Războiul este modelat de neoliberalism global, sexism și rasism – nu doar de dinamicile Războiului Rece
,,De fapt, rușii și ucrainenii se înțeleg foarte bine. Aceasta este poate…cea mai tristă ironie a acestui război pervers și inutil’’, scrie jurnalista ucraineană Natalia Gumeniuk. ,,Ne cunoaștem mentalitățile. Înțelegem limba celuilalt. Împărtășim un trecut sovietic.’’ Comparația folosită de Gumeniuk scoate în evidență cât de diferite pot fi două țări aparent similare.
Mulți comentatori străini au fost nedumeriți și induși în eroare de asemănările dintre cele două țări. Deși au puține lucruri în comun în ceea ce privește viziunile lor politice, cu toate acestea J.D. Vance, cel cunoscut pentru Hillbilly Elegy (2016) și membra Congresului Alexandria Ocasio-Cortez, la început au căzut de acord că războiul din Ucraina nu justifică intervenția militară a SUA. Nu-i nimic mai mult decât est-europeni aflați în luptă cu alți est-europeni – un conflict localizat – păreau să gândească cei doi. Deși ambii și-au schimbat ulterior opiniile, scurtul lor moment în care au fost de acord evidențiază modul în care neînțelegerile Occidentului în privința Ucrainei au creat uneori aliați ciudați.
,,O mare neînțelegere în privința războiului a fost lăsată în mare parte să se extindă: că este pur și simplu o continuare a Războiului Rece care scoate la suprafață resentimente din vremea Războiului Rece.’’
Cu siguranță nu a ajutat faptul că reportajele despre război sunt dominate de figuri albe, de bărbați din Occident. Vedem foarte puține nume străine, accente și mai puține. Dacă se întâmplă ca ucrainenii să fie intervievați, ei sunt de obicei înfățișați în roluri de martori în lacrimi și înspăimântați. Ei sunt rareori prezentați ca experți în propria lor istorie. Printre cei făcuți astfel invizibili se numără milioanele de est-europeni care au sosit în Occident în timpul valurilor de migrație post-socialistă, care au depășit cu mult numărul mic al celor care au ajuns ca refugiați în anii ’80. Aceste grupuri sosite anterior au fost celebrate deoarece narațiunile lor despre traumele socialismului au bifat anumite cerințe, tipice contextului Războiului Rece. Totuși, migranții mai noi, aduși în Occident de șocurile uriașe suferite de societățile est-europene cândva deschise capitalismului neoliberal, au fost în mare măsură ignorați.
Mulțumită nu în mică măsură acestor tăceri, o mare neînțelegere despre război s-a răspândit în mare parte nestingherită, și anume aceea că acesta reprezintă pur și simplu niște lupte intestine, o continuare a Războiului Rece care scoate la suprafață resentimente mocnite ce datează din vremea URSS. În realitate, Europa de Est a fost modelată de forțe globale la fel de mult ca orice altă regiune din lume: capitalismul neoliberal, autoritarismul patriarhal și alte forme de sexism, rasism și migrație globală (conturată de toate cele precedente) se încâlcesc profund în rădăcinile acestui război. Și numai prin înțelegerea Europei de Est dincolo de vechile dihotomii dintre Occidentul libertății și Orientul autoritar putem începe să înțelegem semnificația acestui război și să ne imaginăm noi solidarități.
În timp ce conflictul se desfășoară în termeni naționali – în timp ce entități transnaționale UE și NATO plutesc în fundal – este esențial să ne gândim la acest război în contextul Europei de Est ca o regiune. În cele ce urmează, voi revizita o perioadă în care am experimentat Europa de Est ca pe o lume proprie, cu propriile-i reguli, teme și limitări. În anul 2000, la aproximativ un deceniu după după sfârșitul socialismului, am participat la Foros Summer Institute (Institutul de Vară Foros) din Harkov, Ucraina , într-o perioadă în care atât Rusia, cât și Ucraina erau încă deschise la lucruri noi din Occident, iar intelectualii, după ani de cenzură, încercau să intre într-un dialog cu colegii lor occidentali. Douăzeci de ani mai târziu, în ciuda alianțelor economice și militare, Europa de Est încă nu este Occidentul, dar nici Lumea a Treia, și trăiește în felul ei problemele lumii globale.
