Alina Bârgăoanu: Termenul „fake news” este neîncăpător, posibil chiar înşelător

Decana Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice din cadrul SNSPA şi expertă la Comisia Europeană pentru combaterea ”fake news”, în dialog cu Maria Cernat cu privire la fenomenul de ”dezinformare digitală 2.0”

Alina Bârgăoanu (foto: Facebook)

Scandalurile legate de implicarea rețelelor sociale în câștigarea alegerilor prezidențiale sau în campania care a dus la Brexit, suspiciunile privind implicarea Federației Ruse în manipularea rezultatului alegerilor prezidențiale din Statele Unite ale Americii și, de curând, reluarea la alte cote a scandalului privind compania Cambridge Analytica sunt motive suficiente ca forurile politice și legislative la nivelul Uniunii Europene să încerce să țină pasul cu toate aceste provocări. Nu e nicio surpriză că tehnologia și evoluția, organizarea și produsele corporațiilor în genere au evoluat cu o viteză care a depășit cu mult capacitatea instituțiilor politice de a reglementa aceste aspecte și de a impune metodologii de aplicare a acestor reglementări. Totuși, amploarea fenomenelor legate de dezinformarea verosimilă sau fake news au condus forurile europene la concluzia că este nevoie de o reglementare și de o dezbatere asupra acestei problematici. Lucrul îmbucurător este că România are un membru la nivelul grupului de experți desemnat pentru a realiza un raport la nivelul Comisiei Europepe privind fenomenul fake news. Este vorba despre Alina Bârgăoanu, cea care este totodată și Decană a Facultății de Comunicare și Relații Publice din cadrul SNSPA. Autoare a numeroase lucrări legate de comunicare publică, mass-media și persuasiune, Alina Bârgăoanu este o intelectuală implicată, fiind o prezență activă în emisiuni TV și în presa scrisă. Vă prezentăm în continuare câteva dintre opiniile ei cu privire la fake news și a cauzelor sistemice care au condus la apariția acestui fenomen.

Există o nemulțumire în rândul teoreticienilor media cu privire la termenul de ”fake news”. Ele țin de faptul că aici nu e vorba de sfera epistemologică a valorilor de adevăr ”fals”, ”adevărat”. Cum comentați?

Cum am încercat să arăt în toate intervenţiile mele publice de până acum şi cum am încercat să îmi conving şi colegii din cadrul Grupului de experţi la nivel înalt pentru combaterea ştirilor false, termenul „fake news” este neîncăpător, posibil chiar înşelător, din mai multe motive. Primul are de-a face cu faptul că a fost aruncat în bătălia politică, a devenit o armă, un termen „umbrelă” sub care am început – inclusiv în România – să punem o mulţime de fenomene, persoane, opinii, perspective, decizii cu care nu suntem de acord. Şi în interiorul grupului de la Comisia Europeană din care fac parte, unii colegi au exprimat speranţa că nu ne ocupăm de „fake news” din cauză că ar fi avut loc Brexit-ul sau că ar fi fost ales Preşedintele Trump. Putem avea opinii diferite cu privire la aceste decizii fără îndoială de importanţă epocală, dar ar fi o eroare – în primul rând intelectuală – să asociem Brexit-ul şi alegerea Preşedintelui Trump cu acest termen, să ne ascundem „nemulţumirea” în spatele său.

Dincolo de acest motiv – să îi spunem conjunctural –, termenul de „fake news” este unul neîncăpător din cel puţin şase motive (atâtea am reuşit eu să identific):

