-10 ori mai mult decât au investit, și asta într-un timp relativ scurt. Băncile sau alte instituții de creditare câștigă și ele dublu din dobânzile furate de pe urma creditelor imobiliare, în timp ce nu riscă aproape nimic ori datorită garanțiilor de stat de care se bucură, ori datorită faptului că ele confiscă și vând mai departe locuințele în cazul în care oamenii nu își mai pot plăti ratele. Toate aceste mari câștiguri sunt facilitate de către politica de locuire a statului. În primul rând prin retragerea lui din rolul său de dezvoltator de locuințe publice (rol pe care l-a jucat după cel de al doilea război mondial atât în țările capitaliste cât și în cele socialiste), dar și prin politicile sale fiscale prin care statul susține dezvoltatorii imobiliari și marii proprietari de locuințe. Ni se spune că acești investitori (locali, naționali sau străini) trebuie atrași de către guvernarea centrală și cea locală, pentru că doar ei pot construi, și nevoia de locuințe noi este mare și foarte mare, mai ales în orașele mari sau orașele magnet care atrag forța de muncă. Ni se mai sugerează, că trebuie să facem orice sacrificiu să ne cumpărăm o locuință de pe piață, sau să închiriem de pe piață și asta nu doar pentru a avea unde locui, ci și pentru a dovedi că merităm să locuim în aceste orașe mari și suntem competitivi și în acest sens. Toate aceste ideologii justifică îmbogățirea marilor proprietari de locuințe și marile inegalități economice (re)produse și prin economia politică a locuirii. De aceea este nevoie de o mobilizare împotriva lor. Rolul nostru, cel al activiștilor politici pentru locuire constă în conștientizarea faptului că inegalitățile și nedreptățile în capitalism nu se produc doar prin exploatarea muncii lucrătorilor, ci și prin forțarea lor să plătească toate costurile reproducerii forței lor de muncă printre altele prin locuire, astfel susținând mai multe categorii de profitori de pe urma lor.

Dacă ne gândim la cazul României și al Bulgariei, știm foarte bine că rata sărăciei este cea mai mare în aceste două țări comparativ cu alte state membre ale Uniunii Europene. Trebuie să ne dăm seama, că acest fapt nu se datorează doar salariilor mici și procentului mare al angajaților care trăiesc din salariile minime foarte reduse, ci și prețului mare al locuințelor și nivelul înalt al chiriilor în condițiile lipsei de locuințe sociale și publice, respectiv și ratei mari a supra-încărcării cu costurile locuirii. Conform definiției Eurostat, această rată se referă la gospodăriile care cheltuie din veniturile lor peste 40%. În România, ea este mult mai mare decât media în UE în toate categoriile măsurate (vezi în The State of Housing in the EU 2017, Housing Europe, http://www.housingeurope.eu/resource-1000/the-state-of-housing-in-the-eu-2017): pe populația totală este de 15.9%, față de media UE de 11.3% sau de 5.6% în Franța; în rândurile chiriașilor de pe piață este de 45.7%, față de media UE de 27% sau de 14.9% în Franța; printre cei care trăiesc în săracie, ea este de 42.6%, față de media UE de 39.2% sau de 21.5% în Franța; iar în rândurile proprietarilor cu credite imobiliare, această rată în România este de 21.7%, față de media UE de 6.7% sau de 1.9% în Franța (mai multe date se regăsesc aici). Apoi, trebuie să observăm, cum se leagă toate acestea și de procentul foarte redus de locuințe sociale în țări cum este România și Bulgaria de pe urma privatizării stocului construit în perioada socialismului real.

Din toate aceste motive, este mare nevoie și în aceste țări de întărirea mișcării pentru locuire, pentru re-socializarea fondului de locuințe și preluarea controlului asupra acestui domeniu din mâinile marilor proprietari sau companii private.

În Berlin există o mare probabilitate să aibă loc un referendum care va cere transferul locuințelor din proprietatea unor mari companii private spre domeniul public, creând locuinţe sociale. Sondajele din ianuarie 2019 arată că 44% dintre locuitorii din Berlin ar fi de acord cu astfel de idee. Cum trebuie să înţelegem această idee şi ce ne arată ea despre Occident? Oare noi din Europa de Sud-Est nu suntem imunizaţi de idei pentru ”proprietate comună” sau ”grija socială”, catalogizând astfel de demersuri ca ”comunism”?

Activiștii care solicită de la Senatul orașului Berlin organizarea unui referendum se bazează pe Constituția landului Berlin care garantează dreptul la locuință adecvată, lucru care nu se poate întâmpla într-un regim de locuire dominat și controlat de sectorul privat. Prin referendum, locuitorii orașului ar fi chemați să se exprime în legătură cu posibilitatea unei legi care ar prevedea socializarea de imobile (clădiri și terenuri). Transferul de proprietate de la privați la proprietate publică nu ar urma să fie o naționalizare așa cum o știm noi din istoria României, ci o preluare de către stat a unor locuințe din proprietatea unor mari companii private prin plata unor compensații chiar dacă cele din urmă vor fi definite mult sub valoarea pieței. Important este să știm și că ținta acestor initiative sunt marii proprietari, mai precis marile companii de locuințe private care dețin în proprietatea lor peste 3000 de apartamente și sunt responsabili pentru creșterea chiriilor și față de evacuarea chiriașilor care nu pot plăti aceste chirii nebune. Despre cum anume s-a creat această situație puteți să citiți un interviu cu Knut Unger în numărul 5 al ziarului Cărămida. Ideea celor care solicită acest referendum se mai referă și la nevoia creării unei instituții publice care să administreze stocul de locuințe preluate, și care să fie condusă de către populația orașului și de către chiriași într-un mod democratic. Din toate aceste motive, solicitările au potențialul să inducă o revoluție în domeniul locuirii, și cred că noi toți ar trebui să învățăm din acest demers de a ne imagina lucruri aparent neimaginabile fără să ne fie teamă, după 30 de ani de capitalism neoliberal, să fim catalogați drept “comuniști” sau “idealiști” sau “nerealiști”.