Taxiul a virat pentru a evita o mașină care venea din sens opus, iar luminine ei ne-au orbit pentru o clipă. Am încercat să mă uit la ceas și să ghicesc cât timp mai aveam până la sosirea noastră. Oare chiar mergeam pe drumul cel bun? Oare ne rătăciserăm cumva? Nu aveam de unde să știu. De la autostrada cu două benzi din afara orașului Simferopol, parțial iluminat, drumul devenise mai îngust, cu copaci de o parte și de alta. Știam că această călătorie va dura mai mult de o oră. Nu anticipasem că va avea loc într-un întuneric total. Nu aveam niciun motiv să nu am încredere în taximetrist, dar nici nu puteam să comunic cu el. Nu vorbea engleza, româna, franceza și nici măcar germana. Eu nu vorbeam rusă ori ucraineană. Era vara anului 2000, înaintea telefoanelor mobile. Mă aflam într-o țară străină a cărei limbă nu o vorbeam, noaptea pe un drum pustiu, într-o mașină condusă de un bărbat pe care nu îl știam. Îmi tot spunea că nu era mai probabil să fiu răpită noaptea decât ziua. Ideea îmi oferea puțin confort.
În cele din urmă, am văzut un mănunchi de lumini, care s-au dovedit a fi o stradă, și o clădire înaltă în apropiere. Șoferul a oprit și m-a ajutat cu bagajele. Am străbătut o grădină pe o potecă întortocheată, luminată de felinare decorative. Puteam auzi valurile care se aflau nu prea departe. Am respirat briza Mării Negre. Ajunsesem la destinație, al patrulea Institut de Vară Foros pentru studiile de gen.
,,Războiul din Ucraina și reacția Occidentului la acesta, pur și simplu nu pot fi înțelese fără a reflecta asupra rolului rasei.’’
Institutul era organizat în Foros, o stațiune din Crimeea aflată la Marea Neagră, de către Centrul pentru Studii de Gen din Harkov, cu ajutorul unui grant al Fundației MacArthur, în cadrul încercării de a întemeia studiile de gen ca o disciplină academică în țările post-sovietice. Activitățile institutului se țineau în fiecare an timp de peste zece ani, între 1997 și 2008. Acesta încuraja profesorii din Europa de Est să predea cursuri de studii gen și să organizeze centre academice. Centrul din Harkov a publicat o revistă și o serie de cărți, și a distribuit programe de învățământ elaborate de participanții la școala de vară. Începusem un centre de studii feministe la facultatea mea și eram, de fapt, în tranziție după un an petrecut la Central European University, în Budapesta – un timp fericit pe care l-am petrecut citind tot ce îmi doream, de îndată ce pentru prima dată am avut acces la o bibliotecă din SUA. Mă așteptam să găsesc o comunitate la Institutul de vară. Am avut parte de mult mai mult.
Nimeni nu se gândise vreodată la mine ca occidental și român în același timp, dar exact asta s-a întâmplat în acea vară. Cei mai mulți participanți erau din fostele republici sovietice – Ucraina, Rusia, Georgia, Belarus – iar aceia dintre noi care veneau din afara spațiului post-sovietic erau văzuți ca diferiți într-un mod pozitiv. Colegii mei schimbau priviri aprobatoare dacă împărțeam un baton de ciocolată sau țigări. Mai erau trei studenți din afara spațiului post-sovietic, doi tineri cercetători din Republica Cehă, a căror engleză elegantă o invidiam, și colega mea de cameră Tania, cu care m-am împrietenit rapid. Ea mi-a povestit că a predat o materie de două ori inexistentă: economia iugoslavă. Asta se întâmpla după războaiele din Balcani.
Vestigiile trecutului socialist erau vizibile în arhitectula și mobilierul brutalist al hotelului, care ar putea fi descris drept socialism agreabil. Balcoanele hotelului, care dădeau spre Marea Neagră, erau suficient de largi pentru a putea găzdui nu doar o masă și scaune, ci și un pat, încât să se poată adormi afară, în sunetul valurilor. Hotelul avea o stațiune, care mi-a amintit de vacanțele la bunici din epoca socialistă, iar unele servicii, cum ar fi împachetările în noroi, masajele cu apă și băi minerale erau gratuite dacă aveai o trimitere de la medic. În timpul socialismului, bunicii și părinții mei și aproape toți cei pe care îi cunoșteam au mers la stațiuni și se bucurau de astfel de tratamente, plătite de obicei de sindicatele lor. Doctorul de la stațiune mi-a dat o trimitere și m-am scufundat în baia minerală a hotelului.
