Contracultură de Ovidiu Țichindeleanu – o carte foarte importantă pentru viitorul teoriei critice in Romania
Ovidiu Țichindeleanu, Contracultură. Rudimente de Filosofie Critică, Cluj-Napoca, Editura Idea, 2016
Lucrarea lui Ovidiu Țichindeleanu, Contracultură. Rudimente de Filosofie Critică, este probabil una dintre cele mai importante lucrări filosofice scrise în perioada postdecembristă. Sunt mai multe motive care susțin această afirmație care ar putea părea, la o primă vedere, hazardată. În primul rând, așa cum s-a subliniat în repetate rânduri, tranziția postcomunistă a însemnat în România, ca și în celelalte țări ale blocului sovietic, o integrare aproape organică a discursului neoconservator american. Intelectualii din România ”respiră” anticomunism, politici neoliberale, revenirea la tradiție asimilând, cum spuneam, aproape la nivel fizic ”adevărurile” de netăgăduit ale dreptei neoconservatoare americane. Împotriva acestei acceptări care înlocuiește reflecția și argumentele cu reacțiile violente și cenzura s-a scris deja. E drept, s-au creat breșe în această cămașă compactă de adevăruri imuabile: nu există nici o alternativă la capitalism, orice încercare de construire a unei societăți pe alte baze decât competiția, piața liberă și statul minimal va eșua în totalitarism și abuzuri, democrația este democrația liberală și este strict legată de capitalism. Totuși lucrarea lui Ovidiu Țichindeleanu nu este o simplă colecție de articole de presă în care să trateze aceste probleme punctual sau să arate care sunt efectele nefaste ale acceptării lor necritice. Contracultură. Rudimente de filosofie critică aduce în spațiul cultural românesc teorii ”exotice” ale decolonialității, teorie critică, autori foarte puțin cunoscuți pe plan local, dar foarte importanți totodată. Prin urmare, perspectiva din care este atacat consensul neoconservator de dreapta instaurat în România ca nouă religie seculară cu adepți dintre cei mai fervenți este una foarte solidă teoretic, bine articulată argumentativ și sistematică. Afirm deci că este una dintre cele mai importante lucrări de filosofie bazându-mă pe faptul că nu avem în fața noastră o simplă critică a postcomunismului neoconservator românesc. Lucrarea discută și legitimează un mod alternativ de a filosofa aducând în prim planul dezbaterii un mod foarte fertil de a te îndeletnici cu iubirea de înțelepciune. Teoria critică a fost izgonită din câmpul filosofiei ”autentice” prin asocierea ei fie cu ”denaturații” de Benjamin sau Foucault care, e drept, n-au avut o sexualitate conformă cu standardele heteronormative mioritice sau prin asocierea ei cu decandența perversă și imatură a mișcării `68 sau prin asocierea cu însuși Gulagul comunist. Prin orice mijloace, deci, mai puțin prin lectură și contra-argumente![1]Or, spre deosebire de lucrările altor autori care scriu de pe alte poziții decât cele neoconservatoare sau neoliberale, Ovidiu Țichindeleanu asumă în mod deschis și direct faptul că lucrarea sa este una de teorie critică explicând în ce constă acest mod de a filosofa și încercând apoi să lucreze cu asumpțiile centrale ale acestei teorii.
Lucrarea este structurată în patru părți și conține o mare parte dintre articolele pe care Ovidiu Țichindeleanu le-a scris pe parcursul a mai bine de un deceniu aflându-se diverse spații geografice și culturale (Cluj, Statele Unite, Moscova, Chișinău). Prima parte este, cum spuneam, o prezentare a teoriei critice. Într-o opoziție fățisă cu alte tipuri de filosofie, teoria critică are pretenții mai modeste în raport cu alte tipuri de a filosofa. ”În aceasta constă premisa existențială a filosofiei critice: în primul rând, filosofia critică este fundamental subiectivă, la cel mai relațional și în același timp vulnerabil nivel al subiectivității, în care aceasta nu e nimic mai mult și nimic mai puțin decât o existență.” (p.19). Totuși poate ar fi meritat subliniat mai clar și în termeni mai preciși faptul că teoria critică nu diferă ca aparat conceptual, terminologie sau referințe de alte ”filosofii”. Ceea ce o diferențiază este scopul asumat. Ea nu își propune să descrie sau să ofere un model al realității, ci să deceleze relațiile de putere din realitatea construită social cu ajutorul și prin discurs. În plus, odată devoalat modul în care discursul dominant ”naturalizează” relațiile de putere, teoria critică vizează totodată schimbarea și progresul social. Dacă ar fi să facem o sinteză a caracterisiticilor teoriei critice, aceasta ar arăta după cum urmează:
- Teoria critică pornește de la ideea că realitatea socială este construită prin discurs;
- Discursul – totalitatea mesajelor, de la benzile desenate ale copilăriei până la textele de filosofie – este construit și construiește la rândul său asumpții ideologice și legitimează relații de putere;
- Orice discurs, odată acceptat ca ”normal” sau ”adevărat” va avantaja un anumit grup social;
- Discursul ”oficial”, de la tipul de povești pentru copii și desene animate acceptate și popularizate până la cercetările filosofice va favoriza anumite grupuri sociale, iar istoria ne arată că grupul cel mai favorizat a fost cel reprezentat de bărbații albi;
- Teoria critică își propune să aducă la lumină presupozițiile sexiste, colonialiste și clasiste care stau la baza discursurilor dominante în vederea depășirii acestor relații inechitabile de putere.
