Amintiri la Referendum: Mănăstirea Petru Vodă

O poveste despre ce au evitat românii prin absenţa de la referendumul pentru familie

Dumnezeu e singura ființă care nu are nevoie să existe pentru a domni

Charles Baudelaire

În data de 7 octombrie 2018, de ziua președintelui Vladimir Putin, aprig promotor al familiei tradiționale și al ortodoxismului, referendumul pentru redefinirea familiei, a înregistrat un eșec zdrobitor. Cât mama Rusie de zdrobitor! Cât tot bugetul organizațiilor neoprotestante americane implicate în această cruciadă a moralității de dormitor de zdrobitor! Cred că explicațiile sunt multiple. Ceea ce voi încerca să fac în continuare nu este să dau explicații savante și să avansez motive pentru care referendumul i-a lăsat complet indiferenți pe români. Nu. Nu asta îmi propun. Îmi propun să vă povestesc ceva cu caracter foarte personal. O poveste pe care am ținut-o aproape două decenii în mine. Povestea unui sejur la mănăstire. Nu, nu vreau să defăimez, dar, e timpul să vedem de cine am scăpat și cât de mare a fost pericolul ca România să o apuce pe calea unui tradiționalism cavernos, pe calea unui suveranism de mucava, pe calea unui orgoliu național cu stomacul gol.

Începutul

În urmă cu mulți ani, pe vremea când încă îmi căutam drumul în viață m-am dus la o mănăstire. Ce mi-a fost dat să văd acolo n-am mai povestit decât în cerc restrâns. Parte pentru că am crezut mereu că e o lume cu care n-o să mai am în veci de-a face, parte pentru că o bună prietenă și-a găsit în acea vizită suportul emoțional de care avea nevoie pentru a depăși traumele adolescenței. Din respect pentru prietenia noastră mi-am ținut gura aproape 20 de ani. Totuși, ceva mă îmboldește să fac o confesiune publică în legătură cu vizita mea la mănăstire. Isteria legată de cultul delirant pentru sfinți marketizați mai ceva ca brandurile de săpun – a se vedea cazul Arsenie Boca sau moaștele sfintei Paraschieva – accesul la putere al unor lideri ultraconservatori și populiști, și, desigur, referendumul pentru redefinirea familiei, toate acestea și multe altele mă îndeamnă să deschid un capitol foarte bizar din existența mea și să povestesc ce-am pățit eu la mănăstire.

Motivul

Era, cred, undeva prin anul 1999. Eram în anul II de facultate. O foarte bună prietenă, să-i spunem Rm., o persoană de o calitate morală și intelectuală cu totul și cu totul aparte, s-a prezentat în primele zile de facultate cu fustă lungă până în pământ. O întreb ce e cu schimbarea de stil – o știam destul de bine să-mi dau seama că ceva e profund schimbat. Îmi spune că ”a găsit calea”. M-am uitat năucită la ea. ”Adică? Ce vrei să spui cu asta?” o întreb. ”Păi uite, mi-am făcut un prieten și el e foarte credincios. Ne-am dus astă vară la diverse mănăstiri și biserici”. O priveam cu o mutră de gâină beată. Cum la biserici și mănăstiri?! Nu-mi venea să cred ce aud. Îmi aminteam bine că, în anul I, eu, ca orice ortodox căldicel, îmi făceam cruce când vedeam o biserică. Ea mă întreba: ”dar de ce te închini la chestia aia?” Ups… așa atitudine ireverențioasă era ceva nou pentru mine, mica provincială ajunsă din Deva, mica urbe transilvăneană, tocmai în capitală. Ei bine, la nici un an, hop, buna mea prietenă apare pocăită și smerită la facultate pretinzând că ”a găsit calea”. Țineam și încă țin enorm la ea, motiv pentru care am luat foarte în serios această transformare. Rm. era genul de persoană care studiase limbile clasice și citea Platon și Aristotel în original. Mă șoca luând o carte voluminoasă azi și venind cu ea citită mâine de parcă ar fi fost cel mai ușor și firesc lucru din lume. Deci, cum de ajunsese Rm. la credință? Mister. Am început și eu, murind de curiozitate, să frecventez noii prieteni pe care și-i făcuse. Am mers împreună duminică de duminică la celebra Biserică Rusă de la Universitate. Am frecventat serile filocalice și l-am ascultat pe părintele Galeriu. Mai mult, l-am cunoscut pe D., șeful unei filiale ASCOR (Asociația Studenților Creștini Ortodocși din România). Încet, încet am început să-l simpatizez pe D. și, când am primit invitația să merg în zilele libere ce încadrau sărbătoarea de 1 decembrie din acel an la mănăstirea Petru Vodă din Piatra Neamț, am acceptat bucuroasă. Rm. era deja la mănăstire, iar eu urma să merg împreună cu o altă dragă și bună prietenă, Ra. însoțite de D. și un prieten de-al său.

