Recenzia cărţii Femeile şi Puterea: Manifesto de Mary Beard
Clasicista Mary Beard îşi începe manifestul despre prezenţa femeilor în spaţiul public, bazat pe două prelegeri ţinute în 2014 şi în 2017, menţionând că mama ei se născuse înainte ca femeile să aibă dreptul de vot în alegerile din parlamentul britanic, dar, spre deosebire de generaţiile de femei de dinaintea ei, ea a putut avea o carieră şi o viaţă de familie (pentru mama ei, deci bunica autoarei, sarcina a însemnat renunţarea la ocupaţia de profesoară), fiind directoarea unei şcoli gimnaziale, dar conştientizând că adevărata egalitate dintre femei şi bărbaţi încă nu sosise şi avea să mai dureze, mai ales că erau şi motive care cereau furie şi dezamăgire: mama autoarei nu a reuşit să studieze la universitate şi opiniile ei nu erau luate în serios aşa cum spera, la fel cum era conştientă că, pe măsură ce avansa în ierarhia socială, vedea din ce în ce mai puţine femei. Motiv pentru care era mulţumită că, în timpul vieţii ei, o femeie ajungea în funcţia de premier al Regatului Unit, chiar dacă acea femeie provenea din partidul conservator, schimbările erau, totuşi, revoluţionare.
Marginalizarea politică şi socială a femeilor se regăşeşte chiar la începutul literaturii occidentale, în Odiseea homerică de acum trei milenii. Epopeea nu prezintă doar aventurile lui Ulise în dificilul să drum de întoarcere acasă, în timp ce soţia sa Penelopa îl aşteaptă cu devotament şi îndepărtează peţitorii, aşa cum este de obicei prezentată la cursurile de literatură, ci conţine şi maturizarea lui Telemah, fiul lui Ulise şi al Penelopei. Când Penelopa îi cere bardului să interpreteze o melodie ceva mai veselă, Telemah intervine şi îi cere să se întoarcă în camera ei şi să se ocupe cu războiul de ţesut, discursul fiind sarcina bărbaţilor şi el deţine puterea în familie. Cultura occidentală începe cu un exemplu de reducerea femeilor la tăcere, în timp ce o parte integrantă a maturizării unui bărbat presupune învăţarea artei de-a cuvânta în public, ceea ce presupune, evident, o cuvântare ca marcă a autorităţii. În schimb, acelaşi text homeric ne spune că vorbele femeilor se reduc la sporovăială şi bârfă (p. 6). Deşi de la acest episod au trecut mai bine de trei mii de ani, în continuare femeile sunt reduse la tăcere şi metodele sunt variate şi în ton cu noile tehnologii: pe o platformă de socializare ca Twitter, armate de trolls anonimi le insultă pe femeile care se exprimă în public şi susţin, de exemplu, prezenţa unei figuri feminine pe o bancnotă, sau care arată că Roma antică era o civilizaţie multiculturală, aşa cum i s-a întâmplat chiar profesoarei Mary Beard. Iar asemenea atacuri pot include şi ameninţări cu violul, patologii care au o istorie lungă. În cultura clasică occidentaltă, episoade în care femeile sunt reduse la tăcere şi terorizate prin agresiune sexuală nu lipsesc deloc, primul fiind violul Lucreţiei, apoi în Metamorfozele lui Ovidiu, una din cele mai influente scrieri din antichitatea latină, prinţesei Filomela i se taie limba pentru a nu-şi denunţa violatorul. Însă poetul Ovidiu nu accepta într-o totul binarismul simplist dintre cuvântarea bărbaţilor şi tăcerea femeilor şi arăta că vocea nu este singurul vehicul pentru comunicarea de experienţe: Filomela îşi denunţă violatorul ţesându-şi trauma într-o tapiserie. Aceste exemple extreme şi brutale sunt, însă, excepţii dintr-o istorie în care oratoria a fost construită şi imaginată ca o artă exclusiv masculină şi autorii lumii clasice au scris tratate în care argumentau că tonul timbrul vocii femeilor ameninţă să submineze stabilitatea socială şi politică a statului, în cazul în care femeilor li s-ar permite arta oratoriei. Mary Beard numeşte aceasta o tradiţie a discursului genizat (,,gendered speaking’’) care continuă să influenţeze convenţiile dezbaterilor parlamentare, ţinând cont de faptul că strategiile discursive şi analiza discursivă provin de la Aristotel şi Cicero. Chiar dacă, luată ca un întreg, cultura occidentală nu este atât de îndatorată antichităţii clasice greco-romane (niciunul dintre noi, ne spune autoarea, nu am suporta să trăim într-o lume greco-romană), iar sistemele socio-politice din prezent au abandonat multe dintre prejudecăţile de gen luate drept certitudini în lumea antică (,,gendered certainties of antiquity’’), definiţiile unei oratorii eficiente sau slabe urmează în continuare un model antic – ,,a powerful template’’ fiind sintagma folosită de Mary Beard pentru a evidenţia cât de orientat falocratic este discursul public din prezent).
