Badiou vs. Finkelkraut – un meci de wrestling filosofic

Recenzia cărţii ”Explicaţia” de Alain Badiou şi Alain Finkelkraut

(foto: Editura Tact)

Alain Badiou, Alain Finkelkraut, Explicația. Conversații cu Aude Lancelin, traducere de Alex Cistelecan, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2012

Un volum pe cât de redus ca dimensiuni, pe atât de bogat în calitatea informațiilor și a polemicilor oferite, Explicația este alcătuită dintr-un dialog purtat în 2010 între Alain Badiou și Alain Finkelkraut, două nume centrale ale filosofiei franceze contemporane aflate pe poziții diametral opuse. Temele abordate sunt vaste și provocatoare. Aș reține doar, ca puncte centrale ale discuției ce urmează, identitatea, democrația, universalismul și emanciparea. Să le luăm pe rând.

Dacă Finkelkraut deplânge pretinsa disoluție identitară în care s-ar afla Franța contemporană, asaltată din toate părțile de imigranți prea puțin sau deloc dispuși să își asume o identitate franceză gândită la modul metafizic, eternă și neschimbătoare, Badiou îi atrage atenția că Franța a fost dintotdeauna, și mai ales în epoca modernă, un melanj dinamic al diferitelor comunități etnice care alegeau să trăiască aici. În ceea ce privește imigrația musulmană contemporană, aceasta se datorează atât trecutului colonial al Franței, cât și atractivității sale economice, pe care imigrația a augmentat-o substanțial. „Sunt în țara noastră milioane de oameni care se află aici chiar și de decenii, care ne-au construit drumurile, podurile, casele, care trăiesc în condiții deplorabile, care au făcut toate acestea pentru niște salarii de mizerie, oameni pe care guvernele succesive, de treizeci de ani încoace, îi copleșesc cu legi persecutorii, îi expulzează, îi închid în zone de non-drept, îi controlează, îi împiedică să trăiască aici cu familiile lor… Or, știm deja dinainte că aceștia sunt cei pe care îi vom desemna ca nefiind francezi adevărați. Această viziune politică este absolut repugnantă, și încă îmi moderez cuvintele” (p. 15). Da, există o moștenire a Franței, argumentează în continuare Badiou, dar aceasta este moștenirea universalismului secolului XVIII, moștenirea Revoluției Franceze, a comunei din Paris sau a revoltelor studențești din 1968. O Franță naționalistă, preocupată excesiv și inutil de aspecte identitare, va fi inevitabil O Franță autoritară, nedemocratică, în care stigmatizarea și exploatarea unor importante segmente de populație, proces care a început deja, se va amplifica. O identitate autentică include mai mult decât exclude.

Dar democrația însăși nu poate fi fondată decât pe o identitate particulară, susține Finkelkraut. În absența acesteia, și a unei statalități aferente, universalitatea nu mai este decât o mitologie, un loc gol, modular, care nu mai are capacitatea de a trimite dincolo de el. „Pentru a fi noi înșine, adică fideli vocației noastre universale, ar trebui să ne ștergem toate semnele particulare. Pentru a nu exclude pe nimeni, ar trebui să ne golim în noi înșine, să ne despuiem de orice consistență și să nu mai fim altceva, în ultimă instanță, decât gestul însuși al deschiderii” (p. 17). Să nu exagerăm totuși, contraargumentează Badiou. Același nu îl va învinge niciodată pe Celălalt, alteritatea. De fapt, lumea înseși este împărțită atât de constitutiv în alterități, încât pericolul disoluției acestora este pur și simplu neverosimil. Universalitatea reprezintă totuși o construcție fragilă, un ideal normativ ce își propune să depășească ordinea prezentă și inechitățile structurale care o alcătuiesc. Pentru a face asta, nu putem extrage normativitatea din ceea ce există, pentru că ar însemnă să o perpetuăm indefinit – ci numai din ceea ce ar trebui să existe. Iar egalitatea aflată la baza acestei normativități nu este una nivelatoare, omogenizatoare, relativistă, așa cum are impresia Finkelkraut; dimpotrivă, este una a șanselor, șanse care sunt absolut inegale în sistemul prezent. Este de asemenea una a ierarhiilor, pentru că orice egalitate are sens numai în interiorul unui discurs specific, a unui șir de semnificanți, a unui sistem de adevăruri; egalitatea nu este simpla substituibilitate a opiniilor și a pozițiilor, pentru că așa ar deveni echivalentul banilor, forța comodificatoare și omogenizatoare prin excelență. Mai mult, o astfel de substituibilitate vidă nu este altceva decât forma subiectivității capitaliste: „ierarhia opiniilor, iar nu echivalența lor, constituie o subiectivitate care îi e străină capitalismului. Capitalismul cere o subiectivitate separată, individuală și consumatoare. Și chiar Internetul este un instrument de modelare a unei subiectivități de acest tip. O subiectivitate solitară, pentru care opinia ei cea mai spontană, menită să fie înscrisă în fața lumii, în raport de echivalență cu toate celelalte. Dar ce-i asta, de fapt? Este subiectul visat al capitalismului! Acesta din urmă nu își dorește, în niciun caz, subiecți pentru care să existe valori non-substituibile. Ce-ar putea el face cu un subiect care iubește frumusețea, iubirea, politica revoluționară, matematicile pure (…)? Nu are ce să facă cu așa ceva, pentru că nu corespunde deloc circulației pe care el o organizează” (p. 97).

