O istorie culturală a primului mileniu roman

Cel aproape un mileniu de istoria romană este remarcabilă prin capacitatea de sintetizare a unor perioade atât lungi şi separarea multor mituri de realităţile istorice pe care le cunoaştem doar parţial, în urma excavărilor arheologice

Cartea clasicistei Mary Beard SPQR: O istorie a Romei antice (în original, SPQR. A History of Ancient Rome, apărută în 2015), aflată pe lista de bestseller a New York Times şi considerată una din cele mai bune cărţi ale anului 2015, este atât o sinteză a primului mileniu de istorie romană, cât şi o aducere la zi a culturii latine pentru vremurile noastre postmoderne, apropiere pornind de la elementele culturale moştenite din această vastă istorie latină – cuvinte din politologie ca senator şi dictator şi făurirea imaginii noastre despre funcţionarea puterii imperiale, a cetăţeniei şi însemnătatea libertăţii. Această cronică va aborda şi aspecte mai puţin cunoscute din cercetarea clasicistă autohtonă şi, din acest motiv, considerate a fi tabú pentru mulţi universitari. Precum faptul că studiile clasice au fost preluate de dreapta reacţionară pentru a fi folosite în inutile războaie culturale.

Oricine a urmat un doctorat sau a studiat istoria în facultate, ori pur şi simplu a avut curiozitatea să parcurcă Istoriile lui Herodot sau Geografia lui Strabon, în primele ediţii critice de la noi, a putut observa că traducerea şi tot ce înseamnă aparat critic – studii introductive, note istorice – sunt oferite de cercetătoarele Adelina Piatkowski şi Felicia Vanţ-Ştef. Dar chiar şi înaintea comunismului în versiune sovietică, feminista socialistă Sofia Nădejde era una din primele autoare care publicau şi critică literară, însă ale cărei merite sunt în continuare negate de un establishment cultural dominat de prejudecăţi falocrate. Revenind la studiile clasice, după o schimbare violentă de regim şi o serie de politici neoliberale, putem observa cum catedrele de filologie clasică au dispărut şi dispar una după alta, doar la Cluj mai subzistă un departament de filologie clasică – în cadrul căruia a apărut colecţia Biblioteca medievală de la Polirom –, iar în acest peisaj dezolant pentru cei pasionaţi de Platon sau de comediografia latină, intelectualii dreptei conservatoare de la noi s-au retras într-un solipsism aristocrat: ,,Latina şi greaca sînt tovarăşele tihnei aristocratice. Prin dezinteresul faţă de imediat, clasicistul este un aristocrat. Iar aristocraţia este pe cît de rară, pe atît de impopulară (o spun chiar termenii). Aşa stînd lucrurile, nimic nu e totuşi mai grandios decît o aristocraţie decadentă.’’ Panseul îi aparţine unui Adrian Papahagi, medievistul anglist care crede că literatura greco-latină ar trebui să fie citită şi studiată doar de un număr restrâns de tipi cu resurse financiare şi, preferabil, urmaşi ai familiilor aristocrate din interbelic.

Dacă acest mod de-a privi studii care trebuie să fie accesibile tuturor celor pasionaţi pare grotesc de anacronic, ei bine, asemenea elucubrații sunt publicate chiar în reviste care se doresc a fi respectabile, precum Dilema Veche.¹ Cum arată o istorie a lumii antice fără reverii retrograde? Istoria primului mileniu de istorie roman este surprinsă într-un larg evantai de medii sociale, de la relațiile de gen și viața cotidiană a femeilor din Roma antică, lumea dincolo de Roma sau stratificările sociale din lumea romană, cronologie care se încheie cu acordarea cetățeniei tuturor locuitorilor liberi din interiorul granițelor imperiale, ,,din Scoția până în Siria’’, deci începutul secolului al III-lea e.n. Prin urmare, istoria romană prezentată de Mary Beard nu include secvențe dramatice sau senzaționaliste despre lenta prăbușire a părții de apus a imperiului, ci se constitutie într-un studiu de istorie culturală și posibile conexiuni cu lumea noastră contemporană. În primul rând, trebuie să menționăm că Mary Beard, în prologul cărții, trece în revistă câteva asemănări culturale moștenite de la Roma antică, precum ,,un întreg vocabular al politicii moderne’’ cu termeni ca ,,senator’’ și ,,dictator’’, dar și unele idei și justificări despre cum să fie uciși tiranii, dar și concepte ca libertatea și cetățenia, luptele cu gladiatori inspiră și acum cultura populară, însă aceste comparații pot fi înșelătoare, din simplul motiv că timpul scurs este imens și societatea noastră este diferită diametral opusă celei romane – de exemplu, nu exista un serviciu precum cel al salubrizării în Roma antică.

Armate private şi dezintegrare statală

Când, la sfârșitul secolului al VI-lea î.e.n. este înlăturat ultimul rege, așezările care se numeau ,,Roma’’ nu depășeau cifra de treizeci de mii de locuitori (p.89), iar la începutul secolului al IV-lea î.e.n. începe expansiunea Romei în peninsula italică prin asediul de un deceniu al orașului Veii. Deși istoriografia romană din secolele ulterioare compara acest asediu cu războiul troian și îl eroiza aferent, conform mitului cetății inexpugnabile și cucerite doar prin intermediul unui șiretlic – oastea romană întră în acest oraș ,,printr-un tunel săpat pe sun templul Iunonei, echivalentul grecilor ascunși în calul troian’’, în realitate, tot conflictul și procesul absorbției orașului au fost mult mai modeste: în locul unui conflict militar pe scară largă, confruntările din această perioadă au loc între suitele unor ,,tirani războinici’’, fără să existe o linie clară între acești actanți privați și formele de organizare comunitară. De fapt, această ,,violență privată’’ și efectul pernicios avut asupra instituțiilor Republicii romane se află printre temele majore din carte. Începând cu secolul I î.e.n. Republica este devastată de o serie de conflicte cu aspect de războaie civile în care politicieni influenți precum Sulla (Lucius Cornelius Sulla Felix) își ridică armate personale și terorizează provinciile latine, executând pe orice cred că li se opun. Aceste războaie conflicte vor culmina cu războiul dintre Iuliu Cezar și Pompei, Republica luând sfârșit în urma unui alt conflict civil, cel dintre Octavian și Marc Antonius. Însă, pentru ceea ce vreau să demonstrez, primul exemplu este ilustrativ. Născut într-o familie patriciană, dar care ,,dăduse de greu din punct de vedere financiar’’, ajunge consul în anul 88 î.e.n. și, nemulțumit că nu-i fusese acordată comanda pentru a lupta împotriva lui Mitridate, regele Pontului, deci i se negase posibilitatea unei îmbogățiri rapide, invadează Roma și își consolidează puterea prin proscripții și asasinate (cum ar veni, birocratizarea uciderii, comandanții părților rivale nu mai fac diferența între militari și oameni obișnuiți. Pentru prima dată în istoria romană, Sulla și-a atribuit funcția de dictator pe o perioadă nelimitată și puteri extinse, posibilitatea de-a face și abroga legi și imunitatea față de urmărirea penală. În ceea ce-i privește pe oamenii obișnuiți, sporirea oștilor care luptau în aceste conflicte civile și puterea discreționară a comandanților (,,se foloseau de legiunile de sub comanda lor, pentru a-și purta propriile bătălii sectare, oricând și oriunde le convenea’’) a însemnat fragilizarea vieții lor și pericolul de-a fi uciși oricând și oriunde. În această atmosferă de volatilizare a ordinii publice, mersul la teatru putea putea fi periculos și cu potențialul de-a se încheia într-un masacru general, așa cum se întâmplă în orașul Asculum din anul 91 î.e.n., când ,,atitudinea antiromană’’ a unui actor comic a înfuriat publicul roman care l-a atacat și ucis pe actor și discursul emoționant al următorului actor nu a ajutat la nimic și totul a degenerat în masacre reciproce între romani și localnici.

