Supremaţia gagiilor şi rezistenţa romilor

Câteva învăţăminte din studiile postcoloniale

După mai bine de cincisprezece ani de când m-am apropiat pentru prima dată de un cartier de romi ca să stau de vorbă cu oamenii de acolo, cred astăzi că a vedea critic rasismul societății noastre nu este nicidecum o chestiune de empatie sau de bunăvoință. Este o problemă de cunoaștere. Și anume, în opinia mea, este vorba de a pune problema cunoașterii altfel – nu de la un subiect cunoscător înspre un obiect de cunoscut, ci ca un dialog, câteodată chiar o luptă, între subiectivități și moduri diferite de a experimenta lumea. Chiar dacă provocarea nu este nouă pentru filozofi (am putea să îi găsim originea în scrierile lui L.Witgenstein, la începutul secolului XX), intrarea ei în câmpul științelor sociale s-a realizat doar incepând cu anii 1980, și aceasta datorită acelora care proveneau din rândurile minorităților de gen, sexuale sau rasiale, care reclamau o altă paradigmă a modului în care sunt reprezentați și transmiși ca poveste generațiilor viitoare: femeile nu sunt obiecte sexuale și servitoare domestice pentru bărbați productivi, homosexualii nu sunt bolnavi psihic, persoanele de culoare nu sunt cetățeni de mâna a doua.

De altfel nu o anchetă de teren cu toate regulile metodologice inculcate în cadrul socializarii academice mi-a schimbat optica cu privire la rasism, ci literatura critică despre culturi populare intr-o perspectivă postcolonială. Scrisă de autori și autoare de culoare, în special în Statele Unite și în Marea Britanie, această literatură problematizează reprezentările vehiculate de albi (în sensul de clasă colonizatoare, dominantă, avand la îndemână instrumentele producției si difuzării de cultură). Aceste reprezentări ne construiesc profund, căci sunt prezente în literatură și în artă încă din secolul al XIX-lea. Ele continuă să fie reproduse în cultura vizuală contemporană, de la fotografie și film la mass media numerică, la televiziunea competițiilor sportive, a serialelor și a show-urilor casting de muzică. În acest cadru de mainstream cultural, pentru noi, în România, tema „țiganilor” este una de recentrare pe sine dintr-o perspectivă etno-rasială și de clasă socială, un fel de auto-felicitare că suntem la fel de europeni ca germanii sau francezii, la fel de albi ca americanii de clasă medie, dar în același timp diferiți de ei, speciali tocmai pentru că suntem cunoscători ai romilor în cheia de lectură mistificatoare „țiganul tot țigan rămâne”.

Gageitate este un neologism pe care l-am creat pentru textul de față, el vine de la „gagiu” – opusul lui ”rom” și exprimă acea constelație de certitudini pe care le au neromii și care le construiesc identitatea în opoziție față de romi. Dacă rasismul este obiectivat în robia romilor, trece prin deportarea a 25 000 de romi în Transnistria în 1942, apoi prin invectivul „țigan împuțit” lansat în clase de elevi, stadioane și preluat mai apoi de un președinte de țară adresându-se unei jurnaliste, gageitatea este un sentiment și un sens al sinelui, o stare de totală satisfacție epistemică, socială și politică. Gageitatea include, dar și depășește pentru că le consideră evidente, atât stereotipurile negative cu privire la romi (cum ar fi de exemplu ideea de incompetența crasă în expresia ”a te îneca ca țiganul la mal”), cât și pe cele pozitive (precum ideea că în timp ce noi deținem rațiunea – „țiganii au muzica în sânge”). In acest sens gageitatea precede acțiunea rasistă. Sau altfel spus, anti-țiganismul decurge din gageitate.