Nu această teamă trebuie, deci, să ne pună pe gânduri în România dacă ar fi să ne imaginăm niște transformări radicale în regimul nostru de locuire. Ci cunoașterea situației specifice formate datorită faptului că la noi, în cea mai mare parte, locuințele din proprietate privată sunt deținute de micii proprietari care au fost chiriașii locuințelor cumpărate de la stat începând cu anii 1990, sau care au cumpărat de la cei dintâi, devenind proprietari asupra locuinței în care locuiesc în mod efectiv. În România nu cunoaștem (încă) fenomenul marilor companii private sau a unor fonduri de investiții care să fi achiziționat un fond masiv de locuințe cu scopul de a-l tranzacționa prin vânzare sau închiriere. Banca Mondială se referă exact la această situație atunci când se plânge că în România piața de locuințe nu este eficientă, adică este fragmentată și dominată de “prea mulți” proprietari mici, din cauza cărora fondurile de investiții și dezvoltatorii imobiliari nu pot să se miște “liber”, adică să facă și mai mult profit. Atunci când ne exprimăm solidaritatea cu revendicările activiștilor radicali din Berlin, micii proprietari nu trebuie să se teamă că asta ar însemna că statul le ia înapoi ce le-a vândut. Ei, sau alții, defapt noi toți ar trebui să ne temem defapt de noua politică a Băncii Mondiale în domeniul locuirii, care afirmă că era proprietății private asupra locuirii trebuie să se încheie pentru a începe o eră nouă. O eră în care noi toți nu vom mai fi încurajați să devenim proprietari, ci chiriași. Și nu chiriași la stat, ci chiriași la privați, într-un sistem în care statul va trebui să investească bani publici nu în locuințe publice, ci în vederea compensării/ susținerii dezvoltatorilor imobiliari ca producători de locuințe private date în chirie. În acest sistem, ideea de “locuințe accesibile” este ideea capcană, pentru că, chiar dacă ea înseamnă un preț de închiriere mai mic decât cel de pe piață (asta este vestea bună), ea se referă la un stoc de locuințe care rămâne în proprietatea companiei private care va primi sprijin de la stat cu condiția asigurării acestui preț redus pentru o perioadă de timp, după care va putea să ridice prețul chiriei fără nicio reglementare (așa cum s-a întâmplat deja în multe țări europene). Banca Mondială, în noua sa politică de locuire pornește de la diagnoza (falsă) că reglementarea chiriilor și reglementările urbanistice sunt vinovate de creșterea prețurilor de locuințe, pentru că, spune această argumentare, prețurile cresc din motiv că dezvoltatorii imobiliari nu construiesc cât ar trebui pentru că aceste reglementări îi sperie că nu vor putea face suficient profit. Nu este nicio noutate în faptul că Banca Mondială defapt dorește reglementare în favoarea dezvoltatorilor și a companiilor private, iar noi susținem nevoia unei reglementări care face posibilă asigurarea dreptului la locuire și accesul efectiv la locuințe a tuturor, cu prioritate pentru cei care au cele mai reduse venituri (care sunt defapt foarte mulți în contextul României). Sau că susținem ceea ce am formulat în “Manifestul European pentru Locuințe Publice” lansat în Cluj în 29 martie 2019: bani publici pentru locuințe publice (și nu pentru locuințe private), și locuințe publice din bani publici (și nu din parteneriate public-private care până la urmă aduc beneficii sectorului privat în defavoarea celui public).

În România în unele dintre oraşele mari există organizaţii care se luptă pentru dreptul la locuire şi dreptul la oraş – prin proteste, prin lobby în parlament, prin ziare tipărite şi alte forme care sprijină conștientizarea publică. Care este istoria mişcării pentru dreptul la oraş şi dreptul la locuire din România? Ce activităţi în această direcţie desfâşuraţi la Cluj sub umbrela Fundaţiei Desire şi organizaţia Căşi Sociale ACUM? Şi care sunt reuşitele mişcării locative din România până azi?

Istoria mișcării pentru dreptul la locuire din România se leagă de revolta împotriva evacuărilor care au început să devină tot mai violente în contextul anilor 2000. Mă gândesc aici la evacuarea din decembrie 2010 de pe fosta strada Coastei din Cluj-Napoca a peste 300 de persoane, locație ce a început să treacă printr-o “regenerare urbană” în paralel cu împingerea oamenilor sărăciți la marginea orașului, lângă rampa de deșeuri. Acest lucru a rezultat în mobilizarea mai multor persoane și organizații împotriva ghetoizării și rasismului, începând cu Asociația Amare Phrala și Fundația Desire, continuând cu formarea unei platforme informale numite Grupul de Lucru al Organizațiilor Civice (GLOC). Atunci am început nu doar să ne revoltăm ci să ne și gândim cum putem pune presiune pe guvernarea locală ca să se responsabilizeze față de aceste fenomene și să pună pe agenda publică și politică soluționarea lor. În București, motorul organizării Frontului Comun pentru Dreptul la Locuire în 2014 au fost tot evacuările, dar alte tipuri de evacuări, și anume lăsarea fără adăpost a foștilor chiriași din clădirile retrocedate, din cartierul Rahova Uranus și apoi de pe strada Vulturilor. În Timișoara, Dreptul la Oraș s-a format ca reacție la politica guvernării locale care nu se interesează de oamenii fără adăpost, dar și la lipsa de locuințe sociale pe plan local, de aceea primul lor produs în aprilie 2017 a fost ziarul Strada. Tot în 2017 s-a constituit și Asociația Chiriașilor Cluj, încercând să mobilizeze chiriașii de pe piață pentru un control al chiriilor. E-Romnja este o asociație a femeilor rome, care lucrează în comunități rome unde se întâlnește zi de zi cu diverse probleme locative. RomaJust s-a constituit pentru a asigura o reprezentare adecvată a romilor în justiție, printre altele în cazurile de evacuare sau risc de evacuare.