Drumul

Mi-am făcut bagajele împăturând cu grijă toate hainele groase pe care le aveam. Cum frigul mă inoportunează groaznic ca să mă exprim eufemistic, m-am camuflat într-un eschimos gata să se ia la trântă cu gerul arctic. Prima parte a drumului a decurs lin. Plecare la 9 seara din capitală. Somn până la trei dimineața când m-au trezit conversațiile în dulcele grai moldovenesc. Până atunci îi auzisem vorbind moldovenește doar pe nenea M. și tanti P., moldoveni provenind din familii foarte sărace de curând strămutați în Ardeal. Moldoveni pe care localnicii îi complimentau cu apelative peiorative. ”Vinituri”, așa le spuneau. Cuplul format din nenea M. și tanti P. ne ajuta adesea la treburile gospodărești. Îmi plăcea mult să îi ascult vorbind.

Bucuria căldurii dulcelui grai moldovenesc din compartimentul de tren a fost repede înlocuită de un ger năpraznic. Am coborât în gara Roman. Frig de crăpau pietrele. Bun prilej să mai completez vestimentația cu și mai multe haine călduroase. Din Roman am luat un tren personal care arăta ca desprins din romanele lui Sven Hassel. Cred că de la război nu mai schimbase nimeni nimic în acele vagoane. Gerul de afară era completat de curentul care se strecura nemilos prin toate părțile în vagonul care nici măcar nu era iluminat. Ajungem în Piatra Neamț. Lovitură de grație: de 1 decembrie nu circulau autobuzele spre Petru Vodă! Noroc că nu eram singuri în căutările noastre spirituale. O doamnă foarte pătrunsă de nevoi mănăstirești ne-a scos din impas.

Am găsit un taximetrist care s-a dovedit a fi foarte sensibil la manipulările acestei doamne, care i-a spus că trebuie să ne ducă la mănăstire pentru că noi, odată ajunși acolo, ne vom ruga fierbinte pentru el și familia lui. Hotărât lucru: taximetriștii de provincie sunt considerabil mai idealiști și naivi. Să-i fi spus așa ceva unui taximetrist din București, cred că ne-ar fi luat la înjurături! În fine, pe tot drumul spre Petru Vodă doamna în cauză i-a repetat cu câtă abnegație ne vom ruga noi acolo pentru el. Eram șocată. Asemenea manipulare ieftină în numele credinței rar îmi fusese dat să văd. Dar a fost o călătorie comodă și plăcută. Nu la fel de comod și plăcut a fost să începem să urcăm pe munte la ora 6 dimineața. Drumul spre mănăstire trecea prin pădure. După o oră ajungem. Crăpam de foame, dar nu puteam să fim cazați până nu intram să vorbim cu părintele stareț. Curios lucru, eu și prietena mea am fost luate în primire de o doamnă corpolentă care ne-a spus că nu avem ce căuta acolo în pantaloni, că ispitim. Pantaloni? Ispită? Adevăr grăiesc frații mei, eram atât de înfofolită în haine groase garnisite cu un consistent costum de ski încât abia mă mișcam. Cu greu puteai decela vreo siluetă în straturile succesive și conștiincios suprapuse de textile vătuite cu care mă blindasem împotriva frigului. Bine, am zis, dacă așa e regula, ne supunem.

Am mai pus și o fustă peste jumătatea de dulap de haine groase în care mă instalasem. Totuși, un mic diferend a apărut când doamna corpolentă, cea despre care aveam să aflu că e bucătăreasa mănăstirii, mi-a spus că trebuie să îmi pun batic! Ce vorbești, păi să dau eu jos mițoasa mea căciulă și să îmi pun o biată cârpă subțirică? Nu, nici poveste! Am ajuns la un compromis: am mai luat un fular și mi l-am pus peste căciulă pe post de batic. În acest echipament de șoc am pătruns în antecamera chiliei starețului. La coadă am asistat la un spectacol incredibil. În primul rând mărturisesc că n-am prea luptat cu ispita. Ni se spusese că nu avem voie să mâncăm carne în mănăstire. Crăpam de foame și avem doar un sandvici cu parizer. Din când în când, mai mușcam din el. Acolo la coadă era o familie care avusese nefericirea de a naște un copil cu sindrom Down. Aduseseră oamenii saci cu porumb, făină, alimente. Îi întreb pe amicii cu care venisem oare ce căutau oamenii acolo. Răspuns:

– Caută spălarea păcatelor!

– Adică?

– Păi de ce crezi tu că au născut copil cu sindrom Down dacă nu pentru că au fost păcătoși?

Ok, adânc. Dar ceva îmi dă ghes să continui. Pesemne că se strecurase necuratul în mintea mea prin parizerul interzis:

– Auzi, da dacă părinții chiar au fost oameni buni și n-au făcut păcate?

– A, e simplu dragă: dacă n-au făcut ei, or fi făcut bunicii, sau străbunicii, cineva tot a făcut. Și se transmite!

– Aha, înțeleg!

În sinea mea mă gândeam: e clară treaba, Burebista e de vină! Să crezi în ereditatea păcatelor și să accepți asta drept explicație pentru nașterea unui copil cu sindrom Down. Aflu însă că povestea nu se oprește aici. Oamenii veniseră cu diverse daruri la părintele-stareţ în speranța că rugându-se vor fi iertați de păcate și copilul se va vindeca. Acum, sigur, nu aveam o problemă cu cei care își puneau speranțele în mănăstire. Dar să accepți asemenea lucruri, tu, ca preot? În fine, orele treceau. Foamea și somnul mă îmboldeau tot mai tare. Întreb: dar mai durează mult, ce ne tot ține aici? Aflu că așa ne testează credința. Aha, bine că mi-am luat totuși de mâncare, îmi zic.

În fine, orele trec și pe la ora 15.00 intrăm și noi. Discuția o ia rapid razna. Părintele ne întreabă ce avem de gând să facem în viitor. Buna mea prietenă, Ra., sinceră, curajoasă începe să îi spună că ea o să plece la o bursă în Elveția. Elveția? În Occidentul decăzut? O întreabă părintele. Ea, i-o taie sec: dar de ce e decăzut, vă rog să îmi explicați! Am rămas puțin speriată de reacția ei. Era o fată atât de educată și cuminte cu rar se mai întâlnește. Bunătatea întruchipată. Îmi scăpa uneori câte-o remarcă răutăcioasă: Ia, uite dragă ce tâmpit mai e și ăla! La care ea, sincer afectată îmi spunea: Maria, nu vorbi așa, poate e doar mai puțin bine informat! Totuși considerația ei pentru cei din jur nu trebuia confundată cu slăbiciunea de caracter. L-a chestionat pe stareţul fără niciun pic de teamă. Părintele a reacționat prost: ”Cum plecați în Occidentul decăzut când noi aici ne-am dat viața pentru neamul nostru sfânt?! Atâta lipsă de respect? Vă rog să ieșiti afară!”.

Izgonirea

După aproape 24 de ore de când plecasem de-acasă, flămândă și obosită, m-am trezit afară, pe un ger năpraznic, în creierii munților. Amicul pe care-l simpatizam, mi-a tăiat-o scurt: Noi, adică el și prietenul lui, rămânem, voi faceți ce vreți! Cumva simpatia pe care i-o purtam s-a evaporat ca prin minune! Să facem ce vrem? Păi care sunt opțiunile? Să stăm și să acceptăm pocăite că n-are sens să plecăm la burse de cercetare prin Occidentul depravat sau să petrecem noaptea prin pădure cu lupii! Ra. continua să își susțină principial cauza. O profundă dispută pe teme de principialitate se iscase între Ra. și băiatul pe care îl simpatizasem, D. Îmi amintesc parc-ar fi fost ieri.

M-am întins pe jos într-un loc unde se topise zăpada și bătea soarele. Frunzele uscate ale copacilor erau purtate de vânt prin văzduh. Când răceala pământului a reușit să străpungă stratul gros de haine vătuite m-am trezit din toropeală și, coborând la amicii mei ca profetul cu tabelele legii, le-am zis: ”Băi, uite care e treaba, mie mi-e foame și mi-e frig. Ra., dacă te mai aud comentând la vorbele ăstora te strâng de gât! De acum e ”da, părinte” sau tăcere! Cât despre voi, le zic celor doi Ascoriști care ne chemaseră acolo, vă duceți binișor la Părinte și îl convingeți să ne găzduiască sau veniți înapoi cu noi. Eu de aici nu plec cu coada între picioare!”