Gageitatea rimează cu instituirea superiorității lui „noi suntem români”: adică aceea de a decide, de a umili, de a impune, de a supune, de a dispune – un copil rom penticostal este bătut sălbatic de un preot ortodox într-o școală publică, dar nu bătaia și preotul sunt incriminați ci părinții copilului că l-au lăsat la ora de religie…

Gageitatea este puterea de a spune. Este vorba aici de legitimitatea cuvântului în sensul de cine spune povestea și cui îi aparține dreptul de a scrie istoria. Două exemple în acest sens: este un privilegiu de gagii acela de a crea o expoziție ”Imagini ale țiganilor în colecția Muzeului de Artă Cluj-Napoca”, cu opere de Grigorescu, Aman sau Vermont, fără a chestiona viziunea exotizantă, orientalistă a acestor artiști, pretinzând că miza expunerii lor publicului larg este una pur estetică. Este de asemenea nonșalanța de a-ți costuma copilul la carnavalul școlar în „tigan” utilizând un costum cumpărat pe un site web de „gypsy fiesta”, fără ca vreun moment să-ți treacă prin minte că un alt copil rom ar putea fi complet destabilizat si rănit de alegerea ta în care simte batjocură, malitiozitate, rejecție. De fapt „celălalt copil” se simte anulat, deposedat, sau cum ar spune bell hooks, una din reprezentantele de seamă ale acestei literaturi postcoloniale de după 1980, canibalizat!

Gageitatea este așadar ușurința cu care canibalizăm alteritatea culturală a romilor și siguranța cu care negăm asemanările dintre un „ei” văzut ca omogen și un „noi” de asemenea. De aceea gageitatea se regăsește pe aceeasi lungime de undă cu patriarhatul, heteronormativitatea și colonizarea într-o postură de aplomb și evidență cu privire la propriile privilegii.

Mai mult, supremația în care gageitatea se plasează în societate deformează pervers modul în care romii se văd pe ei înșisi. Piele neagră -măști albe, își intitulează martinichezul Franz Fanon eseul profetic în 1952 pentru a descrie alienarea, dedublarea psihică a celor rasializați, sau cum consideră chiar cu mult timp inaintea sa William E.B. Du Bois în 1903 în Sufletele poporului negru: ”acel sentiment de a se privi prin ochii altuia, de a-și măsura sufletul prin prisma unei lumi care te consideră ca un spectacol, cu amuzamentul amestecat cu milă disprețuitoare”. Efectul este nu numai unul de conformism – negrii au înțeles ca pot fi acceptati doar dacă se comportă ca albii, romii ca gagii, dar mai ales unul de privare de subiectivitate a celor rasializați.

In același timp, această literatură post-colonială se preocupă de modul în care nealbii rezistă și intervin neîncetat schimbând politica propriilor reprezentări, răsturnând stereotipurile pentru a le arăta absurditatea și enormitatea, și în cele din urmă își reapropriază subiectivitatea : ”sunt țigan”, scria pe tricoul de scenă al starului local de muzică pop Connect-R acum câțiva ani, sau „sunt actrița feministă romă” spune public Mihaela Drăgan. În acest sens, a produce, performa și asculta manele, cu atât mai mult cu cât ele deranjează gageitatea, reprezintă un act de rezistență.

Prima noastră dificultate este aceea de a întelege că alb/negru, respectiv gagiu/rom, sunt în acest cadru nu culori ale pielii sau origini etnice, ci coduri pentru un raport de dominație, spatii politice. Această înțelegere poate veni însă din schimbarea paradigmei de cunoaștere, așa cum sugeram la început.

A doua dificultate, care mi se pare mult mai dificil de depășit, și aici vorbesc ca persoană albă, este acceptarea unei imense culpabilități și ca urmare, se impune a tăcea plecând ochii în pământ de rușine… pentru că așa cum spune în 1965, James Baldwin, poet american gay de culoare, nu e de înțeles cum putem pretinde să creăm o lume bazată pe valori umaniste, precum libertatea și democrația, și în același timp să facem totul pentru a exclude de la umanitate o parte a ei.