Cadrele universitare care au participat la școala de vară se aflau în cea mai mare parte la începutul carierei sau erau absolvenți, la fel cum eram și eu – sociologi, istorici și economiști. Veneau din Tbilisi și Sankt Petersburg, Harkov și Moscova. Limbile conferinței erau rusa și engleza, și în fiecare dimineață avea loc o prelegere și după-amiaza o discuție. Într-o cameră răcorită de briza mării, unii dintre noi stăteam pe podea, alții stăteau cocoțați pe scaune și canapele, făcându-ne vânt în zilele caniculare cu copiile xerox ale articolelor pe care trebuia să le citim. Aveam acces la un copiator, o bibliotecă și o imprimantă, și primeam cărți și colecții de eseuri legate, pe care în majoritatea cazurilor instituțiile noastre de origine nu și le puteau permite.
,,țările est-europene sunt percepute ca fiind doar ,,relativ’’ civilizate, doar ,,relativ’’ europene.’’
Unii dintre cerecetătorii care țineau seminarii fuseseră asociați cu Women in Black, rețeaua liberă de activiști pentru pace care protestaseră împotriva ocupației Palestinei și împotriva războiului din fosta Iugoslavie. Înțelegeam că naționalismul și fundațiile sale patriarhale erau dușmanul – un mesaj potrivit dat fiind istoriile complicate ale regiunii noastre. Îmi aduc aminte de o lungă dezbatere, plină de râsete, despre presupusele fapte de masculinitate ale liderilor naționaliști precum Slobodan Milošević, Vladimir Putin (pe atunci în timpul primului său mandat de președinte) și Franjo Tuđman. Noi am aflat că femeile le trimiteau scrisori de dragoste și fotografii cu ele dezbrăcate. Era aceasta o îmbunătățire față de dragostea revoluționară pe care o simțeam față de liderii socialiști, ,,părinții’’ națiunilor noastre? Discuția a continuat în timpul băuturilor de la cină, unde râdeam și fumam țigări și, deși nu toți vorbeam aceeași limbă – unii știau engleza, alții rusa sau ucraineana, plus câteva alte limbi – a devenit evident că sunt multe experiențe istorice pe care le aveam în comun.
Douăzeci de ani mai târziu, Europa de Est a fost divizată de mai multe ori: unele țări au aderat la Uniunea Europeană, altele la NATO, altele au rămas la periferia acestor spații. Deși Crimeea a fost anexată în 2014, stațiunea Foros acceptă în continuare rezervări. Feministele din Ucraina și-au continuat munca. Există acum centre pentru studii feministe în toate universitățile importante. În Rusia, însă, dizidența a fost strivită, așa cum au aflat membrele grupului feminist de punk rock Pussy Riot atunci când au protestat împotriva legăturii strânse a lui Putin cu Biserica Ortodoxă.
Treizeci de ani de capitalism neoliberal global au generat, de asemenea, o acumularea fără precedent de bogăție, în special de către bărbații albi. În niciun moment din istorie, bogăția planetei nu a fost concentrată într-un număr atât de mic de mâini masculine, cu pielea palidă. Nu toți acești bărbați par interesați să-și îmbine bogăția lor enormă cu puterea politică, dar este o chestiune de noroc și dispoziție: astăzi lansează o rachetă cu un echipaj de astronauți care poartă costume în stil smoking, mâine s-ar putea hotărî să folosească mass-media pentru a sădi cele mai bizare fantezii ale lor în inimile a milioane de oameni. Astăzi ei construiesc yachturi de mărimea unor formațiuni naturale pentru iubitele lor, mâine s-ar putea decide să invadeze o țară de 40 de milioane de oameni. Cine i-ar putea opri?
Desigur, au existat, în trecut, dictatori care au acumulat o putere incontrolabilă asupra supușilor lor și au existat cu bogății inimaginabile acumulate prin suferința multora. Dar simpla dimensiune incredibilă a bogățiilor oligarhilor noștri din prezent face ca orice fel de comparație cu trecutul să fie irelevantă. Și totuși, trebuie să ne amintim că ei sunt ființe umane, bărbați în vârstă cu o dispoziție capricioasă, meschini, plângăcioși, manipulatori, dar nu neapărat înțelepți până la urmă. Totuși, mofturile lor pot distruge viețile a milioane de oameni.
,,În niciun moment din istorie, bogăția planetei nu a fost concentrată într-un număr atât de mic de mâini masculine, cu pielea palidă. Mâine ar putea decide să invadeze o țară de 40 de milioane de oameni. Cine i-ar putea opri?’’
Acțiunile lui Putin pot fi contextualizate în mod corespunzător doar ca aparținând unora dintre acești oligarhi. Deși averea sa personală este bine ascunsă, aceasta ar putea depăși 200 de miliarde de dolari, ceea ce l-ar face unul dintre primii trei cei mai bogați bărbați de pe planetă. Ca atare, Putin nu este atât un produs al unui anumit trecut autoritar, nici pur și simplu al moștenirii comunismului, care până la urmă s-a încheiat în urmă cu treizeci de ani. El este la fel de mult sau şi mai mult un produs al capitalismului neoliberal și acțiunile lui pot fi citite ca fiind continue cu logica de acumulare specifice acestui capitalism.
Niciodată până acum, de la ultimele momente ale lui Nicolae Ceaușescu încoace, un dictator nu a avut un ton atât de dezechilibrat, atât de amăgit, atât de aflat în război cu realitatea. În decembrie 1989, Ceaușescu a insistat că agenții străini manipulează o populație altfel ascultătoare, care nu dorea altceva decât socialismul și conducerea sa – în timp ce muncitorii protestau împotriva conducerii sale chiar în fața balconului unde a ținut ultimul său discurs. Nimic nu a trecut de convingerea sa – chiar și, se pare, atunci când a fost dus în fața plutonului de execuție. Nimic nu va străpunge ideile halucinante ale lui Putin despre dependenții de droguri, naziștii și devianții sexuali care se presupune că ar amenința granițele Rusiei – la fel cum nimic nu-i va infirma pretextul universal pentru război sau agresiunea inventată.
În același mod, trebuie să recunoaștem că acesta nu este un război rusesc, acesta este războiul lui Putin. Organizația non-profit Reporters Without Borders (Reporteri fără frontier) plasează Rusia pe locul 150 din 180 în ceea ce privește libertatea presei. Și totuși, aproape 6.000 de oameni au fost arestați în Rusia în timp ce protestau împotriva războiului. Într-un act de sfidare, cotidianul Novaya Gazeta a publicat ediția de vineri de săptămâna trecută în ucraineană, iar Putin l-a avertizat pe redactorul-șef – laureatul Premiului Nobel pentru Pace, Dmitri Muratov – că premiile internaționale nu îl vor proteja. Feministele din Rusia au cerut, de asemenea, opoziție față de război, subliniind modul în care războiul îi afectează mai ales pe civili și pe femei.
,,Acțiunile lui Putin pot fi contextualizate în mod corespunzător doar ca fiind cele ale unui oligarh. El este un produs al capitalismului neoliberal și acțiunile continua logica de acumulare capitalist.’’
La urma urmei, cei bogați au întotdeauna modalități prin care să evite pericolele războiului. Ucrainenii bogați și-au putut părăsi țara cu avioane private; s-ar putea să aibă deja cetățenii multiple și să nu aibă nicăieri nevoie de statutul de refugiați. Pe de altă parte, rușii săraci sunt cei care umflă rândurile armatei, oameni provenind din familii fără resurse sau conexiuni, care nu au putut evita serviciul militar obligatoriu. Inflația produsă de sancțiunile SUA, sancțiuni pe care administrația Biden mizează că îi vor afecta cumva pe oligarhii ruși, a început deja să facă ravagii în viețile rușilor de rând. Ucrainenii obișnuiți fug pe jos din țara lor asediată, luându-și cu ei bunurile.
În mod surprinzător, cei care am participat la Școala de Vară din Foros nu am avut în minte o analiză de clasă. Am discutat despre istoria femeilor, sociologia genului, teoria post-structuralistă și feministă și am citit autoare precum feminista croată Slavenka Drakulić. Cu toate acestea, sărăcia, o experiență pe care o împărtășeam cu toții, nu a fost niciodată discutată. La fel cum nu am discutat nici transformarea economică aflată în plină desfășurare în țările noastre. Nu aveam o critică a neoliberalismului, deși eram victimele lui din prima linie.