Firește acest tip de a practica filosofia este la rândul său unul riscant întrucât orice discurs, chiar cel critic, se construiește pe baze ideologice. Mai mult, este foarte dificil să reziști tentației de a reproduce – și acest lucru s-a văzut din păcate foarte clar în ultimul timp în câmpul autorilor autohtoni care se autointitulează ”de stânga” – aceleași mecanisme de dominație și putere pe care dorești să le depășești. Astfel, teoria marxistă exclude importante categorii de exploatați din rândul a ceea ce îndeobște numim ”proletariat”. Mai mult, în chiar acestei clase a exploataților, așa cum subliniază și Ovidiu Țichindeleanu, există relații de dominație și putere, peisajul relațiilor din interiorul acestei clase sociale fiind unul inegal. Simpla plasare în condiția de exploatat nu contribuie direct și nemijlocit la formarea conștiinței de clasă. ”Muncitorii nu prea filosofează cu ciocanul”, în termenii lui Ovidiu Țichindeleanu. Mai mult, filosofia marxistă însăși poate deveni un teren redutabil al luptelor pentru putere în ideea de a descoperi stângistul ”autentic”, stânga ”autentică”, de a înfiera închizitorial omniprezentele ”sensibilități mici-burgheze”. Michel Foucault a subliniat magistral printr-o singură replică formidabil de percutantă aceste riscuri. În momentul în care s-a vorbit despre ”materialismul științific” Foucault a întrebat direct țintind cu precizie matematică problema: ”dar pe cine doriți să excludeți, mai exact”. Pretențiile de obiectivitate ale unei teorii, fie ea și marxistă, comportă o disciplinare și o excludere a ”neconformilor” în numele cărora, oricât de hilar ar părea, s-a și pornit, dacă stăm să ne gândim, revoluția. Este meritul lui Ovidiu Țichindeleanu de a surprinde aceste riscuri comportate de materialismul ”științific”. ”De partea sa, materialismul, ca mișcare importantă din istoria filosofiei critice, a căutat multă vreme să afirme aceste adevăruri radicale cu instrumentele obiectivității științifice, temându-se de acuza de subiectivism, tocmai fiindcă se adresa în primul rând nordului ”obiectiv”; ca rezultat, a căzut adesea în cadrele aceleiași violențe a abstracției, fetișizând conștiința de clasă și fugind, cu rea-credință,de localități, corpuri și materialități diferite ale rezistențelor împotriva capitalismului, colonialității și normativităților patriarhale. Teoria revoluționară s-a diluat astfel, la nivel epistemic, în lumi ale teoriilor, neutralizate în timp ce fantoma unui subiect universal al istoriei nu a încetat să se accentueze.” (p.22)
Teoria critică reprezintă un program filosofic diametral opus, de pildă, filosofiei analitice. De altminteri cele două moduri de a face filosofie au ”colonizat” două spații geografice diferite. Nu întâmplător teoria critică este mai degrabă legată de ceea ce în istoria filosofiei s-a încetățenit sub numele de ”filosofie continentală”. Franța, prin autori ca Michel Foucault, Giles Delleuze, Felix Guattari, Jaques Derrida, Jean Baudrillard și mulți alții a consolidat acest mod de a filosofa. În spațiul nord american și britanic filosofia analitică s-a instaurat aproape ca mod unic de a filosofa. Un episod interesant în acest context îl constituie ”revolta” din anul 1978[2] din cadrul prestigioasei instituții profesionale American Philosophical Association în care un grup dizident de filosofi a subliniat hegemonia instaurată la nivelul conducerii acestei asociații, la nivelul colegiilor editoriale ale celor mai mari reviste de filosofie și la nivelul colegiilor științifice care decideau în privința finanțării programelor de cercetare. Este un episod interesant care arată cum sistempul recenziilor oarbe (blind peer-review) a funcționat ca mecanism de cenzură: nu era respins articolul din pricina autorului, ci din pricina tematicii aborbate. Presupunând că însuși Quine ar fi decis să scrie despre istoria filosofiei sau despre relațiile de putere, o revistă ca Mind i-ar fi respins articolul! Problema nu era autorul, ci tematica, repertoriul stilistic și conceptual, scopul asumat. În România s-a preluat necritic această dominație ca fiind rezultatul ”valorii certe” a filosofilor care optau pentru filosofia analitică. Or, și din acest punct de vedere este foarte important să avem autori care să aducă în lumină și alte perspective filosofice.
