Cyber punk-ul clasic ne demonstrează o viziune distopică pentru viitor care nu e departe de realitatea de azi
Continuând să cartografiem impactul neoliberalismului asupra culturii populare din ultimele patru decenii, vom prezenta o animație niponă de la sfârșitul anilor ’80 care a stabilit modelul animațiilor cyberpunk, dar și o viziune artistică asupra unui stat militarizat care a substituit serviciile publice. Se mai poate spune că lung-metrajul este unul din primele exemple de horror corporal (body horror) în ceea ce privește animațiile intrate în maistream-ul culturii populare.
Fără a expune prea mult din tramă, este interesant de menționat că lung-metrajul glisează printre genuri și perioade istorice: animația începe cu imaginea de sus (de tip birds-eye-view) în deplasare de-a lungul unei autostrăzi din inima organismului unui megalopolis despre care textul generic ne spune că este Tokyo la data de 16.7.1988, iar apoi o ciupercă nucleară distruge orașul. Cauza distrugerii ar fi un război mondial, cel de-al treilea, dar la trei decenii de la acest război mondial apare un megalopolis și mai extins, Neo Tokyo; cum ar veni, animația este plasată în prezentul nostru, în anul 2019 și, spre deosebire de alte creații science fiction care au încercat să imagineze cum ar fi arătat lumea care a urmat secolului al XX-lea și, în cea mai mare parte, au eșuat (să ne amintim că 2001: A Space Odissey, ecranizarea lui Stanley Kubrick, este plasată la începutul secolului al XXI-lea, însă oamenii încă nu trăiesc în stații spațiale), această animație cyberpunk are o acuratețe neobișnuit de ridicată: în lumea alternativă din Neo-Tokyo, conducerea politică se ocupă, alături de experimente pentru descoperirea unor capacități extrasenzoriale, și cu organizarea jocurilor olimpice pentru anul următor, și, cum în viața reală ultima ediție a jocurilor olimpice de vară chiar a fost găzduită de capitala niponă, ediție amânată cu un an din cauza pandemiei COVID-19 – o asemenea coincidență în ficțiunea manga și animată ar putea fi considerată o incredibilă și ciudată intuiție din partea regizorului Katsuhiro Otomo.
Lăsând coincidențele deoparte, deși animația prezintă un Tokyo distopic dintr-o istorie alternativă, cei atenți la istoria socială pot observa imagini din propriile noastre realități sociale. Astfel, așa cum am menționat mai sus, în această versiune futuristă a lumii urbanizate, progresul tehnologic nu înseamnă și progres etic ori politic – chiar la începutul animației, putem vedea știri despre din ce în ce mai mulți muncitori șomeri care protestează contra reformelor fiscale făcute de guvern și sunt reprimați de forțe de ordine militarizate. Și cum arată acest guvern futurist? O atmosferă de confuzie printre parlamentari incapabili să gestioneze o criză financiară, să ajungă la un compromis cu opoziția, să negocieze cu protestatarii și, cum se va întâmpla mai târziu în cursul animației, neputincios în fața unei lovituri de stat din partea armatei. Cum istoria Japoniei din secolul trecute conține imperialism și intervenționism al forțelor armate în sistemul politic, aici, această istorie se împletește cu ravagiile produse asupra societății de etapa neoliberală a capitalismului, când creșterea competiției și reducerea plasei sociale înseamnă și pierderea iluziilor în privința unei păci sociale sau cooperări între diversele clase sociale, chiar între diverse ramuri de putere, precum armata și aripa guvernamental-executivă. Mai ales, creșterea competiției înseamnă dispariția speranței în capacitatea tehnologiei de-a asigura progres și cooperarea socială, de unde și specificul subgenului cyberpunk din literatura science fiction. Cyberpunk este un subgen science fiction (dar prezent și în producții literare precum romanele lui William Gibson) cu scenarii plasate într-un viitor apropiat în care megacorporații au luat locul statelor naționale, tehnologiile au pătruns în anatomia umană, însă tehnologiile nu îmbunătățesc relațiile sociale, care devin impersonale și societatea se degradează în măsura în care instituțiile s-au prăbușit și nu mai servesc oamenii obișnuiți, ci interesele private, deci o ascuțită critică a capitalismului, chiar o viziune anticapitalistă pretabilă la interpretări marxiste. Prin problematici ca dezintegrarea instituțională într-un context de globalizare tehnologizată, în care statele sunt fantome sau diseminează ideologia corporațiilor, cyberpunk a fost caracterizat prin sintagma ‘’high tech and low life’’, fiind vorba de scenarii în care sindicatele infracționale sunt doar alți competitori pe o piață complet dereglementată, oamenii devenind mărfuri servind interesele pieței.1 În esență, scenariile cyberpunk prezintă distopii capitaliste din care nu există ieșire, iar oamenii sunt alienați și internalizează ideologia elitelor.2 Dacă istoricului Arnold Toynbee, într-o lucrare din anii ’70, Cities On The Move (tradusă și la noi înainte de 1989), megalopolisul Tokyo i se părea chintesența orașului mecanizat, categoria urbană reprezentativă pentru revoluția industrială, cu orașe împinse de la spate de tehnologie și dezvoltate în același spațiu istoric, nu apariții izolate ca Alexandria sau Constantinopol (exemplele lui Toynbee). Dacă pentru un oraș mecanizat, comerțul este unda sa de viață, Neo-Tokyo funcționează ca o lume în sine, în care comunicarea cu restul zonelor antropice a fost înlocuită de militarizarea întregului stup urban, astfel încât învățământul este marginalizat și profesorii debusolați din cauza salariilor mici. Iar pentru fanii canonului occidental, trebuie spus că Akira folosește drept coloană sonoră muzica traițională indoneziană numită gamelan, văzută de muzicologi ca Philip Ball ca fiind unul din cele mai sofisticate sisteme muzicale ( a se vedea Philip Ball, The Music Instinct).
Revenind asupra tehnologiei, spre deosebire de discursurile neopozitiviste din fosta zonă New Atheism, care vedea o relație direct proporțională între tehnologizare și retragerea religiei din viața cotidiană, animația lui Katsuhiro Otomo prezintă o ipostază opusă, în care autoritarismul și alienarea provoacă răbufnirea unor credințe apocaliptice – a se vedea scenele în care din rândul protestatarilor antiguvernamentali se ridică un cult apocaliptic care venerează acceași energie telekinetică cercetată și de armată și așteaptă distrugerea metropolei Neo-Tokyo. Perspectiva ficțională este similară cu ideea lui Slavoj Žižek, cum că triumful capitalismului global a însemnat reprimarea speranțelor colective, iar acestea se întorc sub forma fundamentalismului religios. Lăsând la o parte chestiunea relației științei cu laicizarea, această animație de la finele anilor ’80 pune problema incapacității progresului științific de-a reduce tensiunile și conflictele sociale, o viziune pesimistă care nu apărea în producțiile cinematografice din primele trei decenii postbelice, adică din vremea capitalismului statului social, așa cum vom vedea în următorul nostru excurs cinematografic.
Baricada este o publicaţie independentă, care este sprijinită financiar de către cititorii săi. Dacă acest articol ţi-a plăcut, sprijină existenţa Baricadei! Vezi cum ne poţi ajuta – aici!
Baricada România dezvoltă un canal din Telegram cu conţinut inedit, axat pe luptele muncitoreşti din România şi din lume. Baricada România mai poate fi urmărită pe Twitter: şi are mai multe video interviuri pe canalul său din YouTube. Vă puteţi şi abona pentru newsletter-ul Baricadei România!