  • nu avem de-a face cu ceva „fals” (traducerea „ştiri false” este dintre cele mai neadecvate); aici nu operează distincţia „adevărat/ fals”, ci avem de-a face cu un interval definit de aceste două extreme; ştiri aproape adevărate, aproape false, ştiri care glisează pe acest interval de la fals la adevărat; ştiri veridice, plauzibile, credibile, artificiale, spuneţi-le cum doriţi;
  • nu avem de-a face doar cu ştiri, ci cu actualităţi, informaţii aduse din trecut în prezent (informaţii „reîncălzite” cum li se mai spune în jargonul jurnalistic), cu opinii, luări de poziţie, extreme views (cum le numeşte istoricul britanic Niall Ferguson), emoţii, indignări, comentarii, zvonuri, teorii conspiraţioniste, bârfe, minciuni pur şi simplu – toate însoţite de fotografii, colaje, caricaturi, filmuleţe;
  • nu avem ştiri în sensul clasic, adică „bits and pieces” cu început şi sfârşit, ci avem un flux continuu de informaţii, ştiri (actuale sau reîncălzite), poze cu pisici şi cu copii care de abia învaţă să meargă, poze de familie, reclame pentru haine sau pentru locaţii exotice etc;
  • toate aceste lucruri sunt amplificate de comportamentul nostru digital: like, comment, share, tweet, retweet, friend, unfriend; tot ce facem pe reţelele sociale contribuie la amplificarea conţinutului digital, la punerea lui în circulaţie; în cercul nostru de prieteni şi dincolo de el;
  • la această amplificare organică să îi spunem, se adaugă posibilităţile de amplificare artificială; un tip de amplificare tehnologică este posibilă prin intermediul conturilor contrafăcute/ false – bots, uzine de like-uri şi de troli, fake writers, fake followers, fake influencer-i;
  • în sfârşit, amplificarea artificială se realizează prin ceea ce începem să aflăm din recentele dezvăluiri despre Cambridge Analytica: algoritmi, big data, segmentare de precizie, behavioral data-driven persuasion, psychographics profiling: circulaţia conţinutului digital este asigurată, printre altele, şi de citirea, de către algoritmi, a comportamentului nostru digital, citire care pare a fi foarte precisă; datele pe care singuri le dezvăluim despre noi, prin comportamentul digital despre care am vorbit, generează şi mai multe date, date prin intermediul cărora ne este câştigată atenţia; atenţie care generează şi mai multe date şi aşa mai departe, totul cu o precizie şi o viteză ieşite din comun. Contrar a ceea ce ni s-a spus şi ne-a plăcut să auzim, nu noi căutăm/ alegem conţinutul digital, în general, ci acesta ne caută pe noi, ne vânează şi, dată fiind segmentarea de precizie, profiling-ul de precizie, ne şi găseşte.

Din aceste şapte motive („7 shades of fake”), prefer să folosesc termeni precum dezinformare digitală, dezinformare 2.0 (pentru a reliefa amplificarea tehnologică), dezordine informaţională, dezordini informaţionale, chiar patologii informaţionale. Iar dacă ar fi să rămân în zona ştirilor, adica a ceea ce ar părea – în mod profesionsist, jurnalistic, o ştire – ar fi vorba despre turbo-ştiri (ştirile amplificate de tehnologie).

În spațiul public s-a vehiculat adesea ideea că cea mai importantă sursă a dezinformării este Federația Rusă. Totuși au apărut articole care au atras atenția că Rusia a uzat de rețelele sociale, nu a abuzat de rețelele sociale. Cu alte cuvinte, exista posibilitatea sistemică pentru acest tip de dezinformare. Cum comentați?

Discuţia despre inserarea Internet Research Agency – uzina de dezinformare de la St. Petersburg – în conversaţia politică americană este un subiect complex, care nu cred că poate fi subestimat. De altfel, i-am şi dedicat o serie de analize reunite sub metafora – destul de transparentă – „sufrageria digitală”. În acest subiect – repet, complex – se „varsă” foarte multe teme: relaţia de tip binom între platformele sociale şi dezinformarea 2.0, morfologia platformelor sociale, care poate crea adevărate paradisuri pentru dezinformare, terenul preexistent pe care au înflorit toate demersurile ulterioare de inflamare, polarizare, învrăjbire etc. Dar subiectul nu cred că ar trebui amplificat excesiv, fie şi dintr-un motiv extra-conceptual, dacă îmi permiteţi, în sensul că, insistând foarte mult pe „măiestria cu care experţii ruşi au manipulat (ce termen puternic!) alegerile din SUA”, s-ar putea ajunge la proiectarea unui tip de admiraţie din ce în ce mai greu de disimulat. Dar lăsând deoparte acest motiv – extra-conceptual, cum am spus, cred că este vorba despre faptul că platformele/ reţelele sociale au câteva trăsături intrinseci care conduc la efecte precum: narrowcasting, enclavizarea digitală, confirmation bias; favorizează răspândirea (viralizarea, nu?) a conţinutului emoţional, a furiei şi a indignărilor morale (de multe ori, nu în slujba unei cause, ci în slujba popularităţii, a dorinţei de amplificare a reputaţiei); favorizează o perspectivă binară asupra lumii (alb şi negru, pro şi contra, noi şi ei, tineri şi bătrâni etc.) şi oferă un paradis pentru mesajele anti-sistem, anti-establishment, cool, “mişto” (ice bucket challenge). Aşa încât da, cred că este vorba despre probleme structurale, sau sistemice, cum le numiţi.

În ”New York Times” a apărut de curând un articol care dă informații detaliate despre modul în care, vreme de decenii, SUA s-au amestecat în procesele electorale ale statelor din sfera lor de interes. Credeți că Facebook-ul și rețelele sociale sunt responsabile de ”democratizarea” accesului la mijloacele de influențare a alegerilor în așa fel încât SUA nu mai dețin monopolul în acest sens?

Este vorba despre lucruri relativ cunoscute, pe care diverse ramuri ale ştiinţelor sociale, ale managementului le-au sintetizat deja sub formă de concepte sau axiome: „armele îşi creează contra-armele”, „avantajul competitiv nu poate fi ţinut sub lacăt, de aceea, inovaţia trebuie să fie continuă”. Aceeaşi discuţie şi despre situaţia de monopol care, pentru a putea fi păstrată, trebuie alimentată în permanenţă, cu inovaţii tehnologice, dar şi cu inovaţii în ceea ce priveşte modelele conceptuale, marile idei etc. Cred că se aplică aceste axiome şi platformelor sociale şi tehnologiilor care stau la baza funcţionării lor. Dar, dincolo de acest aspect, cred că ar merita să mai aducem în dezbatere cel puţin două nuanţe.

Prima. Am citit recent un articol publicat în Foreign Affairs pe această temă. Autorul – Thomas Carothers – încearcă să facă o distincţie între amestecul ruşilor în alegerile din alte ţări şi amestecul SUA în diverse momente electorale; dincolo de câteva argumente valide, cred că, în încercarea de a acredita ideea că am putea vorbi despre un amestec bun şi un amestec rău, argumentaţia poate ajunge în adevărate fundături intelectuale. Simplific, fără îndoială. Am avut aceleaşi gânduri când am citit dezvăluirile publicate de Ruters despre cum hacker-ii olandezi îi spionau pe hacker-ii ruşi, în timp ce aceştia din urmă încercau să spargă serverele Partidului Democrat. Hacker-i buni vs. hacker-i răi, spioni buni vs. spioni răi, o interferenţă „bună” a serviciilor olandeze de intelligence versus o interferenţă „rea” a serviciilor de securitate ruseşti…

A doua. Cred că asistăm nu numai la o bătălie pentru conservarea poziţiei de monopol a Americii în raport cu alţi competitori; ci şi la o bătălie internă, posibil chiarla o încleştare, între noul venit la putere – Preşedintele Trump – şi structurile de putere adânc înrădăcinate pe care le-a găsit (ceea ce numim „establishment”). Cred că avem de-a face cu o bătălie pentru monopolul intern asupra posibilităţilor oferite de platformele sociale, bătălie între actualul ocupant al Casei Albe şi ordinea instituţională în care încearcă să se instaleze – aparent nu cu foarte mult succes nici măcar la mai mult de un an de la câştigarea alegerilor. Vă las pe dumneavoastră să descifraţi înţelesul unei declaraţii făcute de unul dintre responsabilii de la Cambridge Analytica: „dacă am fi lucrat pentru Hillary Clinton, nu ar mai fi fost atâta agitaţie”.