Lucrarea lui Ovidiu Țichindeleanu este importantă deci și din acest punct de vedere. Ea aduce în atenția noastră o filosofie care își asumă deschis și explicit conștiința istorică: ”Filosofia critică se opune abstracțiilor anistorice ale gândirii moderne liberale, după cum existențialismul radical se opune suspendării istoriei(..) Munca filosofiei critice este fundamental istorică: ea se opune cu tot ce are atât ”suferințelor” cât și ”mării de probleme” shakespeariene a prezentului autosuficient; ea încasează și luptă, potențează și scrie în același timp o altă istorie, cea a manifestării unor existențe contra absolutismului realității. Abia astfel de manifestări fac istorie”. (p.25)
Al doilea motiv care mă îndeamnă să consider foarte importantă lucrarea lui Ovidiu Țichindeleanu este legat de explicarea modului în care tranziția post-decembristă nu poate fi înțeleasă fără apel la termeni din teoria decolonialității. Cel mai concentrat conceptual capitol al lucrării, dincolo de introducerea privind teoria critică, este așadar capitolul al doilea, ”În postcomunism și tranziție”. Consider că în ciuda stilului destul de greoi în care este scrisă, această parte a lucrării este cea care merită cea mai mare atenție întrucât explică multe dintre fenomenele postdecembriste în cheia teoriei decoloniale. De ce consider că este foarte important să acordăm atenție acestei perspective. Simplu: în România mentalitatea autocolonizatoare face victime la tot pasul. Mai concret:
- În România există tentația majoră de auto-depreciere. Românii sunt tentați să se considere ”defecți” în raport cu occidentul.
- Cauzele înapoierii ”civilizaționale” sunt plasate mereu în interior, într-o vină aproape biologică – noi, românii, chipurile, suntem înapoiați pentru că așa suntem noi, răi și bicisnici, neam de hoți și oportuniști.
- În mod paradoxal, discursul auto-depreciativ este însoțit, prin compensare, de discursuri de un naționalism sforăitor cu valențe delirant-dacopate – în România, chipurile, ar fi plasat leagănul civilizației, dacii sunt mult subevaluați de puteri oculte, prin vârful Omu ar trece axa universului, voievozii noștri sunt lumini care răzbat peste secole, ctitori, făuritori mânați de elan creator și aleasă simțire, înaintașii sunt supra-oameni la care trebuie să ne închinăm periodic, etc. Excepționalitatea e mereu plasasă într-un trecut glorios care trebui să compenseze prezentul dominat de autoflagelare.
- România dorește să se ”maturizeze”. Ea e o adolescentă grav chinuită de comunism care acum trebuie să crească mare trecând neapărat printr-o perioadă de tranziție și să devină matură precum surorile ei mai mari din Occident.
- România trebuie să se uite neapărat numai la Vest. Acum lumina vine doar de la Apus și trebuie să încerce ”să se integreze” pe principiul, ”eu sunt mic, tu fă-mă mare, și-n tot locul mă-nsoțește, și de rele mă ferește”.
- Consumismul și cultura mass-media întăresc aceste presupoziții autocolonizatoare care ne plasează undeva la periferia imperiului ca pe o colonie aspirantă la statulul puterilor occidentale, lipsită total de conștiința faptului că s-ar putea mai degrabă trezi în postura altor colonii de prin Africa sau America de Sud.
- România și intelectualitatea ei de vază nu înțelege că procesul modernizării occidentale nu poate fi disociat de cruntele experiențe ale colonizării, exploatării sălbatice a resurselor, de teribila experiență a sclaviei și de violențele luptelor pentru dominație și putere colonială.
În România se discută foarte puțin, și este din nou meritul lucrării lui Ovidiu Țichindeleanu să aducă în dezbatere acest aspect, despre cele două valente ale modernității: cea emancipatoare și cea colonizatoare. Modernitatea emancipatoare care pornește de la idealul unei societăți incluzive bazate pe raționalitate și cunoaștere este, din păcate, înlocuită de modernitatea colonizatoare care presupune transformarea periferiei, în care și țara noastră se include, în sursă de forță de muncă ieftină și acces aproape nerestricționat la resurse naturale.
Dincolo de explicarea amplă a acestor aspecte pe care doar le-am enumerat aici, lucrarea este importantă pentru că aduce în lumină și prezintă modalități alternative de concepere și gestionare a economiei. De la Margaret Thatcher și Ronald Reagan încoace acceptăm aproape pe nemestecate mitul ”Nu există alternativă”. Cu alte cuvinte, fie avem economie de piață, fie avem dezastru etatist. Ovidiu Țichindeleanu, în subcapitolul ”Economii noncapitaliste și tranziția postcomunistă” aduce în discuție dificultatea de a concepe sisteme alternative ale modului actual de gestionare a economiei. Dincolo de istoria absolut fascinantă a jocului Monopoly prezentată de autor, se pune serios problema imaginării unor alternative la economia de piață și la economia etatizată trecând printre coarnele falsei dileme în fața cărora suntem sofistic puși de atâția ani.
Alături de aceste articole cu o puternică încărcătură conceptuală avem o serie de articole care tratează punctual problemele generate de mentalitatea autocolonizatoare. Acceptarea tezelor lui Leo Strauss sau Allan Bloom cu o totală ignorare a problemelor de natura evidenței statistice care subminează încrederea oarbă în ”visul american” este criticată de Ovidiu Țichindeleanu tot din această perspectivă a unei mentalități care nu pune nici o secundă la îndoială ”superioritatea” Statelor Unite, plasându-ne pe noi românii într-o postură de aplaudaci exaltați ai noii puteri hegemonice. În plus, autorul pune în lumină întregul mecanism al colonizării intelectuale care generează un sistem monstruos în care intelectualii sunt mânați într-o competiție acerbă pentru burse, lucru care îi face incapabili de orice solidaritate. Asistăm la transformarea societății civile și a asociațiilor cetățenești în asociații de vânători și pescari de fonduri și finanțări europene. ”Pentru că mișcările civice au fost primele care s-au integrat în sistemul capitalist, transformându-se treptat în anii `90 într-o competiție după finanțări (”granturi”) a organizațiilor non-guvernamentale, o valoare societală fundamentală precum solidaritatea este complet abandonată de o instrustrie culturală mccarthystă, care vede în orice proiect care ”pune înaintea individului comunitatea o întoarcere la totalitarismul comunist”(p.263).
Dacă ar fi să aduc o critică lucrării ar fi doar una legată de stilul scriiturii. Mă gândesc cu tristețe că pentru cetățenii marginalizați din pricina sărăciei situația este una grea și din acest punct de vedere. Autorii de dreapta scriu în tușe groase, pe înțelesul săracilor, dar scriu total împotriva lor. Autorii ca Ovidiu Țichindeleanu scriu pornind de la experiența marginalizaților, dar scriu atât de prolix încât aceștia nu-i pot înțelege!
Dincolo de stil însă rămân ideile care sunt cu adevărat originale pentru spațiul intelectual românesc și care merită clarificate și operaționalizate și mai mult întrucât terenul este fără îndoială unul foarte ofertant.
Așadar, prezentarea de o manieră totodată profundă și complexă a teoriei critice, aducerea în discuție a unor teorii filosofice precum teoria decolonială, foarte puțin abordate, dar foarte productive din punct de vedere al puterii explicative, excepționalele referințe teoretice care vădesc o cultură filosofică solidă, precum și capacitatea de a integra într-o viziune globală aspecte legate de producția culturală, discurs, mass-media și teorie economică recomandă lucrarea lui Ovidiu Țichindeleanu ca pe una dintre cele mai importante lucrări de filosofie postdecembristă din România.
[1] Cenzura autorilor și lucrărilor neconforme este una cât se poate de violentă. Aduc aici în discuție un examen de admitere la doctorat din generația mea în care se propunea, nici mai mult nici mai puțin, decât respingerea candidaturii unei viitoare doctorante care își propunea să îl studieze pe Herbert Marcuse. Obiecțiiele nu vizat seriozitatea documentării în vederea realizării unei asemenea teze. Pur și simplu filosoful era considerat ”neimportant”, ”diletant periculos”.
[2] Bruce Wilshire, Fashionable Nihilism. A Critique of Analitic Philosophy, State of New York University Press, 2002.