Zis și făcut. D. s-a dus să negocieze cazarea noastră. La scurt timp, am ajuns la adăpost. Locul în care femeile erau cazate avea niște imense calorifere care dogorau de căldură, pături mițoase imense, blănuri pe jos. Am ales patul de lângă calorifer și, pe moment, părea c-am ajuns în rai. Apoi am mers la masă. Să tot ții asemenea post cu mâncăruri excelente gătite de doamna cea puternică și energică ce amesteca în ceaunul imens cu ușurința cu care eu amestec în ceașca de cafea. În fine, ajungem la adjunctul starețului, om despre care auzisem multe. Se pare că fusese mare sportiv, karatist cunoscut. Ba încă aflu că avea și un copil. Mă întrebam, firește, de ce l-a lăsat singur pe copil și a venit la mănăstire. Mi se spune că de aici, de la mănăstire, poate face mai multe pentru copilul său, pentru că aici se roagă mai puternic.

În fine, intrăm în chilie. M-am așezat strategic lângă Ra., dacă îi vine ideea să mai spună lucruri care să ne facă să ajungem în pădure să pot să îi mai dau câte-un cot. N-a fost cazul. Părintele adjunct vorbea într-una. Un om puternic, înalt, cu buze cărnoase și barbă neagă ne spunea tot felul de aiureli. Discuția a început brusc și fără menajamente: ”Voi credeți în Satana?” ne-a întrebat. Mie îmi venea să râd. Mi se părea atât de aberant că nici nu știam ce să spun. M-am abținut cu greu să nu pufnesc în râs, lucru care l-a încurajat pe călugăr să continue: ”Cea mai mare păcăleală e să nu crezi în Satana! Uite, de pildă, noi aici la mănăstire avem o fată tânără de 15 ani. Posedată! A fost și o măicuță, tot așa tânără la o altă mănăstire. Tot posedată. Așa lucrează Vrăjmașul! Ia suflete tinere, curate! Și fata asta pe care-o avem fuge, se suie în copac, și noi fugim după ea, o prindem, o ducem în biserică și îi citim din Sfânta Evanghelie!”

Mi s-a zburlit părul în cap. Mă gândeam că poate e cazul să sun la protecția copilului. Ce protecție însă? Părinții o aduseseră pe fată acolo. După această istorisire teribilă ne mai spunea și alte aiureli. Ne spunea de pildă că nu e rău că citim Eliade, dar nu e nici bine. De ce? Pentru că, dacă amesteci o găleată de lapte bun cu un polonic de bălegar, tot o mizerie rezultă. Mai mult, cu evreii trebuie să fim atenți, că ei l-au omorât pe mântuitorul nostru Iisus Hristos! Părintele ne întreabă: ”știți ce e asta?” și își freacă degetele mâinii. ”Asta înseamnă bani, adică un evreu”. Și continuă apocaliptic: ”Știți ce e asta?” și își face o cruce apăsată. ”Ăsta e un evreu mort!”. Să cad de pe scaun! Nu-mi venea să-mi cred urechilor.

În fine, bine prelucrate de Părintele adjunct, mergem seara la slujbă. La slujbă nu putea intra dacă nu ne spovedeam. Așa ni s-a spus. Eu, în inocența mea vecină cu prostia, speram că cine știe ce lucruri înalte voi discuta la spovedanie. Aiurea. Interesul era unul strict lumesc: ce relații intime am avut, dacă am făcut avort și multe sfaturi despre cum să nu am relații intime reunite în ceea ce am numit teoria electrică a sexualității. Mi s-a explicat cu patos ca relația dintre un bărbat și o femeie ca ca un circuit electric în care există și un condensator. Câtă vreme ei nu au relații trupești, plăcile condensatorului sunt depărtate. Dar, de cum apar relațiile trupești, aceste plăci se ating și apare scurtcircuitul! Bună treabă, ce să mai spunem. Eu doream să vorbesc de argumentul ontologic, venisem cu cărți, ca la seminar. Mă vedeam în biblioteca din ”Numele Trandafirului”. Discuțiile se purtau însă pe un plan mult mai prozaic decât mi-aș fi putut imagina.