Dacă am reținut bine spuneați că a vorbi doar despre educație când vorbim despre fake news e ca și cum am da un Nurofen unui om împușcat în cap. Vreți să detaliați?

Sigur că educaţia, alfabetizarea media, alfabetizarea digitală, alfabetizarea tehnologică ajută în demersurile de a contracara amplul fenomen de „dezinformare 2.0”. Dar, dacă începem cu utilizatorul final (vedeţi, chiar exprimarea este uşor nefirească), este – aşa cum aţi reţinut foarte bine – ca şi cum am da un Nurofen cuiva care a fost împuşcat în cap. Utilizatorul final – „cetăţeanul” – trebuie să aibă şi educaţie media, şi educaţie digitală, şi educaţie financiară, şi în domeniul sănătăţii, al nutriţiei, să obţină venituri, să îşi crească şi copiii, să mai facă şi lecţii cu ei (în România cel puţin) şi câte şi mai câte. Până a pune presiune pe acest cetăţean pe care îl dorim atât de renascentist în preocupări, cred că ne putem pune întrebări mai ample, precum:

  • cum se manifestă fenomenul amplificării tehnologice? (mai ales amplificarea pe care o fac posibilă big data, inteligenţă artificială, bots etc.);
  • care sunt sursele de producere şi de amplificare a dezinformării, vocile, mesajele şi infrastructura de amplificare?
  • dincolo de condiţiile tehnologice, care sunt condiţiile sociale (ex. inegalitatea) care duc la polarizare, la neîncredere în actul de guvernare şi în cei care îl execută?
  • cum sunt liderii noştri (nu am în vedere liderii politici, sau nu numai pe aceştia)?; au o viziune cu privire la lumea şi ţara în care trăim, cu privire la curentele care o traversează?; ne atrag în capcane „binare”, unesc sau ne dezbină?

Dacă ar trebui totuşi să indic un tip de alfabetizare/ educaţie pe care aş recomanda-o ca fiind relevantă pentru utilizatorul final, ar fi vorba despre alfabetizarea emoţională. Este o idee pe care mi-a relevat-o, într-o serie de discuţii pasionante, Claire Wardle, de la First Draft, fact-check-ul găzduit în acest moment la Harvard University. Experienţa sa în ceea ce priveşte demersul de a confrunta utilizatorul de social media cu alte fapte, de a-i pune la dispoziţie mai multe informaţii cu privire la un eveniment sau o persoană arată că efectul nu se înregistrează neapărat în zona unei mai bune informări, sau a unui mai mare apetit pentru fapte, pentru informaţii factuale; ci mai degrabă în ceea ce priveşte capacitatea acestuia de a-şi gestiona, chiar stăpâni emoţiile. Cred că şi în România, scepticismul emoţional, gestionarea reacţiilor viscerale nu ar face rău.

Se discută adesea despre cauze complexe, despre educație, dar dacă ar fi să faceți un clasament al responsabilității pentru fenomenul numit ”fake news” cine s-ar clasa pe primele trei poziții și de ce?

Primele trei poziţii sunt ocupate de lideri, de elită, dacă acceptaţi termenul. Primul, al doilea şi al treilea loc. Elita politică, publică, intelectuală – cred că exact în ordine inversă.

Maria Cernat

Maria Cernat

Maria Cernat este absolventă a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării (FJSC) (2001) și a Facultății de Filosofie din cadrul Universității din București (2004). În anul 2002 a absolvit studiile masterale în cadrul FJSC. Din anul 2008 este doctor în filosofie. În present este cadru didactic la Universitatea Titu Maiorescu, departamentul de Comunicare, Limbi Străine și Relații Publice și cadru didactic asociat la SNSPA, Facultatea de Comunicare și Relații Publice. Din anul 2011 este autoare de articole publicate pe site-uri de dezbateri politice (CriticAtac.ro, Cealaltă Agendă, România Curată, Gazeta de Artă Politică, etc.).

vizualizați toate postările

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *