Ideile de limitare a dreptului de vot dezvăluie apucăturile anti-democratice ale multor formatori de opinie, iar popularitatea lor în rîndul multora din cei care se consideră mai educați, arată că aceștia înțeleg salvarea României de pericolul populismului iliberal printr-un populism anti-democratic
Există îngrijorări crescînde că democrația autohtonă o ia la vale, halită cu sete de iliberalism, populism și alți demoni care bîntuie îmbătrînitul nostru continent, semnele apocalipsei fiind vizibile și, după judecata multora, cauzele principale și vinovații/responsabilii + complicii, sunt sub ochii noștri, necesitînd înfierare și măsuri urgente. Societatea e iremediabil coruptă, de la vlădică la opincă, așa că ori îi dăm foc și punem de una nouă apoi, ori ne mutăm în altă parte, alături de oameni mai corecți, mai cinstiți și, desigur, mai de omenie. Noi, ăștia puțini, cîți ne-am păstrat nealterați. Justiția e luată cu asalt de hoți, corupți și diverși aliați ai lor, economia se clatină promițător, iar în jurul nostru proliferează dovezile înapoierii și ale unei profunde vicieri morale. Vinovații, desigur, sunt pe scena politică, iar complicii lor sunt armatele de alegători ne-educați, mulți dintre ei asistați social sau pensionari, locuind în special pe la sate sau în orășele mici din Sudul și Estul țării. România se dez-europenizează cu încăpățînare distrusă de alianța toxică dintre prostimea alegătoare și o alianță politică pusă pe căpătuială și demantelat statul de drept și democrația fragilă, la care au trudit cu sîrg diverși înaintași, oameni politici vizionari, servicii secrete, procuratură, societate civilă, intelectuali, ambasade, alegători și mulți alți oameni și instituții pe care îmi cer scuze că le omit din această înșiruire.
În tot acest peisaj sumbru și dezolant, cu justiția și statul de drept înghesuite în budă de diverși handralăi aclamați de mase de votanți consideraţi prea proști să priceapă rosturile înalte ale politicii și economiei, se ridică voci care nu doar că demască această situație și cauzele sale, dar propun soluții, măsuri, direcții de acțiune. Prin media, prin cotloane de facebook, subsoluri de articole și postări, se discută aprig, se cîntărește, se înșiră argumente și dovezi, adică se face ceva pentru apărarea democrației și a statului de drept. Sau măcar se încearcă ceva. Și, repet, nu poți face asta pînă nu depistezi întîi buba sau bubele, după care propui modalități de intervenție asupra lor. O bubă, după cum știe toată lumea, e PSD-ul și nu are rost să înșir aici toate motivele și adjectivele asociate acestei organizații politice, însă una dintre măsurile propuse cu ceva timp în urmă era desființarea/interzicerea acestui partid. Ceva de genul. Pentru apărarea democrației, desigur. Și asanarea societății.
Apoi, un bai poate chiar mai mare decît partidul în cauză și aliații săi, sunt alegătorii. Cei care de aproape 30 de ani, prin votul lor ”greșit” țin România în loc. Iar aceștia, conform descrierilor extrem de prizate și vehiculate de către cei îngrijorați de soarta democrației și a lumii din jur, sunt în cea mai mare parte neșcoliți/insuficient (adică proști), asistați social (adică săraci, ușor de cumpărat cu o sticlă de ulei, o pungă de zahăr sau cîteva procente în plus la pensie), bătrîni (adică senili, comuniști sau nostalgici după comunism) și de la țară (adică țărani înapoiați, în special din anumite zone problematice ale țării, neatinse sau insuficient atinse de valurile modernizatoare aduse de administrații trecute, cu ștaif și pedigree europenist net superior vlahilor). De migrat nu prea migrează, cum fac alții, dezamăgiți de ce e pe la noi și care vor o țară ca afară sau măcar afară. Ăștia se încăpățînează să stea în cătunele și orășelele lor, cu mîna întinsă către stat (adică către pesedeu), se încolonează la vot și ștampilează entuziaști distrugerea țării.
Ce faci cu ei, că-s și ei oameni, totuși? Simplu, le interzici dreptul de vot, în numele democrației. Așa, societatea are șansă să se asaneze treptat, scăpînd de partidele ”greșite” și făcînd culoar partidelor ok și armatelor lor de suporteri cu viziune și înțelegere superioară a rosturilor cetății. Și cum nu merge cu vot în funcție de avere (deși unii susțin ideea votului în funcție de contribuțiile la stat), e mai simplu să propui votul condiționat de nivelul de educație, de luarea bacalaureatului, de exemplu. Și treaba e simplă, creîndu-se premisele ca deciziile politice să fie luate preponderent de ce e mai bun, mai educat și mai informat din societate. Meritocrație, nu alta. Cu o astfel de măsură se împușcă încă un iepure. O bună parte din populația romă e scoasă din jocul electoral. Și așa, fără moneda de schimb reprezentată de vot, presiunea pe aleșii locali care influențează direcționarea ajutoarelor sociale (VMG-ul) scade semnificativ, putîndu-se face economii semnificative la buget. Iar romii, despre care ați putut vedea din atîtea materiale din media că…, vor fi nevoiți să lucreze, să pună osul, rezolvînd (cel puțin parțial) și „criza forței de muncă”.
Am tot dat de povestea asta, în diferite forme, mai ales după faimoasele declarații ale lui CTP privitoare la bacalaureat ca criteriu de acordare a dreptului de vot. Prinde, circulă și se rostogolește, fiind greu de contracarat cu argumente raționale. Pe unii, totuși, îi mai temperează vestea că profilul alegătorului PSD descris de narativa bine știută e departe de profilul alegătorului PSD de la ultimele alegeri, cînd, ca să vezi, PSD-ul a reușit să mobilizeze inclusiv votul electoratului urban și a celor cu studii. Altfel spus, degeaba iei dreptul de vot celor insuficient educați, că tot PSD-ul iese. Că, se pare, a reușit să-i ”prostească” inclusiv pe mulți dintre cei ne-proști.
Însă, după a mea părere, mai important decît profilul alegătorului pesedist sau veridicitatea/falsitatea poveștii expuse mai sus (personal o consider ridicolă, un fel de truc Jedi pentru cei cu studii superioare, bun de le adormit/înlocuit judecata critică și informată), este reflexul anti-democratic al unor formatori de opinie și popularitatea unor astfel de idei tocmai în rîndul celor care, cică, sunt profund înrijorați și preocupați de soarta democrației și a statului de drept de pe la noi. Așa cum în chestiuni legate de justiție mulți dintre aceștia consideră ok apărarea legii și a statului de drept prin încălcarea Constituției, a legilor și a Codurilor Penal și de Procedură Penală, și în cazul apărării democrației consideră ok măsuri anti-democratice. Unii inclusiv după ce le demonstrezi că astfel de măsuri nu rezolvă problema scoaterii din scenă a PSD-ului. Așa, din principiu sau, poate, pentru că în pofida ignoranței școlite sunt mai nedemocrați ca „proștii” pe care-i disprețuiesc. Și zic că treaba asta-i nasoală, că opozanții iliberalismului și „orbanizării” României găsesc ok să intre în luptă cu astfel de soluții, într-un euforic și trufaș exercițiu de subminare a democrației în numele apărării democrației.
