Când încep să îmbătrânească, grecii îşi economisesc banii pentru ”apoklistiki”, aşa cum pensionarii bulgari economisesc bani pentru înmormântare. Din cauza lipsei unui număr suficient de asistente medicale în spitalele, grija pentru cei în vârsta se face predominant de către străini, care lucrează cel mai adesea ilegal
Acum câteva zile am citit pe un site bulgăresc despre îngrijitoarea armeneană care s-a sinucis, sărind de la fereastra unui spital atenien după o verificare a Inspecţiei Muncii – desigur, ea lucra acolo ilegal. Femeia era în pericol de a fi închisă pentru o lună în arestul poliţiei şi apoi extradată din Grecia. Pentru a evita acest scenariu, ea și-a riscat viaţa. În aceeaşi zi am aflat din media greceşti că femeia a murit din cauza rănilor suferite.
Avea 50 de ani, aproape cât am eu acum. După 16 ani de munca ilegală în Grecia şi după ce atâta timp am fost parte a poveștilor tragice ale migranţilor din întreaga Europă de Est, mă gândeam că nimic nu mă mai poate afecta emoţional. Care este cauza morții acestei lucrătoare? Şomajul, singurătatea, frica de extrădare, sărăcia? Femeile din Armenia, Georgia și Rusia plătesc între 3.000 şi 5.000 de euro pentru a veni să muncească în Grecia şi să aibă ”privilegiul” de a face ”o alegere liberă” între extradare şi propria moarte. Am multe întrebări, dar nu pot răspunde la toate.
Îngrijorătoarele angajate de rude compensează lipsa de personal din spitalele, precum şi lipsa de fonduri în zona slujbelor sociale. De ce persecuţia muncii ilegale este îndreptată împotriva lucrătoarelor? Care este rolul spitalelor? Pot controla ele angajarea îngrijitoarelor de către rudele bolnavilor? Care sunt condiţiile muncii pentru lucrătoarele ilegale străine în aceste instituţii publice?
Această lucrătoare de origine armeană este una dintre sutele de mii de străine din Grecia, care aşteptă să fie căutate pentru a presta munca ilegală şi precară a normei incomplete sau, dimpotrivă, a normei ultrasolicitante, mult peste programul de opt ore. Pentru noi, munca aceasta ne cere asumarea unei responsabilități deosebite pentru cei pe care îi îngrijim. Asta duce la riscul de a ne pierde job-ul, indiferent cât de prost plătit şi greu de prestat este el. Ca îngrijotătoare, în cursul săptămânii suntem fie îngrijorătoare de copii, fie doamne de serviciu, fie hamale şi ne asumăm un risc enorm pentru propria sănătate fizică şi psihică.
De ani am încetat să fiu îngrijorătoare pentru că deja mă susţin financiar pe mine şi nu se împune să fac atât de multe compromisuri pentru a-mi ajuta familia din Bulgaria. Dar cunosc bine esenţa îngrijirii pentru oamenii bolnavi sau în vârsta din spitalele publice şi private din Grecia precum şi din căminele de bătrâni. O dată cu intrarea unui om bolnav într-una dintre aceste instituţii, rudele lui se confruntă cu incapacitatea prestării pe cont propriu a grijii adecvate pentru cel bolnav, lovindu-se de numărul insuficient al asistentelor medicale şi al sanitarelor (ultimele lucrează numai în cursul zilei).
Problemele spitalelor încurajează competiţia dură între asistentele medicale profesionale şi locale şi îngrijorătoarele nelegale, tariful cărora se plăteşte pe ora muncită. Îngrijorătoarele sunt cel mai adesea străine şi n-au trecut prin cursurile trimestriale contra sumei de 3.000 de euro (venitul lor pentru o jumătate de an). Asta nu înseamnă că migrantele ar fi necalificate. Dimpotrivă, ele continuă să fie căutate de rudele grecilor bolnavi.
Competiţia dură între lucrătoarele locale şi străine este provocată de remuneraţia redusă a muncii celor două grupe de lucrătoare. Şase ore de munca a asistenelor medicale costă 75 de euro. Angajarea lor e mijlocită de spitalul. Iată de ce spitalul colectează jumătatea din această sumă (în cazul acesta spitalele greceşti mijlocesc angjarea personalului extern, reţinându-și taxa de serviciu). (Fiecare departament al spitalului are la dispoziţie o listă de îngrijorătoare ”licenţate” şi când rudele unui pacient vor un astfel de om, spitalul îl angajează, reţinând taxa de intermediar – nota traducătorului).
Rudele oamenilor bolnavi deseori apelează la serviciile burselor ilegale de muncă sau folosesc contacte personale pentru a descoperi străine, cele care sunt plătite semnificativ mai puţin. Pentru o tură de 12 ore îngrijorătoarele străine primesc între 30 şi 50 de euro. Asta însă înseamnă mai puţină muncă pentru îngrijorătoarele locale. Deseori acestea depun reclamații împotriva lucrătoarelor străine la Inspecţia Muncii, pentru „a deschide” noi locuri de muncă. Aceste cazuri deseori au un sfârşit tragic. Că reclamațiile sunt într-adevăr depuse de lucrătoarele ”licențiate” sau aceste povești devoalează fricile migrantelor, asta nu prea mai contează. Spitalul nici nu interzice prestarea muncii ilegale, nici nu încurajează legalizarea muncii lucrătoarelor străine.