Acest discurs s-a manifestat în două feluri: a izolat oratoria femeilor într-o nişă restrânsă, în care un număr restrâns de femei îşi puteau apăra familia, soţii şi unele interese ale celorlalte femei, dar nu se puteau exprima despre societatea ca atare. Cum scrie Mary Beard, femeile îşi puteau apăra doar anumite ,,sectional interests.’’ Apoi, excluderea femeilor era justificată prin prejudecata că femeile care preiau rolurile masculine în politică sunt ceva împotriva naturii, un fel de hibrizi monstruoşi (,,monstrous hybrids’’) şi trebuie oprite până nu distrug ordinea socială. Această ideologie este prezentă în piesa Agamemnon a lui Eschil, care datează din anul 458 î.e.n., una din primele piese dramatice care ne-au supravieţuit din Grecia antică, în care personajul feminin, Clitemnestra, preia conducerea oraşului în timp ce soţul ei luptă în războiul troian şi este descrisă de autor cu un termen precum ,,androboulon’’ (tradus de Mary Beard ca ,,with manly purpose’’). Drept urmare, copiii ei conspiră să o ucidă, logică prezentă şi în mitul antic al amazoanelor (analizat la noi de Adriana Babeţi), prezentate ca femei înarmate şi ameninţând lumea civilizată a oraşelor greceşti conduse de bărbaţi. Deşi mitul amazoanelor a fost inversat de feministe cu scopul de-a crea o naraţiune mobilizatoare, Mary Beard ne spune că era doar o fantezie masculină (,,a Greek male myth’’) menită a arăta cât de mult se poate degrada o societate dacă va fi condusă de femei. În ciuda acestor prejudecăţi, există şi piese care prezintă o versiune pozitivă a femeilor aflate la putere, precum Lysistrata, comedia lui Aristofan de la sfârşitul secolului al V-lea î.e.n. în care femeile ateniene sub conducerea Lysistratei refuză să mai întreţină relaţii sexuale cu soţii lor până când aceştia nu fac pace cu Sparta; pentru că nu mai pot să-şi suporte erecţiile (ceea ce pune probleme dintre cele mai amuzante regizorilor care vor să monteze piesa), acceptă să pună capăt războiului. Deşi Lysistrata este o piesă populară în circuitul teatral modern, la un moment dat fiind tradusă de Germaine Greer, ideologia antică a controlului masculin este prezentă şi aici, la sfârşitul piesei femeile fiind înlăturate din poziţiile de decizie. În secolul trecut, Charlotte Perkins Gilman publica, în 1915, romanul Herland, în care o societate condusă de femei era organizată după principii egalitare, cu o agricultură sustenabilă, servicii sociale şi educaţie, infirmând, astfel, miturile falocrate.
Discursul public şi tot ce înseamnă oratorie sunt atât de orientat falocratic şi femeile sunt atacate de fiecare dată când se percepe că pătrund în zone cumva exclusiv masculine, precum exemplul dat de autoare privind posibilitatea ca o femeie să conducă biserica anglicană din Londra, posibilitate prezentat de tabloide drept o ,,power grab’’, ceea ce sugera o preluare nemeritată a unei funcţii considerată a fi exclusive masculină. Ca asemenea prejudecăţi culturale (modelul cultural, ,,the cultural template’’, construit şi codat falocentric) să fie depăşite, Mary Beard arată că nu ar mai trebui să asociem puterea cu elita sau cu prestigiul şi să nu mai fie un instrument pentru posesiune, accesibil doar unui număr limitat de bărbaţi; decuplată de prestigiu, înseamnă că puterea nu va mai însemna urmarea unui lider, ci colaborare şi luarea femeilor în serios, deci schimbarea structurilor de putere. Mary Beard vede mişcarea Black Lives Matter, înfiinţată de trei femei de culoare, ca un exemplu ca un exemplu de optimism în privinţa femeilor de-a influenţa schimbări sociale. Cu toate acestea, încă nu am reuşit să subminăm decisiv naraţiunile originare răspunzătoare pentru marginalizarea femeilor prin standarde duble. Motiv pentru care acest volum este necesar pentru oricine este suspicios faţă de miturile şi textele fondatoare din cultura occidentale, deşi poate fi citit şi de acei profesori care se tem că nu vom mai putea citi texte canonice ca Odiseea – Mary Beard ne spune că ar fi o crimă culturală (,,cultural crime’’) să vedem poemul doar ca una din sursele misoginismului vestic, deoarece poemul explorează însemnătatea civilizaţiei, apartenenţa sau fidelitatea, chiar dacă episodul cu Penelopa redusă la tăcere de către fiul ei Telemah se reeditează, din nefericire, sub diverse forme, şi în aceste prime decade ale secolului XXI.
Baricada este o publicaţie independentă, care este sprijinită financiar de către cititorii săi. Devino unul dintre ei! Dacă acest articol ţi-a plăcut, sprijină existenţa Baricadei! Avem nevoie de tine! Vezi cum ne poţi ajuta – aici!