Visul meu de atunci era să călătoresc în Occident, să trăiesc – să spunem –, la Paris sau la Londra, să vizitez Köln și Copenhaga, Milano și Barcelona. Dar lipsa banilor a însemnat că totul a rămas doar un vis – și chiar dacă aș fi avut bani, nu aveam o viză, iar la vremea respectivă aveam nevoie de viză pentru a putea călători în Occident. Toți colegii mei din Europa de Est erau lefteri. Cu salariile noastre mici ne zbăteam să plătim facturile și citeam teorie post-structuralistă de pe copii xerox împărtășite de generoșii colegi occidentali. Așa cum se întâmplă adesea în cazul celor săraci, am devenit obsedați de speranțele oferite de economia subterană. Prieteni de-ai noștri încercau cele mai ciudate scheme și dintr-o data, pentru o vreme, cineva câștiga bani, nimeni nu știa exact cum și toată lumea încerca să afle. Dar cei mai mulți dintre cei care au încercat asemenea scheme de îmbogățire rapidă au ajuns și mai rău, pierzându-și economiile și, uneori, și casele. Într-una dintre ultimele zile ale Școlii de Vară de la Foros, am mers într-o excursie la Sevastopol, cel mai mare oraș din Crimeea. Mergeam pe o stradă însorită care ducea la Muzeul Maritim, în zona veche a orașului, frunzele galbene care presărau pământul anunțând toamna: acea stradă, cu fațadele ei putrezite, s-ar fi putut afla oriunde, de la Split la Tartu, de la Praga la Sankt Petersburg. Sub socialism, fusese un vestigiu al trecutului, unul de care nu ne păsa prea mult – la urma urmei, socialismul construise blocuri moderne și confortabile. După căderea sa, astfel de străzi deveniseră simboluri ale sărăciei noastre de ineluctabile; dacă am putea să le reparăm, atunci ne-am reconecta la gloria trecutului nostrum pre-socialist, iar orașele noastre ar arăta precum în Occident. Dar în acea după-amiază, le-am putut vedea poezia melancolică, imperfectă. La fel ca noi, și fațadele erau martori.
S-a dovedit că nu aveam un post cu normă întreagă care să mă aștepte la întoarecerea mea în România. Până în octombrie, am intrat într-o rutină de trei angajamente cu normă parțială: gestionarea unui proiect privind violența domestică, predarea cu jumătate de normă la universitate și traducere. În acest fel reușeam să strâng echivalentul a cinci sau șase sute de lei pe lună, sau între 120 și 150 de dolari pe lună. Această nu este o traducere post-factum pentru cititorii din Statele Unite; era modul în care ne vedeam pe atunci veniturile. După câțiva ani de inflație galopantă, guvernul a diminuat valoarea leului de zece mii de ori, făcând ca moneda românească să fie prea instabilă și prea de neînțeles pentru a fi luată ca etalon.
,,Acesta nu este un război rusesc. Acesta este războiul lui Putin.’’
Venitul meu era mediu, nu prea rău conform standardelor românești de atunci, deși fiecare dintre locurile de muncă solicita mai mult timp decât am crezut inițial, un fel de post cu normă întreagă, cu excepția salariului. Abia aveam timp să dorm. Îmi amintesc că mă duceam la supermarket și mă simțeam neputincioasă, de îndată ce jumătate din salariu se ducea pe iaurt, pâine, paste și mere. La sfârșit de lună trebuia să împrumut bani – dar mă gândeam că așa făceau și ceilalți. Și cu toate acestea, la vremea aceea românii câștigau mult mai mult decât colegii lor aflați mai la est, fie ei ruși sau ucraineni. Gruzinii, aflasem, trăiau din echivalentul a 15 dolari pe lună, iar electricitatea era disponibilă doar câteva ore pe zi.
,,Vrei să spui 50 de dolari?’’ îmi amintesc că am întrebat.
,,Nu, 15 dolari’’, a răspuns femeia. Era anul 2000. În acel moment, trecuse deja un deceniu de când socialismul se încheiase în toate țările noastre. Aveam puține motive să ne imaginăm că lucrurile vor sta mai bine în viitor.