Un alt episod demn de a fi reamintit s-a petrecut într-o seară din săptămâna în care am stat acolo. Altminteri traiul era foarte comod. Multă căldură în cameră, mâncare foarte bună, pisici cu care mă jucam toată ziua. Un fel de vacanță. Citeam din cărțile pe care mi le adusesem de acasă. Îmi vedeam de treabă fără ca cineva să mă deranjeze prea mult. Totuși într-o seară am hotărât să mergem la slujba de maslu. Era un ger incredibil. Viscolul agita furios crengile copacilor. La acea slujbă la care, chipurile, se citeau niște rugăciuni care ar fi trebuit să scoată dracii din cei în care aceștia sălășluiau au decis să stingă lumina. Viscolul vuia înfiorător. Crengile copacilor chinuiți de vânt desenau umbre sinistre pe pereții bisericii. O lună plină mare și amenințătoare lumina sticlos aruncând înăuntru o lumină stranie. Preoții mormăiau grav rugăciuni. Decorul perfect pentru un film de groază. Colac peste pupăză Ra. se apleacă spre mine și îmi zice, cu exprimarea ei mereu îngrijită:

– Auzi, Maria, știi, domnișoara aceea despre ca ni s-a spus că are probleme…

– Adică posedata.

– Da, mă rog, domnișoara cu probleme… e în spatele tău!

Și uite-așa, într-un decor potrivit, într-un context bine pregătit, poți să te trezești că faci pe tine de frică și cele mai nebunești gânduri îți trec prin cap! Nu mă temeam decât că domnișoara o să sară să mă ia de păr. Restul slujbei am stat cu mâinile bine înfipte în căciula pe care o țineam cu sfințenie cât mai bine lipită de cap. Nu s-a întâmplat nimic. Dar ce senzație!

În fine, în altă zi ajutorul bucătăresei, un tinerel de vreo 16 ani, vine victorios în dormitorul nostru să ne anunțe că s-a luptat cu Necuratul. Cum credeți că s-a întâmplat? Fata etichetată ca posedată venise la bucătărie să ceară o cană cu apă. Dar el, văzând căine Necuratului și înțelegând că doar Vrăjmașul a trimis-o acolo, i-a zis: Piei, Satană! Piei! Fata a fugit speriată. Și el povestea cu atâta patos și atât de convins că s-a luptat cu însuși Satana încât nici nu mai avea sens să schițezi vreun gest de îndoială.

Ziua plecării a fost una dintre cele mai frumoase zile din viața mea. Prietenii îmi ziceau că se vede că m-am iluminat. Sincer, mă bucuram teribil că plec. Îmi plăceau mult și satele moldovenești. Îmi aminteau de ilustrațiile din cărțile de basme de Ion Creangă. Era o zi cu o vreme blândă și un soare plăcut care ne-a însoțit până la tren. În gara Roman s-a mai întâmplat ceva cel puțin bizar. Acolo există statuia unei femei extraordinare, Viorica Agarici, care, în vremea celui de-al doilea război mondial, pe când răspundea de serviciul de cruce roșie din Roman, a oprit trenurile cu evrei și le-a dat acelor oameni apă și alimente. Viorica Agarici are un bust în gara Roman. Prietenul D., l-a văzut, și a pufnit în dispreț: ”bine că i-au făcut ăsteia bust, asta care i-a adăpat pe vrăjmașii domnului nostru Iisus, când noi avem atâția sfinți părinți care s-au jertfit pentru țară!” Am simțit replica asta ca pe un pumn în stomac. Am rămas mai împietrită decât statuia Vioricăi Agarici, fără să pot articula ceva.

Am tăcut ani de zile cu privire la aceste lucruri din respect pentru prietena Rm.. care și-a găsit un sprijin emoțional în acei preoți. Ea vedea realmente chipul lui Iisus pe fața stareţului. Ce să mai spun eu? Există un nivel al distanței care se instalează între interlocutori care face imposibil dialogul. Și am continuat și continui să îi port amicei mele o sinceră afecțiune. Nu neg că unii oameni își pot găsi un sprijin în aceste locuri. Eu nu pot însă pricepe – și e posibil să fie limita mea – cum să găsești sprijin într-o asemenea poveste de ev mediu sângeros în care obscurantismul se împletește cu grave forme de antiseminism și anti-occidentalism. Dar nu pot să șterg afecțiunea pe care i-o port prietenei mele, chiar în fața acestor grozăvii. Istoriile noastre de viață sunt dincolo de evaluări simpliste.

Dincolo de asta, cred că nimic din explicațiile savante despre eșecul referendumului din 6-7 octombrie 2018 nu ne poate explica mai puternic și mai viu care sunt pericolele de care am scăpat. Abia acum cred că putem înțelege, sper, mai bine ce pericole ne pândesc!