Spectacolul lui Radu Afrim este foarte bun și actual în contextul dezbaterilor despre normalitatea familială
Vineri, 08.09.2017, a avut loc la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț premiera spectacolului Wolfgang în regia lui Radu Afrim. Spectacolul are la bază piesa omonimă scrisă de autorul grec Yánnis Mavritsákis și este o abordare originală a unei cutremurătoare povești care a zguduit întreaga Europă prin detaliile ei macabre. În anul 1998 Natascha Maria Kampusch, o fetiță de origine austriacă ce trăia în Viena, a fost răpită la vârsta de zece ani de Wolfgang Přiklopil și ținută următorii opt ani din viața ei într-un beci construit de proprietarii inițiali ai casei acestuia ca buncăr și adăpost împotriva bombardamentelor. La vârsta de 18 ani Natascha reușește finalmente să scape. Dincolo de povestea cutremurătoare este meritul spectacolului de a explora detaliile mai puțin senzaționaliste ale acestei povești teribile. Atât textul cât și abordarea regizorală pornesc de la mărturiile victimei și explorează acest univers al claustrării care dă naștere unor relații foarte bizare între victimă și abuzator. Povestea în sine este previzibilă. Știm că fetița a fost răpită, știm că orice ființă, în special dacă este vorba despre un copil, va ajunge să nutrească sentimente amestecate față de abuzatorul ei. Știm că în cele din urmă va scăpa, dar că evadarea fizică este mult mai facilă decât cea psihică întrucât dependența la acest nivel acționează infinit mai subtil și, din nefericire, mai eficient. Ceea ce nu știm și e cu adevărat important de urmărit în acest caz este modul în care regizorul Radu Afrim abordează această poveste cu final previzibil. Sunt foarte multe elemente care recomandă acest spectacol ca fiind unul cât se poate de captivant și ofertant ca interpretare și, în același timp, ca deschidere interpretativă.
În cele ce urmează o să încerc să trec în revistă câteva dintre cele mai importante aspecte ce recomandă acest spectacol. Este imposibil să realizezi un inventar complet al temelor și intențiilor regizorale motiv pentru care mă voi opri asupra celor care au avut impactul cel mai puternic. În primul rând abordarea foarte complexă a problematicii relațiilor familiale disfuncționale. Spectacolul lui Radu Afrim nu își propune la modul activist și declarat să demonstreze că familia tradițională ascunde adesea realități crâncene. Dar, dacă privim atent, întregul efort expresiv se concentrează pe abordarea foarte nuanțată a relațiilor care se stabilesc între victimă și abuzator, între victimă și familia sa, între abuzator și apropiații săi. Tabloul este deci unul foarte complex în care, familia autodeclarată ”normală” e formată din părinți care pot cu ușurință să fie catalogați ei înșiși drept abuzatori. O mamă alcoolică, un tată obsedat mai degrabă de păstrarea aparențelor antrenat în discuții interminabile despre cum trebuie îngrijită curtea și în special gardul viu și o fetiță prinsă la mijloc sau mai degrabă lăsată deoparte în tot acest tablou familial sinistru. Aici nici textul nici spectacolul nu se îndepărtează foarte mult de cazul real dat fiind că viața de familie de dinaintea răpirii nu era tocmai veselă din declarațiile victimei. Neglijată și cu o imensă dorință de afecțiune copila este perechea perfectă a lui Wolfgang, un tânăr obsedat de exclusivitate, de posesia absolută. Prelungind gelozia bolnavă a tatălui prezent în spectacol pe post de fantomă, Wolfgang nu se mulțumește cu relațiile ”normale” cu o tânără de vârsta lui. Obsedat de exclusivitate – lucru nu foarte rar întâlnit, dacă ne gândim la practicile abominabile ale căsătoriilor din zonele conservatoare creștine sau musulmane care unesc fetițe abia intrate la pubertate cu bărbați maturi – Wolfgang o răpește pe Fabiana și o ține în beci doar pentru el.
Punerea în scenă într-o manieră care explorează universul familial al celor doi protagoniști Wolfgang și Fabiana ne arată că nu putem izola cauzele acestei cutremurătoare povești în psihicul bolnav al unui oarecare vienez lovit de damblaua posesiunii absolute a obiectului dorinței. Ambele personaje sunt înainte de toate rezultatul universului familial în care s-au dezvoltat. Aici nu e vorba de ”scuzeologie” – să punem problema în context pentru a scuza monstrul abuzator – ci de psihologie, în termenii lui Philip Zimbardo. Adică despre înțelegerea cauzelor profunde care alimentează asemenea aberații. Iar obsesia pentru conformarea la un ideal de familie ”normală” și lipsa unei confruntări a problemelor care macină cuplul, alcoolismul mamei, de pildă, ascunderea după ritualuri goale în care se consumă infinit mai multă energie cu proiectarea imaginii de familie normală decât cu construirea unor relații funcționale generează profilul perfect de victimă. Abandonul din sânul familiei – Fabiana este, de fapt, un copil abandonat – este la fel de grav, dacă nu chiar mai grav, decât abandonul pus în act. Fabiana nici măcar nu are șansa să fie ajutată pentru că ea face parte, nu-i așa, dintr-o familie ”normală”.