Am început să trimit aplicații la universitățile din SUA care aveau programe de doctorat pe studiile de gen. Nu mă interesa nimic altceva. La câteva luni după ce am trimis prin e-mail patru aplicații stufoase, pe adresa mea Yahoo a sosit un scurt e-mail: fusesem acceptată ca student absolvent într-un program doctoral și urma să primesc un post de profesor asistent timp de patru ani. Mesajul era semnat de un profesor american: întru suroritate, a scris ea. Voiam să fiu recunoscătoare, dar nu îmi puteam imagina niciun fel de egalitate care să fi putut depăși diferența de statut dintre noi, fie că era vorba de libertatea de mișcare, putere sau bogăție. Și totuși, statutul nostru non-occidental arată neputința noastră în întreaga lume. ,,Relativ civilizat’’, ,,relativ european’’, în opinia lui Charlie D’Agata la CBS News, iar această extraordinară declarație, pentru care și-a cerut scuze, ne arată din plin ierarhiile globale aflate sub ochii occidentali. Pe de-o parte, ,,civilizați’’ și ,,europeni’’ mai mult ca noi (occidentalii) decât oamenii de culoare din alte părți ale globului. Criza refugiaților sirieni, de exemplu, a avut parte de un jurnalism foarte diferit în urmă cu câțiva ani în urmă. Pe de altă parte, țările est-europene sunt percepute ca fiind doar ,,relativ civilizate’’, doar ,,relativ’’ europene. Ucrainenii pot fi văzuți ca acceptabili pentru Occident, dar numai în comparație cu alții – oameni de culoare, oameni de altă religie – și chiar și astfel se vor afla într-o poziție de subordonare.
Declarația președintelui Volodimir Zelenski că Ucraina luptă pentru a fi ,,membri egali ai Europei’’ este puțin probabil să se poată realiza, chiar dacă aderarea Ucrainei la Uniunea Europeană va avea loc în cel mai scurt timp posibil. Judecând după experiența altor țări națiuni ex-socialiste, nici aderarea la Uniunea Europeană nu a dus neapărat la prosperitate, iar majoritatea țărilor est-europene au trecut prin valuri succesive de emigrare economică. Este ceva destul de comun ca familiile din Europa de Est să aibă membri care trăiesc în trei sau patru țări diferite, o dizolvare continuă a legăturilor comunitare care a început odată cu sfârșitul socialismului. Doar un număr mic de cetățeni polonezi sau români au obținut beneficii economice semnificative de la Uniunea Europeană; mulți rămân pauperizați. Capacitatea de a lucra în străinătate poate că a atenuat cele mai grave efecte ale sărăciei, dar a dus, totuși, la un exod al creierelor (în original, brain drain), de îndată ce medicii și asistentele din țările Europei de Est pleacă în Vest, care nu a investit în educația lor. În Uniunea Europeană, muncitorii est-europeni sunt priviți în continuare drept cetățeni indezirabili, de mâna a doua sau a treia, chiar dacă prezența lor este necesară economiilor locale. Când pandemia era la apogeu, muncitorii agricoli români au fost transportați cu avionul în Germania pentru a lucra în ferme în condiții insalubre și nesigure.
Astfel, răspunsul la acest război nu este să ne întoarcem la utilizarea necritică a expresiilor precum ,,lumea liberă’’. Așa cum Putin nu este doar un produs al postsocialismului, ci poate decisiv, al neoliberalismului rapace, Ucraina nu este doar o țară postsocialistă, este și parte din circuitele globale de migrație. Printre refugiații care fug din Ucraina nu se numără doar ucraineni și romi, ci și studenți indieni și ucraineni de culoare din medii diferite. Vechiul cadru Est versus Vest nu ține cont de experiențele rasializate și nici de măsura privilegiilor pe care ucrainenii albi pot spera să le dobândească, în timp ce alții nu pot. Cu toate acestea, doar dacă vom lua în considerare rasa și vom avea în vedere felul în care limbajul rasializat clasifică experiențele și durerea și măsoară cine anume, prin proximitatea sa de albitudine, este demn de compasiune, putem ajunge la o democrație adevărată, una care poate fi experimentată indiferent de culoarea pielii sau a națiunii de origine.
Duminică, 27 februarie, orașul Harkov cu cele treizeci și opt de universități și cu centrele lor de studii de gen cu gândire avansată, a fost atacat de trupe rusești cu lansatoare de rachete. Civilii nu au nicio șansă în fața unei armate profesioniste.