Astfel de fantezii anti-democratice denotă și superficialitatea „analizei”/radiografiei pe care se întemeiază și predispoziția pentru replierea pe idei și soluții de-a gata, specifice unor timpuri în care majoritatea populației era exclusă de la viața politică. Și mai denotă sinteza a două tipuri de populism: populismul anti-comunist1 și populismul anti-corupție2, din care rezultă un populism anti-pesedist contraproductiv și foarte ultil, atît PSD-ului, cît și celorlalți factori care au contribuit la transformarea societății românești (oameni politici, finanțiști, securiști, afaceriști și fel de fel de experți care au influențat, vizibil sau invizibil, traseul post-comunist al României). Cu PSD-ul (și apendicele său liberal, ALDE) propulsat la nivel de Rău Absolut, cauză ultimă și aproape exclusivă a tuturor relelor și necazurilor de astăzi, un astfel de populism nu doar că împiedică/îngreunează o analiză lucidă a situației de azi și a cauzelor, deciziilor și măsurilor care ne-au adus aici, dar ocultează cauze și probleme mult mai grave, într-un fel de miopie strategică (cum ar zice Ralph Miliband) și perpetuează la nesfîrșit povestea răsuflată cu Răul cel Mai Mic și Marele Dezastru Iminent. Celor interesați să depășească explicațiile simpliste și reducționiste, pentru a afla mai multe despre ce a însemnat tranziția post-comunistă, care au fost strategiile, măsurile și factorii de decizie interni și externi, le recomand să tragă un ochi la două cărți fundamentale: Noul Capitalism Românesc de Vladimir Paşti (Polirom, 2006) și Dependență și Dezvoltare. Economia Politică a Capitalismului Românesc de Cornel Ban (Tact, 2014). Într-un fel, accentul pus pe astfel de critici la adresa actualei guvernări și majorități parlamentare, în detrimentul criticilor față de multe din măsurile economice și fiscale din ultimul an, e de înțeles. Că pe partea economică și fiscală guvernul nu doar că duce mai departe modelul neoliberal împămîntenit de prin 96, ci îl și radicalizează, lăsînd în off side o mulțime de apostoli ai statului minimal și ai descurcărelii individuale, de orientare liberală, libertariană sau apolitici (adică neoliberali). N-a deranjat prea mult faptul că fanteziile fiscale ale ministrului tehnocrat Biriș, care l-au costat scaunul de ministru, au fost concretizate de către următoarea guvernare. Și nici demiterea de către Tudose a șefului ANRM, pentru că a propus actualizarea formulei de calcul a redevențelor, afectînd interesele companiilor care exploatează resursele naturale cu beneficii minore pentru statul român. Acolo, la capitolul achiziții netransparente de armament, reduceri de impozite pentru posesorii de auto-vehicule scumpe și limuzine, ștergerea datoriilor către stat ale dezvoltatorilor imobiliari, fixarea unui nivel rușinos de mic pentru redevențele pe resursele naturale concesionate unor companii străine și în alte cîteva aspecte, există nu doar consens transpartinic și transinstituțional, ci chiar conlucrare eficientă. Deci bătaia trebuie să se dea, în principal pe alte teme, pe partea economică și financiară fiind permise doar faulturile și huiduielile.
Dacă încerci să privești lucrurile din alt unghi, adică din perspectiva celor cărora o mică minoritate educată și, în multe cazuri, cu un nivel de trai peste medie, vor să le ia dreptul de vot sau doar le reproșează isteric că votează greșit, te lovești, în primul rînd, de deznădejdea și lehamitea lor. Mulți dintre ei au avut ocazia să trăiască pe propria piele dezindustrializarea, terapia de șoc, austeritatea din anii crizei și alte măsuri complexe livrate pompos ca soluții pentru dezvoltarea/modernizarea României. Iar din meciul ăsta, cei care n-au tăiat-o deja peste hotare, au putut lesene concluziona că nu fac parte din categoria învingătorilor tranziției și nici din grupul țintă al diferitelor măsuri, scutiri și privilegii. Așa că, pragmatic și sec, în jocul ăsta în care toată lumea fraierește pe toată lumea și caută să se rezolve pe sine și pe ai săi, ciupesc și ei ce pot și se duc cu cei care, dacă nu le picură periodic niște mărunțiș, măcar nu-i înjură și nu-i scot periodic la înaintare, ca țapi ispășitor pentru fundătura în care am ajuns.
Desigur, în multe cazuri se adaugă rețelele clientelare ale diverșilor baroni, doar că în branșa asta nu are monopol PSD-ul, iar oricine a umblat nițel prin țară, prin alte fiefuri (Aradul lui Falcă sau Alba lui Hava, de exemplu) a putut lesne observa asta. Să ai pretenția ca oamenii ăștia, mulți dintre ei adînciți de ani de zile în sărăcie și precariat, să se ralieze entuziaști noului val de salvatori, după ce au halit o dată povestea cu trăitul bine prin anti-corupție și mai ales în condițiile în care mulți dintre acești salvatori, recită în mare aceleași refrene în vogă din 96 încoa (austeritate pentru populime și scutiri fiscale, ajutoare de stat pentru diverse categorii de cetățeni și investitori, cu promisiunea unui bine viitor), e cel puțin semn de naivitate, dacă nu prostie (una dintre definițiile prostiei spune cam așa: să faci același lucru așteptînd rezultate diferite).