Dar nici cu Wolfgang lucrurile nu stau mai bine. Fiu al unui tată bolnav de gelozie și al unei mame care se simte în permanență vinovată că i-a supraviețuit acestui tată tiran Wolfgang găsește că cea mai bună cale să-ți construiești fericirea de cuplu este să legi pe cineva de tine la modul absolut. Și cum s-o faci mai bine decât luându-l de mic și închizându-l în beci! Cum spuneam, din păcate, obsesia exclusivității, teama de competiție – Wolfgang are o relație cu o tânără de vârsta lui pe care o întreabă obsesiv dacă a mai fost și cu alți bărbați – nu sunt chiar preocupări exotice ale psihicului masculin. Ele sunt perpetuate în familiile noastre ”normale” și îmbracă forma geloziei excesive, a privării de libertate, a infanlitizării femeilor. Wolfgang pune în fapt o fantasmă care bântuie psihicul multor bărbați ”normali”. Lucrul pe care îl consider demn de apreciat la spectacol este că aceste lucruri nu devin stridente și ele apar ca urmare a unui efort interpretativ. Sunt însă atât de multe metafore vizuale reușite în spectacol care conduc subtil și sigur către o înțelegere mult mai complexă a unei povești terifiante, dar, cel puțin aparent, banale: un nebun răpește o fetiță și fetița scapă până la urmă de el.
Faptul că personajele stau în frigidere și ies doar foarte puțin, pe perioada cât interacționează pentru a se întoarce apoi în spațiul lor claustrant. Drama personajelor este că ele sunt toate prizoniere. Prizoniere ale propriilor frici, ale condiționărilor sociale – trebuie să se conformeze idealului de familie ”normală” sau idealului de femeie sexy – ele stau toate în frigidere frumos amenajate. Nici că se putea o metaforă mai reușită pentru conservatorism. În urmă cu ceva vreme denunțam tocmai această obsesie a conservării propriilor temeri și idei care face victime și la stânga și la dreapta spectrului ideologic. Scriam atunci despre imaginea unor persoane care își țin cu grijă în special capul în frigider de teamă să nu li se altereze cumva ideile prin contact cu ceilalți. M-am bucurat să văd transpusă scenic această idee a indivizilor prizonieri în propriile frigidere din care ies foarte rar și foarte puțin doar pentru a se reîntoarce în cuștile pe care singuri și le-au construit. Mai e apoi exploatarea puternicei influențe a unui tată toxic a cărui mașină va fi conservată cu devotament de fiul său Wolfgang și sub care o va și ascunde pe Fabiana. Wolfgang își ascunde victima în micul altar dedicat tatălui lui. O ofrandă adusă geloziei și relațiilor heterosexuale complet toxice și disfuncționale care dau naștere unor copii cu psihic schingiut și obsesii letale. O altă deschidere interpretativă foarte provocatoare e reprezentată de exploatarea temei relațiilor dintre securitate și libertate. Wolfgang o minte pe Fabiana că afară e război și că el luptă pentru ca ea să fie în siguranță. Găsim aici o metaforă foarte inspirată pentru relațiile la fel de toxice care se dezvoltă între populația civilă infantilizată și instituțiile de forță care luptă și ele, nu-i așa, ca nouă, cetățenilor civili, să ne fie asigurată securitatea, pâinea lor cea de toate zilele.
Ceea ce am scris aici poate părea destul de rece și detașat. Cel mai important lucru pe care, oricât de mult mi-aș dori, nu am cum să îl transmit în scris și de aceea vă invit cât se poate de călduros să participați direct la spectacol este forța, entuziasmul actorilor, calitatea excepțională a interpretării, coerența spectacolului care te ține cu sufletul la gură până la final. Este, de asemenea, un lucru îmbucurător că o instituție teatrală din provincie produce un teatru atât de viu și provocator.
WOLFGANG
Adaptare după Yannis Mavritsakis de Radu Afrim
Traducerea: Doru Mareş
Distribuția:
FABIANA: Cătălina Bălălău
WOLFGANG: Florin Hriţcu
FANTOMA TATĂLUI: Andrei Merchea Zapotoţki
VECINUL: Mircea Postelnicu
MAMA LUI WOLFGANG: Loredana Grigoriu
PRIETENUL LUI WOLFGANG: Emanuel Becheru
FEMEIA: Cristina Mihăilescu
BIJUTIERUL: Valentin Florea
MAMA FABIANEI: Sabina Brânduşe
Regia: Radu Afrim
Decor: Romulus Boicu
Costume: Erika Márton
Univers sonor: Radu Afrim
Versuri cântece: Andrei Merchea Zapotoţki
Asistent de regie: Rareş Moldoveanu