Am început să scriu acest eseu dorindu-mi pur și simplu ca războiul să dispară, îngrijorată că Ucraina ar putea deveni un alt exemplu de război fără sfârșit produs de americani în acest secol. Rachete care distrug blocuri de apartamente, infrastructură demolată, civili care caută printre resturile de beton explodat ce-a mai rămas din viețile lor anterioare – aceste imagini sunt sfâșietor de familiare. Războiul distruge deja mediul de viață al orașelor ucrainene. Civilii care au rămas în Harkov se consideră norocoși dacă trăiesc în apropierea unui magazin alimentar și se pot aventura să cumpere provizii. Aflată în siguranța în Statele Unite, singura întrebare pe care o pot adresa este: de ce ajutorul din partea armatei americane nu se află încă în drum spre Ucraina? Iar solidaritățile regionale din spațiul postsocialist devin din nou vizibile. Pussy Riot a postat recent pe Twitter un videoclip cu centrul bombardat din Harkov, amintindu-și că Centrul pentru Studii de Gen a fost locul unde au citit pentru prima dată cărți feministe. Refugiații ucraineni își găsesc adăpost în Republica Moldova, România, Ungaria și Polonia, iar primele două – țările cu cele mai lungi granițe cu Ucraina – sunt considerate cele mai sărace țări din Europa. Eforturile lor sunt necesare, în timp ce țările mai bogate precum Marea Britanie, țările din vestul UE și Statele Unite așteaptă să decidă dacă și cu ce vor contribui.
Au fost raportate incidente rasiste la graniță. Războiul și catastrofa amplifică ierarhiile și vulnerabilitățile deja existente; viețile refugiaților LGBTQ sunt de mai multe ori puse în pericol. Este regretabil că o mulțime de intelectuali est-europeni care operează într-un cadru postsocialist au evitat orice critică la adresa democrațiilor occidentale și, din anii ’90, au tunat împotriva corectitudinii politice. Dar o nouă generație de cercetători și activiști din Europa de Est, multiculturală și feministă, este pregătită să îmbrățișeze o politică anti-rasistă cu o viziune globală și care concentrează intersecțional nevoile celor mai vulnerabili. Reporterii de culoare au arătat că punerea categoriei de rasă în centrul analizei este esențială pentru înțelegerea regiunii.
,,Putem face apel la amintirile noastre din socialism pentru a cere încetarea domniei oligarhilor din întreaga lume, sfârșitul capitalismului neoliberal, democrație autentică și libertate pentru toți.’’
Din experiența istorică a Europei de Est privind cetățenia de clasa a doua, a albitudinii non-occidentale și a sărăciei de sub capitalismul neoliberal, ar trebui să apară o nouă formă de solidaritate, una care se conectează cu oamenii săraci și oamenii de culoare de pretutindeni, din Prima Lume până la Lumea a Treia. În loc să cerem statutul de albitudine, care ne va fi acordat doar provizoriu și parțial, sau ,,civilizație’’ – orice ar însemna asta – de la periferie, putem face apel la amintirile noastre din socialism pentru a cere încetarea domniei oligarhilor din întreaga lume, sfârșitul capitalismului neoliberal, democrație autentică și libertate pentru toți.
Acest articol a apărut pe Boston Review pe 4 martie 2022 și este preluat cu acordul autoarei. Traducere: Alexandru Ionașcu
Ileana (Voichița) Năchescu este o scriitoare și o cercetătoare. Absolventă a Universității de Vest din Timișoara, ea si-a completat doctoratul în studii de gen la University at Buffalo și a făcut studii postdoctorale la universitatea Rice. Preda in Departamentul de Studii de Gen al Rutgers University și este activă în mișcarea sindicală. A terminat de curând o monografie a unei organizații feministe de culoare din Chicago anilor 1970, lucrează la o autobiografie intitulată O copilărie socialistă, și are un nou proiect de cercetare despre albitudine și identitatea imigranților din Europa de Est.
Baricada este o publicaţie independentă, care este sprijinită financiar de către cititorii săi. Dacă acest articol ţi-a plăcut, sprijină existenţa Baricadei! Vezi cum ne poţi ajuta – aici!
Baricada România dezvoltă un canal din Telegram cu conţinut inedit, axat pe luptele muncitoreşti din România şi din lume, care poate fi accesat aici: Baricada România mai poate fi urmărită pe Twitter: şi are mai multe video interviuri pe canalul său din YouTube.