Ce însemna să fii roman? Nu știm ce ar fi putut însemna o asemenea identitate în trecutul îndepărtat al Republicii, când romanii încă nu ieșiseră din peninsula italică, asta deoarece filosofia austeră recomandată de Cato cel Bătrân (Marcus Porcius Cato) ca fiind reprezentativă pentru cetățeanul roman care vrea să-și păstreze tradițiile este un construct ideologic, realitatea fiind că, la sfârșitul secolului al III-lea și începutul secolului al II-lea î.e.n are loc o fuziune culturală între spațiul grec și cel roman: ,,Sau, cu alte cuvinte, ,,grecitatea’’ și ,,romanitatea’’ erau în egală măsură inseparabil legate între ele și diametral opuse.’’ Diametral opuse deoarece diatribele lui Cato cel Bătrân împotriva împrumuturilor materiale din Grecia antică (de exemplu, credea că ,,literatura grecilor’’ are potențialul perfid de-a compromite forța fizică a romanilor, la fel cum respingea și ,,gimnastica făcută nud, mâncarea cu pretenții și epilarea corpului’’) ascundeau, ca în cazul oricărei reacții conservatoare, propria implicare a oratorului în tot ceea ce însemna cultura greacă – cunoaște retorica din Grecia antică și își învață fiul grecește. Cu toate acestea, Mary Beard ne asigură că are loc o ciocnire culturală pe măsură ce Roma se extinde în bazinul mediteranean, panteonul roman este din ce în ce mai lax și preia credințe dintre cele mai îndepărtate de viziunea estetică a romanilor: în anul 204 î.e.n, când cel de-al doilea război punic se apropie de sfârșit, o ,,delegație specială’’ trebuie să aducă la Roma reprezentarea zeiței Cibele, sau Marea Zeiță-Mamă, doar că această reprezentare era în forma unui meteorit, nu a unei statui, așa cum erau obișnuiți romanii, și acest meteorit era însoțit de preoți-eunuci; prin urmare, extinderea teritorială însemna anexiune culturală, ceea ce făcea ca panteonul zeităților romane era ,,de o demnă elasticitate.’’ În ciuda acestei elasticități religioase, romanii aveau un termen pentru cei pe care îi considerau dușmanii din afara cetății, anume hostes. Iar Sulla a invadat Roma și și-a declarat toți oponenții drept hostes. Și a invadat Roma de două ori. O altă explicație este că legiunile și comandanții lor devin entități autonome, aproape miliții private, privește reformele lui Caius Marius care a extins baza de recrutare prin înrolarea celor care nu dețineau avere, astfel încât, deși oștile romane au sporit numeric, în același timp au devenit dependente de comandanții lor, de la care așteptau proprietăți și o parte din prăzile de război, dependență prin care ostașul din legiune își putea câștiga existența după lăsarea la vatră. Rezultatul a fost că ostașii depindeau acum de generalii lor și de la ei așteptau siguranța socială, schimbare care a făcut ca statul să fie ocolit și comandanți militari ca Iuliu Cezar să-și avanseze propriile interese: ,,Faptul că soldații lui Sullași, mai târziu, ai lui Iuliu Cezar și-au urmat comandantul și au invadat cetatea Romei, s-a datorat, măcar în parte, relației dintre legiuni și comandanții lor, făurite mai devreme de Caius Marius.’’(p.236).

Stratificare socială

Aceste războaie sunt explicabile și prin disparitățile sociale dintre provincii și inegalitățile largi care se căscaseră între diferitele clase sociale. În secolul al V-lea î.e.n., Roma este încă un oraș agrar, însă cu o viață socială dezvoltată și cu o legislație dezvoltată și adaptată pentru reglementarea relațiilor de familie, soluționării disputelor și chiar, ne spune Mary Beard, reglementarea dispunerii cadavrelor. Această dezvoltare socială aducea cu sine și o serie de stratificări și inegalități, precum patricienii bogați și plebeii, cei numiți assidui (care dețineau avere) și proletarii (categoria oamenilor fără proprietate și care contribuiau la viața cetății prin nașterea de copii), apoi diferența dintre patroni și clienți, cei din urmă depinzând financiar de primii și asigurându-le sprijin în alegeri, în fine, se putea cădea în sclavie prin neplata împrumuturilor și acumularea de datorii, dar mulți sclavi erau prizonieri ,,capturați în timpul raidurilor sau al războaielor’’. Un putea fi pedepsit cu moartea dacă ataca un om liber, dar un cetățean liber era la adăpost de o asemenea pedeapsă. În anul 494 î.e.n., nemaiputând suporta datorii suportate din partea celor cu avere și putere politică, plebeii organizează ,,prima dintre mai multe ieșiri din masă din cetate’’ și obțin concesii precum reprezentanți numiți tribuni și o ,,adunare specială’’ rezervată lor. Cu toate acestea, procesul extinderii drepturilor civic-economice se întinde pe următoarele două secole: în anul 287 î.e.n., deciziile acestei adunări devin aplicabile pentru întreg teritoriul roman și plebeilor li se deschid ,,preoțiile majore’’, iar în a doua jumătate a secolului al IV-lea, plebeii puteau alege consulii. Legea Celor Douăsprezece Table de la jumătatea secolului V î.e.n. este văzută de autoare ca fiind mult mai radicală decât democrația ateniană, ai cărei legislatori erau mai puțin interesați de interesele celor mai puțin decât se crede acum, pe când luptele plebeilor au avut în vedere mai multe cerințe, de la protejarea în fața exploatării economice (abolirea căderii în sclavie din cauza datoriilor) și participarea la guvernare până la accesul la informații. În urma acestor lupte pentru drepturi socio-politice, au fost reduse diferențele dintre plebei și patricieni și a fost abolită interdicția căsătoriei între un plebeu și un patrician, interdicție care figura, inițial, în Legea Celor Douăsprezece Table. Drepturile obținute de plebei vor inspira luptele muncitorilor din secolele XIX și XX, iar ieșirea lor din Roma va fi preluată de ,,sindicatele timpurii’’ prin apelarea la greva generală. Legea Celor Douăsprezece Table nu va face din Roma antică o societate egalitară, stratificările vor continua: când împăratul Caracalla va oferi cetățenia tuturor locuitorilor imperiului, în anul 212 î.e.n., această reformă nu va mai conta prea mult, fiind înălțate imediate alte bariere de privilegii, cum le numește Mary Beard: în secolul III e.n. cei bogați și cu privilegii, honestiores, erau scutiți de la pedepsele corporale, iar restul fără privilegii – humiliores – erau pasibili la pedepse brutale, precum biciurea și crucificarea. Între cei mai săraci se aflau cei fără o locuință, constrânși să se refugieze ,,în marile cavouri ale aristocrației’’ și la marginea orașelor se aflau ,, așezări improvizate’’, în care cei care cerșeau sau munceau toată ziua pentru a supraviețui, însă autorii care făceau parte din elite erau dezinteresați de situația celor săraci: ,,Autorii aparținând elitei romane se arătau foarte disprețuitori față de cei nu atât de norocoși, nu atât de avuți ca ei înșiși.’’ La celălalt pol social, cei din elita bogată îşi etalau statutul prin ,,reşedinţe mari şi scumpe rezervate lor înşile’’ şi reşedinţa de la ţară a unui asemenea privilegiat, Pliniu cel Tânăr, cuprindea o sală de gimnastică, piscină, încălzire central şi o reţea de aducţie de apă (p.382). Evident, în vârful ierarhiei se afla împăratul, care deţinea proprietăţi în lungul şi-n latul imperiului, palate parcuri şi venituri generate de mine şi ferme, puse în circuitul unor ,,activităţi de dimensiuni industriale’’, veniturile împăratului şi cele ale statului nu erau prea bine distinse, ceea ce îl făcea pe împăratul roman îi depăşea chiar şi pe cei mai bogaţi aristocraţi, se afla în vârful spectrului de posibilităţi, depăşindu-i chiar şi pe cei ultrabogaţi.’’ Chiar şi arhitectura reflectă aceste inegalităţi, construcţiile care au supravieţuit aparţin celor privilegiaţi – ,,Şi tot bogaţii sunt cei care au lăsat cele mai vizibile urme în registrul arheologic, de la casele măreţe până la noile amhiteatre.’’(p.385). Mary Beard crede că populaţia din primele două secole ale imperiului ar putea fi estimată la 50-50 de milioane de locuitori, iar în oraşul Roma, o metropolă a vremii, locuiau un milion de oameni, dintre care foarte mulţi trăiau precar şi făceau munci ocazionale, hamali, ,,salahori pe şantierele de construcţii’’, sufereau de malnutriţie şi, în ciuda a ceea ce se crede, nu îşi permiteau să participe la jocurile de la Coliseum; mult mai revelatoare este lipsa unei plasa sociale prin faptul că nici ajutorul în grâu nu le asigura puţinilor beneficiari supravieţuirea, aceasta măsură fusese introdusă de Caius Gracchus, ale cărui politici reformise vor duce la asasinarea sa. Prin urmare, cei săraci nu deţineau locuinţe pentru a lăsa urme arheologice şi mormintele lor erau anonime, fără vreun ,,epitaf elocvent.’’ Stratificarea socială extremă cuprinde şi educaţia, doar copiii celor bogaţi urmau studii ca retorica sau filosofia.

Marginalizarea femeilor

Femeile şi sclavii nu aveau drepturi politice şi educaţia fetelor avea ,,mai puţin miez, care trecea de la citit şi scris la ţesut şi muzică’’, iar căsătoria era obligatorie şi, în cazul familiilor aristocrate, avea ca scop obţinerea de avantaje economice şi politice; însă femeile romane aveau mai multe libertăţi faţă de femeile din Grecia antică şi din Asia Mică: dacă în Atena femeile din familii aristocrate erau obligate să trăiască retrase şi să nu ia parte la viaţa socială, femeile romane nu luau numele soţului şi ,,nici nu se afla întru totul sub autoritatea lui din punct de vedere legal’’, putea deţine, vinde şi moşteni proprietate. Asemenea drepturi economice vor fi obţinute de femeile din Anglia abia în 1870 (p.270). Naşterea punea în pericol chiar şi viaţa femeilor din familiile aristocrate, lipsa medicine modern şi chirurgia obstetrică primitivă a vremii făceau ca, în cazul în care intervenea o problemă cu fetusul, viaţa mamei să fie în pericol. Naşterea era o necessitate social şi, în cazul în care nu dădeau naştere unui urmaş, femeile erau cele învinuite de soţi. Mijloacele contraceptive erau ineficace şi modalităţile de avort erau ,,improvizate şi periculoase’’, astfel că majoritatea femeilor din Roma antică aveau de înfruntat multe naşteri în condiţii periculoase şi fără mijloace contraceptive sigure, cu excepţia abstinenţei (p.276). Copiii născuţi aveau de înfruntat bolile copilăriei şi jumătate din ei mureau până la vârsta de zece ani, dar dacă atingeau vârsta de zece ani, speranţa lor de viaţă era apropiată de a noastră. În ciuda mortalităţii infantile ridicate, romanii nu erau indiferenţi în faţa suferinţei, inscripţiile de pe epitafurile descoperite arată afecţiunea părinţilor pentru copiii lor decedaţi prematur, iar Cicero a dorit să ridice un monument fiicei sale decedate, Tullia, cu scopul unei apoteoze, ceea ce arată că graniţa dintre zeităţi şi oameni era influenţată nu doar de puterea politică, ci şi de importanţa acelor oameni obişnuiţi în viaţa familiei lor. Cultura şi literatura erau determinate de cei avuţi şi cu putere politică, prin urmare, în ciuda unor drepturi economice, imaginea şi rolul femeilor erau decise prin prejudecăţi falocrate, cum este această strofă din De rerum natura:

„Firea, apoi, a silit pe bărbat să lucreze cu lâna

Mult înaintea femeii: cu mult pe aceasta o-ntrece,

Mai priceput ca femeia-i bărbatul în orișice lucru […]”²

(V. 1354-1356.)

Scria filosoful Lucreţiu epicurian (99-55 î.e.n.) în cartea a V-a din poemul său filosofic în legătură cu apariţia civilizaţiei agrare şi inventarea ţesutului, o activitate pentru care le considera pe femei a fi incapabile, deşi Mary Beard arată că această ocupaţie era larg răspândită printre femeile romane. La mijlocul secolului I î.e.n., în Imperiului Roman 20% din populaţie se afla în sclavie: ajungeau în sclavie prizonierii de război, mulţi cădeau în sclavie în urma exploatării economice şi traficului uman care avea loc la graniţele imperiului şi cei mai mulţi sclavi trăiau în condiţii mizere şi aveau de îndurat violenţa fizică din partea stăpânilor, iar atunci când erau eliberaţi, aveau în continuare îndatoriri faţă de fostul stăpân, în aşa fel încât se folosea cuvântul servus desemna şi sclavul eliberat. Mary Beard arată că, începând cu secolul I e.n., graniţele imperiului încep să se stabilizeze, dar îşi păstrează o anume fluiditate neconformă cu hărţile din prezent, care delimitează Imperiul roman prin ,,linii simple’’, însă, în realitate, influenţa imperială era mai extinsă şi chiar şi populaţiile din proximitate recunoşteau autoritatea romană conform unui vechi model al ,,obedienţei.’’ Dacă nu exista un mare plan an guvernării provinciilor şi împăratul reacţiona la problemele apărute pe parcurs, în timp ce un guvernator trimis de împărat să administreze o provincie nu ştia nimic despre limbile vorbite şi cultura respectivei provincii şi singura sa persoană de legătură cu metropola era un însărcinat cu finanţele, numit procurator. Roma nu încerca să-şi impună propriile ,,norme culturale’’ în provinciile administrate, unde exista o mare varietate culturală, de la îmbrăcăminte, credinţe şi chiar calendare diferite, astfel încât Mary Beard se întreabă cum reuşeau locuitorii din diversele provincii să ţină un jurnal zilnic. Administrarea şi romanizarea provinciilor se răspândeau prin prezenţa militară şi construirea de oraşe în părţile de nord şi de vest ale imperiului, efectul fiind o intensă circulaţie de oameni şi bunuri de lux de-a lungul şi de-a latul imperiului care pe unii îi îmbogăţea, dar pe mulţi îi făcea victimele unui ,,trafic dezgustător de fiinţe omeneşti’’ din provinciile aflate la marginea imperiului. În timp ce ambiţioase proiecte edilitare, precum panteonul lui Hadrian, necesitau masive eforturi muncitoreşti pentru fasonarea unor coloane de granit în carierele egiptene şi transportarea lor până la Roma, fuziunea culturală nu gravita mereu în jurul oraşului cosmopolit care era Roma, ci avea loc în toate provinciile. Un exemplar revelator din cartea lui Mary Beard este cel al unui bărbat pe nume Barates, născut în cetatea Palmyra din Siria romană şi muncind în Britannia, lângă Zidul lui Hadrian, iar soţia sa era o britonă pe nume Regina. Aceasta a murit la vârsta de treizeci de ani şi Barates i-a ridicat un epitaf care o prezintă pe Regina în vestimentaţia unei femei din Palmyra şi numele ei este trecut şi în limba lui Barates, anume în aramaică. Barates călătorise de la un capăt la altul al Imperiului Roman, de la marginea estică la cel vestică şi este cel mai reprezentativ exemplu în privinţa deplasărilor de oameni şi amalgamării culturale din Roma secolul II e.n. dar şi dacă luăm în considerare această fuziune culturală, imaginea este din ce în ce mai amplă şi mai greu de înţeles: cum se vedea britona Regina în vestimentaţia unei femei din cetatea siriană Palmyra, ce credeau cei doi soţi despre imensa metropolă care era Roma?

În încheiere, cel aproape un mileniu de istoria romană este remarcabilă prin capacitatea de sintetizare a unor perioade atât lungi şi separarea multor mituri de realităţile istorice pe care le cunoaştem doar parţial, în urma excavărilor arheologice. Toate aceste informaţii, de la regii etrusci ai Romei la primul triumvirat, scrisorile lui Cicero şi administraţia din vremea Principatului sunt prezentate într-un limbaj accesibil, cu importantul mesaj că nu mai avem ce învăţa de la romani, nu doar datorită motivului evident că a trecut atâta timp de când ei nu mai există şi lumea noastră e complet diferită, dar şi din cauză că, ne spune Mary Beard, romanii nu erau o masă omogenă, ci aveau opinii diferite despre guvernare sau despre lumea de dincolo de graniţele lor. La fel cum faptul că nimeni nu a parcurs întreaga literatură lăsată de romani ar trebui să mai tempereze avântul celor care cred că pot obţine răspunsuri pentru problemele de azi de la romani sau de la orice altă civilizaţie din trecut.