În Cluj, din 2015, Fundația Desire și-a extins atenția dinspre evacuarea de pe strada Coastei și formarea de către primărie a zonei de case modulare din apropierea rampei de deșeuri, înspre documentarea evacuărilor din anii 1990 care au condus la constituirea unei alte zone componente ale Pata Râtului, strada Cantonului (publicul larg poate să afle despre aceste procese în filmul nostru documentar “Dislocări. Rutele evacuărilor spre strada Cantonului, 1996-2016”). Însă nu am renunțat la a organiza anual în spațiul public clujean evenimentul de comemorare a evacuării din 2010. Pe baza înțelegerii acestor evacuări ca fiind legate de lipsa de locuințe sociale, am început să analizăm nu doar schimbarea politicii locuirii în România în contextul trecerii de la socialismul real la capitalismul neoliberal, ci și politicile locale de locuire și în mod particular criteriile de atribuire de locuințe sociale. Astfel a pornit Căși sociale ACUM! în 2016 ca o campanie a Fundației Desire, o campanie pentru conștientizarea cauzelor și consecințelor lipsei de locuințe sociale, și a caracterului nelegal și discriminatoriu al criteriilor de atribuire de locuințe sociale în orașul Cluj. Dincolo de cunoaștere și conștientizare, am început și acțiunile noastre specifice. Am început și continuăm și azi, să susținem anual peste 100 de familii în efortul lor de a depune cereri de locuințe sociale ca modalitate de a-și face recunoscută atât prezența în acest oraș cât și nevoile lor de locuire. Astfel am putut demonstra că în condițiile actuale, ele nu vor avea niciodată acces la locuințe adecvate, pentru că nu există suficiente locuințe sociale și pentru că sunt dezavantajate de criteriile utilizate de guvernarea locală chiar dacă pe baza situației lor economice ar fi cele mai îndreptățite să primească locuințe sociale. Apoi, după încercările eșuate de a face recomandări consiliului local și primăriei, am recurs la instrumentele apelului la justiție. I-am dat în judecată revendicând pe această cale modificarea sistemului de atribuire de locuințe sociale și cerând reparații pentru cei neîndreptățiți de sistemul actual. Apoi am început un proces împotriva lor și altor instituții responsabile pentru că în 2015, după închiderea fără ecologizare adecvată a vechii rampe, au autorizat alte două rampe noi pe care le-au adus și mai aproape de zona caselor modulare pe care le-au autorizat în 2010 transformând acea parte de zonă industrială în zonă de locuire. Conștienți fiind că măsurile locale de locuire ar trebui îmbunătățite prin schimbarea politicii naționale de locuire, în primăvara lui 2017 am depus în atenția unor parlamentari propuneri pentru modificarea legii locuinței atât în vederea creșterii fondului de locuințe sociale, cât și a susținerii cu prioritate, prin criterii adecvate, a accesului la locuințe sociale a persoanelor cu veniturile cele mai mici. După doi ani de campanie și extinderea tematizării problemei locuirii și a cercului nostru de colaboratori și/sau susținători, am realizat că în Cluj s-a creionat potențialul unei mișcări sociale mai ample pentru locuire publică. De aceea am avut curajul în 2017 să definim Căși sociale ACUM!, care a depășit cadrele unei campanii a Fundației Desire, ca o mișcare, sau cel puțin ca un motor al mișcării pentru locuire atât la nivel local, cât și la nivel national, și parte a unei mișcări transnaționale. Cele mai vizibile schimbări ale noastre au fost: editarea și publicarea unui ziar, “Cărămida. Ziarul Dreptății Locative”, care în martie 2019 a ajuns la cel de al 7-lea număr al său, prin care ne propunem să ajungem la cât mai multe persoane din Cluj și nu numai în vederea creșterii cercului celor care revendică locuințe publice; facilitarea constituirii Blocului pentru Locuire în iulie 2017 și participarea la inițiativele acestuia; mobilizarea în vederea unor acțiuni directe cu scopul prevenirii evacuărilor forțate, altfel spus, auto-organizare pentru a opune rezistență unor evacuări care nu asigură locuințe alternative adecvate celor evacuați; interogarea dezvoltării imobiliare în Cluj ca factor al unei dezvoltări urbane ce slujește interesele marelui capital și impinge la margini sau în afara orașului clasa lucrătoare pauperizată (vezi expoziția Șantier în Lucru pentru Profit din noiembrie 2018; propuneri privind Planul Urbanistic Zonal al dezvoltării unui nou cartier urban din februarie 2019).

Ca parte din Blocul pentru Locuire, în februarie 2019 am lansat un “Apel către candidatele și candidații la alegerile europarlamentare”, în care le cerem să susțină adoptarea unei strategii europene în domeniul locuirii care să facă posibilă și să impună statelor membre reglementarea afacerilor imobiliare în beneficiul bunului public, precum și susținerea producției de locuințe sociale publice și altor tipuri de locuințe non-profit în vederea asigurării accesului tuturor la locuințe adecvate, respectându-se dreptul fundamental la locuire. În 2018, BPL a derulat o cercetare despre evacuările forțate din locuințe, și în primele luni ale anului curent a elaborat un „Ghid pentru prevenirea evacuărilor forțate și responsabilizarea autorităților publice în vederea alocării unei locuințe adecvate persoanelor evacuate”. De asemenea, ne-am formulat poziția față de inițiativa de modificare legislativă privind legalizarea așezărilor informale, accentuând că modul în care se urmărește acest scop prin modificarea legii urbanismului fără măsuri sociale adecvate, chiar dacă promite creșterea siguranței locuirii, defapt crește riscul demolării în cazul celor care au locuințe ce nu pot fi autorizate sau celor care nu au bani să plătească autorizațiile necesare, în timp ce îi împinge în afara localităților pe cei care, în lipsa altor alternative de locuire, ar dori să recurgă la soluția locuirii informale. Ne propunem să reluăm acțiunile noastre de presiune în vederea modificării legii locuinței și să ne exprimăm dezacordul cu o strategie națională a locuirii care consideră că rădăcinile crizei locuirii de azi se regăsesc în „moștenirea socialistă”, iar soluția la ea este „eficientizarea pieței de locuințe”. Vom continua să criticăm rolul Băncii Mondiale în definirea vechilor și noilor tendințe ale politicii de locuire bazate pe aceste idei, și încercarea sa de a căuta noi și noi moduri de a sprijini dezvoltatorii imobiliari sau companiile private producătoare de locuințe, de exemplu prin promovarea investiției banilor publici nu în producția de locuințe publice, ci în crearea de către sectorul privat a așa-numitelor „locuințe accesibile”. În toate aceste demersuri căutăm în continuare noi și noi aliați interesați de revendicările unei politici juste și antirasiste de locuire.

Dincolo de granițele țării, Căși sociale ACUM!, ca grupare membră a Coaliției Europene de Acțiune pentru Dreptul la Locuire și la Oraș, am contribuit la scrierea unei analize despre financializarea locuirii, respectiv a unui material dedicat activiștilor din domeniu. Acesta a fost publicat recent de Biroul din Brussels al Rosa Luxemburg Stiftung. Deocamdată doar în limba engleză.

Postări asemănătoare


Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat