O discuție despre Venezuela și modul în care problemele sale sunt percepute la nivel internațional
Carolina Acosta-Alzuru este una dintre cele mai cunoscute profesoare ale Universității din Georgia. La Grady College of Journalism and Mass Communication Carolina Alcota-Alzuru predă relații publice, studii culturale și metode de cercetare calitativă. În această calitate ea a întreprins cercetări complexe cu privire la fenomenul telenovelelor și a modului în care acestea sunt receptate în rândul publicului. Am avut ocazia să o cunosc personal pe Carolina Acosta-Alzuru în cadrul celei de-a 10-a ediții workshop-ului ”Media and Technology Literacy” organizat anul acesta în luna octombrie de Centrul de Cercetare în Comunicare al Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice (SNSPA), în parteneriat cu Cox Center for International Mass Communication Training and Research din cadrul University of Georgia (SUA). Cercetările Carolinei Acosta-Alzuru vizează în principal, cum spuneam, studiile culturale, însă, fiind născută în Venezuela, ea a vorbit în cadrul conferinței, despre situația din această țară. Despre Venezuela am discutat și eu în acest scurt interviu pe care Carolina Alcosta-Alzuru a avut amabilitatea să mi-l ofere. Am pornit chiar de la o controversă pe care aș încadra-o la capitolul false dileme: dacă nu ești de acord cu intervenția militară în Venezuela, ești automat de partea lui Maduro. Or, așa cum se va putea vedea din interviu, lucrurile sunt mult mai complicate.
Este atât de interesant să cunoști direct și personal pe cineva din Venezuela. Din păcate, țara dumneavoastră este subiectul a numeroase controverse. Discutând adesea cu prietenii le-am spus: nu sunt pentru Maduro, dar nici soluția intervenției militare propuse de John Bolton (*fost secretar de stat timp de 17 luni în cabinetul Trump, a demisionat în septembrie 2019) nu mi se pare oportună. Dumeavoastră ce credeți?
Nici mie nu-mi place soluţia lui Bolton. Cred că negocierile ar trebui să continue în așa fel încât să avem alegeri libere. Executivul controlează consiliul care se ocupă de alegerile. Ideea e că mâine, în cadrul conferinței îmi voi începe prezentarea prin a spune că este foarte complicat de explicat unei audiențe internaționale ce anume se petrece în Venezuela. Oamenii sunt polarizaţi. Cei de dreapta cred că situația din Venezuela este un semnal de alarmă – ceea ce se petrece acolo cred ei, ar fi rezultatul socialismului. Însă socialismul a fost de fapt o victimă. În opinia mea lucrurile s-au întâmplat pentru că oamenii aflați acum în poziții de putere putere nu sunt interesaţi de dreptate socială, ci de deţinerea puterii.
A fost un dezastru. Dreapta crede că Venezuela este un stat eşuat. Ea doreşte să atace un sistem și nu natura autoritară şi populistă puterii. Stânga, pe de altă parte, critică abuzurile în ceea ce privește drepturile omului, dar fiindcă Trump s-a opus lui Maduro, stânga nu e foarte vocală în a se opune acestei puteri din Venezuela. Prin urmare, foarte mulți venezuelani pleacă din ţară. Estimările sunt până la finele anului următor 6 milioane de venezuelani vor părăsi ţara. Este 20% din populaţia țării. În Venezuela oamenii mor din cauza lipsei medicamentelor. Uneori nu este curent electric. Ţara este blocată în polarizare. Într-un anumit sens această țară nu e înțeleasă de nimeni. Nu doresc însă ca armata americană să intervină în Venezuela.
Sunt mulți comentatori care susțin că, da, Maduro e un lider controversat, dar la fel de controversate sunt și intervențiile Statelor Unite care prin sancțiunile impuse fac mult rău populației. Ce credeți?
John Bolton nu mai este acum la guvernare, dar el a fost cel care a propus ideea că impunerea unor sancțiuni dure va face oamenii să se revolte. A adoptat exact aceeași poziție și față de Iran. Dar oamenii nu se vor revolta. Trebuie să ne gândim la viaţa lor de zi cu zi. Acești oameni sunt preocupați în primul rând să supraviețuiască. Nu ştiu care este situația în Iran. Însă în Venezuela ori de câte ori sunt proteste ele sunt reprimate într-un mod violent. Asta creează frică şi îi intimidează pe oameni. Jurnaliştii merg la fața locului și contribuie la intimidare spunând, vedeți, nu se întâmplă nimic aici. Apoi, dacă oamenii încep să protesteze, vine garda naţională şi reprimă protestul într-un mod violent. Este ca atunci când apar incendii ici și colo. Oamenii nu doresc incendii. Astfel, oamenii decid fie să se retragă fie, dacă au posibilitatea, să plece.
