Stânga națională din România este de un neoliberalism din ce în ce mai agresiv
Într-un articol pe Consortiumnews.com , Diana Johnston scrie despre imigrația care divizează Europa (în general) și stânga din Germania (în particular). Stânga europeană se află într-un proces continuu de descreștere, acceptul politicilor neoliberale (inclusiv de către cei din Partidul Social Democrat din Germania – SPD) erodând baza electorală a partidelor socialiste. În Germania, apariția lui Die Linke, partid ce și-a propus să apare electoratul socialist abandonat de SPD, nu a schimbat prea mult lucrurile. Die Linke câștigă voturi puține, 10% la ultimele alegeri parlamentare, fiind votat mai mult de intelighenția din clasa mijlocie. Partidul care a acaparat voturile muncitorimii germane a fost Alternativa pentru Germania (AfD), un partid populist de extremă dreapta, succesul lor venind pe filiera refuzului acestora pentru politicile favorabile imigrației de masă.
Sunt două curente care circulă în lumea stângii. Pe de o parte, socialiștii pro-imigrație (the Clintonite way sau stânga globalizantă) ce spun că refuzul muncitorimii vizavi de emigranți se datorează purului lor egoism și urii față de săracii de pretutindeni. Pe de altă parte, aripa socialistă anti-imigrație (stânga națională) clamează că imigrația de masă nu face altceva decât să șubrezească și mai mult statul bunăstării, armata de rezervă a muncitorilor permițându-le patronilor capitaliști să dețină frâiele negocierii în dialogul cu sindicatele muncitorilor. Există această dihotomie inclusiv în interiorul Die Linke. Sahra Wagenknecht (actualmente co-liderul acestora din Bundestag, o femeie ce vine din zona academică) susține versiunea stângii naționale, favorabilă salariaților, demilitarizării, relațiilor pașnice cu Rusia și a lumi multipolare. Katia Kipping, o altă lideră a partidului, de asemenea cu profil academic, flutură steagul stângii globale, deschiderea granițelor fiind, în opinia-i, o obligație morală: ‘naționalismul nu ne poate îmbunătăți viețile, nu-i afectează cu nimic pe bogați, singurii blamați pentru mizeria prezentului fiind refugiații și emigranțiiʼ. Iată de ce, în actuala conjunctură europeană, Diana Johnston spune că pentru stânga de azi întrebarea esențială nu (mai) poate fi cea istorică, vechiul ‘Ce-i de făcut?ʼ, ci una disperată, ‘Mai poate fi ceva de făcut?ʼ.
În România stânga globalizantă este circumscrisă stângii intelectuale. Aceasta militează pentru secularizare, drepturi pentru minoritățile sexuale, privește pozitiv problema emigranților, deși țara noastră nu este prea atractivă pentru străini. Este o stângă academică, extrem de critică și anti-conservatoare, ecologistă, demitizantă (filmele ce deconstruiesc istoria recentă sunt bine receptate critic), cu o ușoară tendință anti-Uniunea Europeană, uniune văzută ca o construcție ce menține vechiul clivaj centru-periferie. Din punct de vedere economic gândește redistributiv, actualele aranjamente, cu un decalaj în favoarea capitalului, fiind puternic contestate. Din păcate, această stângă universitară, blindată cu PhD-uri de toate soiurile, este o voce minoră, neavând, deocamdată, impact electoral. Preconizatul Demos se lasă așteptat. Vom vedea în ce măsură intelectualii ce-și au propriile cariere vor intra în politica activă. Asta dacă este vizată performanța electorală, în acest cadru politica fiind o activitate lucrativă și nu un hobby sezonier.
Social-democrații din Partidul Social Democrat (PSD) sunt mai mult cu numele socialiști. Sunt partidul cel mai important din Partidul Socialiștilor Europeni (PSE), primind voturi în România mai degrabă ca un reflex al politicilor neoliberale ale opozanților lor decât ca expresie a politicilor lor sociale. Politicile lor sociale sunt mai degrabă niște firimituri căzute de la masa bogaților și nu măsuri economice în toată regula. Desigur, sunt anumite creșteri salariale și de pensii, dar acestea sunt îngropate în politici favorabile capitalului – contribuțiile sociale cad totalmente pe umărul angajatului, dublarea contribuției la asigurările de sănătate pentru persoanele fără venit, trecerea unei legi ce lovește în persoanele ce beneficiază de venitul minim garantat (articolul Iuliei Popovici pe această temă aici și cel al lui Sebastian Țoc aici etc). PSD-ul naționalismului desuet se îmbracă în ie, mănâncă mici cu muștar, pune în mișcare petreceri și festivaluri de tot soiul, petreceri ce constituie sursa de afaceri a antreprenorilor locali ce mișună în jurul partidului. Este pro-familie, neputând însă stopa hemoragia demografică, inclusiv migrația creierelor. Își imaginează un fond suveran de investiții pentru a celebra cei 100 de ani de independență națională, partidul neputând, totuși, construi câțiva zeci de kilometri pentru o banală autostradă. Baronii social-democraților au conturi importante în bănci, fete tinere la butonieră (Oprișan și Dragnea excelează) și subalterni în stare să-i slujească necondiționat – este o caracteristică a curtenilor să încerce să anticipeze dorințele superiorilor, nu? Fac planuri și strategii pentru România deceniului patru, evitând cu naturalețe prezentul.
Pe fondul politicilor neoliberale și de austeritate fiscală, social-democrații au crescut constant (vezi figura de mai jos). Date fiind aceste realități electorale, PSD-ul nu încearcă să amelioreze sărăcia regională, efect al politicilor economice postcomuniste, mai degrabă ei sunt atenți la cum să perpetueze stare de fapt. Ei sunt conservatorii României de azi. Nici un partid nu gândește atât de retrograd precum social-democrații de azi. Atenți la consolidarea dominației locale și la întărirea propriei plutocrații de partid, PSD-ul se discreditează vorbind la foc automat despre un stat paralel ce le blochează politicile economice revoluționare. A început o întrecere acerbă pentru încălcarea normelor instituționale și juridice din România de azi. Președintele sfidează Curtea Constituțională, iar social-democrații pur și simplu se acoperă de ridicol cerându-și scuze celor de închisori (puțini la număr cei cu evaziune fiscală, vreo 72), apăsând pedala nerespectării deciziei unui complet de judecată. În Criton, Socrate evită să părăsească Atena și-l ceartă pe Criton pentru insolența-i – mai bine să moară Socrate în urma unei decizii contestabile și să triumfe legea. La noi mai bine să piară legea, așa sfrijită cum ne-o imaginăm noi, decât să piară un Dragnea sau o Codruța oarecare. Între timp, democrația autohtonă regresează iremediabil. Mai poate fi ceva de făcut aici?