Nu în ultimul rînd, exprimarea sau ralierea la astfel de măsuri anti-democratice e un semn de nesimțire și obrăznicie în cazul multora. Mă refer la categoria celor care au susținut/trecut cu vederea toate aberațiile regimului Băsescu, unele dintre ele cu consecințe devastatoare pentru viața multor cetățeni. Și nu mă refer la tunurile date în anii austerității, ci la măsuri economice (impozitul forfetar, tăierea pensiilor și salariilor, creșterea TVA, plafonarea contribuțiilor sociale pentru cei cu venituri foarte mari etc.) sau la intervenții în justiție pentru protejarea băncilor care începuseră să piardă procese în fața clienților țepuiți cu comisioane ascunse, fiind puse în situația de a resitui banii reținuți abuziv). Desigur, atunci ca și acum, aceștia au înțeles care „e drumul și binele în chip matur al României” și au acționat în consecință, doar că poporul tot nu se ridică la așteptările lor.
Să opui populismului pesedist un alt populism, chiar și formulat mai cu ifose de intelectualism și noblețe, n-arată nici prea multă judecată, nici nu prea lasă loc de speranță celor sătui de această confruntare sterilă. Să contracarezi pusee iliberale ale unor lideri politici, cu pusee anti-democratice îndreptate împotriva electoratului lor (așa cum e imaginat de un clișeu ce ține loc de informare), nu arată altceva decît disperare, lipsă de soluție și, desigur, zestrea + apucăturile nedemocratice pe care-și construiesc conștiința și viziunea politică multe dintre spiritele superioare care vor o politică altfel. Mai curată, mai morală, mai bla, bla. Dacă la asta adaugi și toleranța, dacă nu chiar justificarea unor abuzuri față de ideea de justiție independentă și stat de drept, precum cele evidențiate de recent desecretizatele protocoale secrete, care subordonau parchetele și CSM-ul SRI-ului, în răspăr cu Constituția, Codul Penal și Codul de Procedură Penală, ai suficiente motive să-ți faci griji față de cum își imaginează unii democrația și societatea în care ei s-ar simți confortabili sau pe care ar vrea s-o patroneze.
Ăștia de s-or simți lezați de critica mea, vă rog să mă iertați și să mă înțelegeți că nu am cum să le explic părinților mei, ambii fără bac, cu doar zece clase fiecare, că nu e ok să aibă drept de vot. Cu atît mai mult cu cît, exceptînd alegerile din Duminica Orbului (1990), n-au votat niciodată „greșit”.
1 Foarte pe scurt, populismul anti-comunist explică majoritatea eșecurilor și problemelor actuale prin „comunism”: efectele pe termen lung ale regimului comunist și urmele sale prezente. Mai mult, caută să discrediteze diverse măsuri sociale sau politici economice (impozitarea progresivă, de exemplu) prin descrierea lor ca măsuri comuniste și, implicit, întoarcere la comunism.
2 Foarte pe scurt, populismul anti-corupție prezintă corupția drept cauză fundamentală a situației economice și sociale din România, ocolind alte cauze și alți factori, precum măsurile economice și fiscale luate în post-comunism, subfinanțarea cronică a sănătății și educației, privatizările dezavantajoase aducătoare de faliment și șomaj, concesionarea resurselor la prețuri rușinos de mici etc.. Mai mult, e o anti-corupție în care doar cel mituit e vinovat, nu ști mituitorul. Și o anti-corupție care vînează politicieni și funcționari publici, fără să se ostenească să ancheteze mari tunuri precum Bechtel, EADS, Microsoft etc. și fără să deranjeze marile companii cînd acestea sunt implicate.