Unii analişti spun că sancţiunile nu sunt eficente. Ele afectează mai degrabă circulația banilor în rândul celor care sunt apropiați ai guvernului. Acești oameni nu mai au acces la proprietățile lor din SUA și, teoretic, ei sunt cei aflați în poziții privilegiate care ar urma să pună presiune pe guvern.
Înțeleg că societatea este foarte polarizată. Cum oameni săraci se referă la Maduro? Oare există o diferenţă în felul în care cei bogaţi şi cei săraci se raportează la Maduro?
La început Chavez (*fost președinte al Venezuelei între 1999 și 2013) a câştigat alegerile cu un rezultat spectaculos. Avea sprijin toate nivelurile societății indiferent de nivelul financiar sau educațional. Apoi elitele au început să se distanţeaze de el. Acum există o mare polarizare în Venezuela. De la începutul lui 2002 până la moartea lui în 2013 ţara a fost puternic polarizată. Atât de polarizată încât cei din tabarele opuse nu se recunoșteau unii pe alții ca oameni. S-a folosit foarte mult discursul urii. Chavez i-a denumit ”dușmani” pe oponenții săi. A folosit discurs care făcea apel la termeni militari. Asta a provocat o reacţie pe măsură din partea taberei adverse. Când situaţia economică a început să deterioreze la putere a venit Maduro care nu avea carisma lui Chavez și lucrurile au început să ia o turnură și mai negativă. Cea mai credibilă agenţie de sondare opiniei publice spune că Maduro are o popularitate de doar 24%. Când Chavez a murit popularitatea sa era undeva la 70%. Când Maduro a participat la alegeri o lună mai târziu, el a câştigat cu o diferență de doar 2%.
Dar totuși sunt oameni care votează pentru Maduro. Cred că dacă în România înainte de 89 am fi avut alegeri libere, Ceaușescu ar fi luat sub 10%. Cine să fie susținătorii aceia care formează procentul de 24%?
Cred că aceşti 24% dintre alegători reprezintă oameni apropiați de guvern, dar și oameni foarte fideli ideii de revoluție.
E interesant că se încearcă o comparație cu regimul ceaușit din România. Or, înainte de 89 în țara noastră nu aveai dreptul la proprietate privată extinsă. Nu aveai dreptul să ai mai multe case sau automobile, de pildă.
În Venezuela nu este aşa. Există în continuare proprietate privată. Multe proprietăți au fost expropriate. Dar nu se face nimic cu ele. Dacă ai o casă mică, nimeni nu va veni să-o ia. Însă e foarte multă sărăcie și lipsă a resurselor. Este greu de găsit lucruri de bază.
În ce privește protestele, acestea nu sunt mediatizate. Fiecare om din lume poate vedea protestele (n.i. din Venezuela) la televizor, dar ele nu pot fi văzute la televiziunea venezuelană. Este un altfel de autoritarianism. Îmi amintesc de momentul în care Ceaușescu a căzut. Mă gândeam că Venezuela este o ţară democratică. Apoi românii au descoperit multe lucruri despre propria lor societate despre care nu aveau habar. Mă gândesc că așa se va întâmpla și cu venezuelanii care vor putea reflecta la ceea ce trăiesc acum după ce vor experimenta un alt tip de regim.
Să încheiem discuția noastră cu un subiect mai puțin dureros. Nu am făcut întâmplător comparația cu România. Dumeavoastră sunteți una dintre cele mai cunoscute cercetătoare ale fenomenului telenovelelor la nivel inernațional. Curios lucru, dintre cei mai fideli telespectatori ai telenovelelor în producția cărora Venezuela ocupa un loc important, sunt românii. După ani și ani de studiu, credeți că puteți explica acest fenomen?
Cred că telenovelele nu sunt drame, ele sunt melodrame. Adică producții în care emoţiile devin spectacol. Aceste telenovele sunt populare în culturile în care nu este o problemă să-ți exprimi emoţiile. Nu ştiu multe despre cultura românească, dar i-am întrebat pe oamenii care au participat la cercetările pe care le-am întreprins de ce se uită la telenovele. Ei au răspuns – la fel ca și venezuelanii sau mexicanii – ca poveştile de iubire sunt la fel cu cele trăite de ei sau cu cele pe care și-ar dori să le trăiască. Cred că totul este despre exprimarea emoţiilor. În SUA, de pildă, există în egală măsură suferința din dragoste, dar cultura îţi spune – mergi mai departe, depăşeşte momentul. În Turcia sau Venezuela trebuie să trăim în durerea asta. Aceste drame sunt suferințe din dragoste care sunt exploatate în discursul filmic. Este unul ditntre subiectele centrale ale acestor producții.