Îngrijorătoarele care lucrează cu contracte lunare de muncă la spital obțin acest ”privilegiu” plătind mită şi dând cadouri asistentelor medicale cu vechime în departament, secretarei departamentului etc. În timp ce îngrijorătoarele cu contract lucrează 8 ore pe zi, situaţia cu orele de muncă ale lucrătoarelor ilegale este mult mai gravă. Schimburile de 12 ore sunt un fel de infern ce ține de la ora 8 seara până la ora 8 dimineaţa. Astfel de schimb e derutant complet, se pierde noțiunea de timp şi spaţiu. ”În care autobuz să urc dimineața pentru a mă întoarce acasă? Ce zi a săptămânii este azi? Probabil nu voi dormi din cauza supraoboselii”, așa ne zicem mai mereu. Ziua este plină cu cafele şi se încheie din nou la spital la ora 8 seara. Acest tip de muncă este extenuant emoţional şi fizic, iar durata turei face imposibilă această muncă pentru perioade lungi de timp.
Ultimul meu schimb a avut loc într-un mare spital public din Atena. Am fost la muncă de la 7.45 dimineața. Am spălat, am îmbrăcat şi am hrănit femeia în vârsta de care aveam grijă. Puţin mai tărziu au venit sanitarele, pentru a curăţa camera. M-au invitat să ies. Am stat pe coridor timp de 20 minute. Când m-am întors am stat de vorbă cu bunica. A venit timpul vizitelor. A trebuit să stau din nou o oră pe coridor. Apoi au venit asistentele medicale, după care a venit vremea prânzului. Am hrânit bunica, însa starea ei a început să deterioreze brusc. Le-am chemat din nou pe asistentele medicale care erau și ele aglomerate de muncă. Au venit după jumătate de oră pentru a constata că trebuie chemat un doctor. Alergăm în jur căutând un doctor liber. Am descoperit un bursier care a prescris o perfuzie, dar nu puteau găsi vena. Bunica a intrat în comă, iar eu am avut un șoc. Am stat cu ea câte 10 ore pe zi în ultimele 8 luni într-o clinică privată şi fusesem apropiate una de alta. Bunica și-a revenit şi nu dorea să mai stau cu ea în cameră, dar asistentele medicale mi-au cerut să stau şi să ajut. Bunica înţelegea că moare şi nu dorea să fiu acolo. Asistentele medicale mi-au spus să le sun pe rude. Era ora 18.30. Stătusem o zi înreagă în picioare doar cu un pahar de cafea, fără apă, fără hrană. Simțeam că voi leşina. Mi-am adunat forţele şi am vorbit printre lacrimi cu rudele: ”Vasili a încetat din viaţă”. Nu-mi amintesc ce a fost după asta – cum m-am întors, ce am făcut întreaga noapte etc. În memoria mea a rămas numai decizia de a nu mai lucra niciodată în spital.
Astea sunt doar poveștile mele personale şi cele ale prietenilor mei. Se văd din afară o parte din cauzele suferinţei noastre, iar ea are rădăcini în suferinţa lucrătoarelor şi pensionarelor locale.
Grecia a introdus sistemul medical universal la începutul anilor 80 ai secolului trecut, dar moştenirile acestei realizări dispar foarte rapid, în special recent (între 2009 şi 2015 cheltuielile pentru sănătate au scăzut cu 5,9%). A fost introdusă austeritatea în sănătate, sub pretextul că sănătatea trebuie salvată. Dar asta influenţează negativ accesul la servicii medicale pentru oamenii cu venituri mai reduse, precum şi calitatea serviciilor. Grecia începe să semene cu Bulgaria – şi aici cheltuielile personale pentru sănătate cresc, nu doar pentru că preţurile au fost ridicate, ci şi pentru că o parte tot mai mică din tratament este acoperit din asigurări. Încasările din aceste asigurări devin tot mai mici din cauza şomajului din Grecia. Tot mai mulţi doctori şi asistente medicale pleacă din spitalele publice.
În ultimii ani s-au redus drastic pensiile din Grecia – pentru unele grupuri ele au scăzut și cu 40-50%! Această tăiere a fost justificată astfel: este preferabil ca oamenii în vârsta să sărăcească în comparație cu cei care lucrează. Dar cum îţi poţi permite să plăteşti un salariu demn unei îngrijorătoare la spital dacă veniturile tale au scăzut la jumătate? Grecii în vârstă pe care-i îngrijim economisesc bani ani de zile pentru ”apoklistiki” (asistente medicale) – la fel cum bulgarii în vârsta economisesc pentru înmormântare.
Sper ca politicienii vor arăta o mai mare atenţie pentru oamenii care prestează munci cu calificare redusă – miile de îngrijorătoare, personalul de ajutor, îngrijorătoarele de copii. Relaţiile dintre lucrătoarele străine şi şefi sunt inegale şi speranța pentru un contract de muncă nu va fi niciodată îndeplinită fără voinţă politică. Ea este necesară atât pentru legalizarea muncii noastre, cât şi pentru servicii de îngrijire universal accesibile pentru bolnavi şi copii.