Globalizarea neoliberală agresivă produce două mari tipuri de replieri: naționaliste sau internaționaliste. Evident, Badiou o preferă pe ultima. Când Finkelkraut îi reamintește că democrația este imposibilă în absența unui stat, a unei identități particulare – argument eminamente conservator – Badiou îi răspunde prin constatarea că statele sunt dintotdeauna construcții de clasă, în care democrația (unora) a coexistat foarte bine cu politicile de tip colonial sau cu războaiele de tot felul. Sigur că Finkelkraut are dreptate în cele din urmă, dar asta nu înseamnă că democrația trebuie redusă la o formă istorică anume; sensul ei autentic implică o căutare neobosită pentru comunități mai deschise, mai tolerante, mai predispuse spre universal. Așa cum este comunitatea iudaică, de exemplu, universală prin excelență și totuși ancorată, în ultimele decenii, într-un stat din ce în ce mai puțin democratic, edificat pe un fundament colonial de netăgăduit.

În sfârșit, problema emancipării este adusă pe tapet. Sub ce denumiri și sub ce forme poate fi menținută ca actualitate relevantă? Ambii autori par să cadă de acord în acest punct, chiar dacă de pe poziții ostile, că este vorba despre comunism. Finkelkraut: „Mi se pare că e ceva paradoxal în încercarea unor gânditori materialiști de a pune Ideea comunistă la adăpost de sau deasupra realizărilor sale practice. Ideea mi se pare iremediabil compromisă de către toate formele de comunism real. Realitatea comunistă pe care ne-a fost dat să o cunoaștem, și care n-a dispărut complet, trădează comunismul – nu în sensul că îl denaturează, ci în sensul că îl dezvăluie. Și pentru a spune lucrurilor pe nume de la bun început, atunci când totul e politic, totul e destinat să devină polițienesc. Marea contribuție la civilizație adusă de modernitate a fost arta separației: separarea Bisericii de stat, separarea societății civile de comunitatea politică, separarea vieții publice și a vieții private. Our homes, our castles. Comunismul condamnă aceste închideri (drepturile omului, spune Marx, sunt drepturile omului egoist, separat de ceilalți oameni și de chestiunea publică) și prin urmare, atunci când are mijloacele, le distruge. El naționalizează grădinile secrete, rechiziționează forurile interioare, pătrunde în toate sanctuarele pentru-sinelui. Povestea se derulează în doi timpi: timpul idealului și timpul terorii” (pp. 101-102, subl. în orig.). Replica lui Badiou este pe măsură, și merită la rândul ei citată pe larg: „Atunci când e vorba de «comunism», trebuie să revenim la sensul său veritabil, la sensul său generic, și anume ipoteza că nu e necesar ca societățile omenești să fie conduse de principiul interesului privat. Asta nu înseamnă deloc că tocmai colectivul absoarbe individul sau chestii de genul ăsta. Asta înseamnă pur și simplu că putem să nu fim sub dictatura polilor oligarhici supuși legilor profitului și al căror servitor este, în realitate, întregul ansamblu al sistemului politic. Dacă comunismul înseamnă o societate aflată în căutarea unui principiu imanent, altul decât interesul, atunci vom considera cei șaptezeci de ani de experiențe care se reclamă, în secolul trecut, de la comunism, drept ceea ce sunt, și anume un infim început diferențial și, ca orice început, unul încă rătăcitor, al unei secvențe istorice care se va întinde probabil de-a lungul mai multor secole. Aș adăuga că faptul că societățile se află sub dominația celor bogați și puternici durează, la rândul său, de câteva milenii. Și atunci, chemăm la judecată șaptezeci de ani de experiență comunistă și spunem: ei bine, nu ați rezolvat problema moștenită a unor milenii de dominație naturală, prin urmare semnificantul vostru este discreditat. În ce mă privește, găsesc că acest proces este prost organizat, într-adevăr greșit. I se aplică unui cuvânt, «comunism», o jurisdicție istorică pe care n-am aplica-o niciunui alt cuvânt. Îndeosebi, legătura între comunism și totalitate este o legătură pe care putem încerca să o susținem în ce privește organizarea țărilor în care domină un partid-stat. Însă forma istorică a partidului-stat nu are nicio legătură naturală sau esențială cu comunismul. Nu există absolut niciun motiv pentru care comunismul să fie domnia totalității. E chiar mult mai probabil ca el să fie domnia multiplicității” (pp. 105-106).

Totuși, răspunsul lui Badiou este incomplet. Mă refer în special la intuiția lui Finkelkraut conform căreia tot ce este politic se transformă în polițienesc. Da, totul este politic în marxism, sau în filosofia franceză a secolului XX, puternic inspirată de marxism, dar este vorba de politic în sensul recunoașterii tensiunii și a rețelelor de putere fluide și suprapuse în care suntem imersați fiecare dintre noi și care acționează în profunzimea țesutului social, nu numai la nivel guvernamental; sensul marxist al termenului politic nu este neapărat unul instituționalizat, așa cum pare să îl utilizeze Badiou în argumentația sa. În rest, comunismul real a eșuat, lucrurile sunt cum nu se poate mai clare, dar asta nu înseamnă că acest eșec trebuie utilizat pentru a discredita din fașă, necritic, orice proiect emancipator, orice critică la adresa capitalismului. Capitalismul a eșuat și el, cel puțin la fel de des și de spectaculos, însă aceste eșecuri, mă refer la cele mai mari, au avut și încă au loc în părți ale lumii pe care le cunoaștem și de care suntem interesați prea puțin. Însă dacă o anumită denominațiune, deja istorică, trimit la anumite eșecuri, la rândul lor istorice, nu ar fi cazul să schimbăm denumirea, semnificantul gol, tocmai pentru a putea păstra cât mai mult din conținutul ei subversiv, anticapitalist?

Postări asemănătoare

Emanuel Copilaș

Emanuel Copilaș (1983) este lector doctor la departamentul de Științe Politice din cadrul Universității de Vest, Timișoara. Este autorul lucrărilor Geneza leninismului romantic. O perspectivă teoretică asupra orientării internaționale a comunismului românesc, 1948-1989, Iași, Institutul European, 2012; Incursiuni în istoria politică și intelectuală a secolului XX, Iași, Adenium, 2014; Națiunea socialistă. Politica identității în Epoca de Aur, Iași, Polirom, 2015; Cetățenii și revoluția. Contradicții între partid și stat în Epoca de Aur, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2017. Cărți coordonate: Marele jaf postcomunist. Spectacolul mărfii și revanșa capitalismului, Iași, Adenium, 2017; Liberalismul: pro și contra. O idee ce refuză să moară, deși nu știe ce o ține în viață (împreună cu Sorin Adam Matei și Caius Dobrescu), Iași, Adenium, 2017; Sfârșitul istoriei se amână. O radiografie a postcomunismului românesc, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2017. A publicat articole în diferite volume colective și reviste de specialitate: East European Politics and Societies, Sfera Politicii, Studia Europaea, Revista de Stiinte Politice, Revista Romana de Geografie Politica, Impact Strategic, Geopolitica, Annales Universitatis Apulensis Series Historica, Anuarul Institutului de Istorie George Baritiu Series Historica, Valahian Journal of Historical Studies, Romanian Review of International Studies, Political Studies Forum, Geographica Timisensis, Colloquium Politicum, South East European Journal of Political Science, Colocviu Strategic, Symposion. Colaborator ocazional al revistelor Observator Cultural, Cultura, Timpul, și al platformei Criticatac. Domenii majore de interes: teoria relațiilor internaționale, ideologii politice, economie politică, sociologie politică, istorie politică, radicalism politic.


One Comment

  1. Pai daca nici numele nu i-l ortografiem corect, evident că nici dreptate nu are în confruntarea cu Badiou, Fink(i)elkraut asta…

Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat