Revoluţia sau restauraţie – portretul securității ceaușiste prin ”confesiunea” liderului ei

Interviurile generalului Iulian Vlad dezvăluie tipul de mentalitate și cultură organizațională specific instituțiilor de forță românești

Iulian N. Vlad, Confesiuni pentru Istorie, Editura Proema, Baia Mare, 2017

În ultimele săptămâni am asistat la cel puțin două evenimente importante: redeschiderea dosarului Revoluției din decembrie 1989 și începerea urmăririi penale de către procurorii DIICOT pentru a stabili condițiile în care a abdicat Regele Mihai I. Dacă în primul caz investigația ar avea toate datele unui proces legitim – cei implicați sunt încă în viață – în cel de al doilea caz stabilirea adevărului istoric cu ajutorul procuraturii pare mai degrabă hilar. Dar, și într-un caz și în celălalt, este vorba despre rescrierea istoriei României. În acest context, îmi propun să discut despre un personaj cheie în evenimentele din Decembrie 89. Iulian Vlad – generalul care din 1987 până în 1989 a îndeplinit funcția de șef al Departamentului Securității Statului. Controversat, hulit sau uneori chiar aclamat, generalul Vlad ne-a lăsat spre cercetare un amplu volum de memorialistică. Sigur, este aproape imposibil să stabilim adevărul celor afirmate în cele peste 800 de pagini ale interviurilor pe care generalul le-a acordat lui Aurel I. Rogojan. Lucrarea a apărut la o editură puțin cunoscută din Baia Mare, editura Proema, în anul 2017. Dialogul dintre cei doi a fost completat în capitolul 27 de generalul Victor Marcu.

În primul rând, câteva precizări. Analiza de față nu își propune stabilirea adevărului istoric. Există foruri competente însărcinate cu această misiune. Ceea ce îmi propun să aduc în discuție în cele ce urmează sunt câteva elemente care țin de mentalul elitelor instituțiilor de forță care pot explica foarte multe dintre actualele configurări politice și ideologice ale României. Cu alte cuvinte, dincolo de informațiile pe care istoricii le vor găsi, probabil, cât se poate de prețioase, eu am ascultat ceea ce a avut de spus generalul Vlad pentru a aduce în discuție câteva aspecte la care cu siguranță autorul nu s-a gândit când a redactat lucrarea. Apoi, trebuie menționat faptul că eu nu cred că există o unică istorie. Privesc confesiunile generalului Vlad ca pe o mărturisire de istorie socială importantă, ca pe o perspectivă asupra evenimentelor. A-l exila pe general în temnița criminalilor nu ne ajută. Este aproape certă implicarea sa directă și la cel mai întalt nivel în susținerea cu ajutorul celor mai puternice instrumente ale aparatului represiv a unei dictaturi autoritariste, dictatură care a eșuat prin neglijarea celor mai importante principii ale progresului, echității și solidarității sociale în autoritarism și cult al personalității. A citi cartea generalului Vlad nu înseamnă că trebuie automat să aderi la regimul ceaușist, la represiunea securității sau la crimele înfăptuite. Totuși, din păcate, trebuie să recunoaștem că locul unei analize detașate de tipul celei pe care o propun, a fost luat de un anti-comunism visceral și fanatic care a înăbușit posibilitatea oricărei discuții. Simplul fapt că am făcut publică o fotografie cu lucrarea generalului a atras critici violente. Oameni buni, a citi nu e o crimă! Comunismul nu e o boală care se ia prin lectură. Putem citi Coranul, de pildă, fără să fim musulmani fanatici membri ISIS. În acest sens, că oricine este interesat de ceea ce s-a petrecut în decembrie 89, trebuie să ia în calcul lectura acestui volum important de memorialistică. Și nu atât pentru ceea ce ne spune generalul Vlad, cât mai ales pentru ceea ce nu ne spune. Voi reveni asupra acestei perspective în ceea ce urmează.

Înainte de a face o analiză de discurs a materialului memorialistic voi prezenta pe scurt câteva elemente legate de volum. Cele 800 de pagini sunt împărțite în 31 de capitole. Până la discutarea propriu-zisă a evenimentelor din 89 generalul prezintă modul în care a accesat el personal la importante funcții în aparatul de stat, relația cu Ceaușescu, dar și cu alte servicii secrete din alte țări (Germania, Israel, Italia, SUA, URSS). De asemenea, sunt descrise pe larg instituțiile de forță, modul în care generalul Vlad a dorit în permanență o instruire cât mai riguroasă a ofițerilor și echivalarea studiilor efectuate de aceștia cu cele de drept, precum și confruntarea cu Emil Bobu și Elena Ceaușescu pe aceste teme. Se insistă și asupra momentelor cheie, cum ar fi tezele din aprilie 1964 sau întâlnirea dintre Mihail Gorbaciov și Nicolae Ceaușescu din iulie 1989. În privința evenimentelor din Decembrie 89, generalul Vlad acuză conducerea armatei, în speță pe generalul Nicolae Militaru și pe Silviu Brucan și Ion Iliescu de a fi colaborat cu serviciile secrete ale URSS pentru destructurarea securității statului român, crearea unor diversiuni și aruncarea întregii responsabilități asupra soților Ceaușescu și a altor câtorva figuri cheie din aparatul de securitate al regimului, printre care și generalul Vlad. Mai mult, generalul susține că Revoluția este rezultatul acțiunilor serviciilor secrete maghiare pe teritoriul României. Este foarte dificil, dacă nu imposibil, de stabilit adevărul literal al acestor afirmații. Totuși rămân câteva informații foarte utile care pot fi sesizate:

• Procesul organizat soților Ceaușescu și execuția din 25 decembrie 1989 a reprezentat mai mult un sacrificiu simbolic, o potolire a frustrărilor populației și nu un proces autentic;

• Numărul vinovaților instituirii și perpetuării unui regim criminal și represiv a fost redus la prea puține persoane, țapi ispășitori care să concentreze frustrările populației, nu să ofere o analiză a ceea ce s-a petrecut cu adevărat;

• Revoluția a fost totodată o confruntare între facțiuni rivale din instituțiile de forță. În spetă, o parte a armatei și-a negociat, cel mai probabil, venirea la putere cu serviciile secrete din URSS;

• Nicolae Ceaușescu, în special după întâlnirea din 7/8 iulie 1989 cu Mihail Gorbaciov, a rămas izolat și fără sprijin extern;

• La Revoluție au avut loc o serie de diversiuni organizate și de către cei care urmau să preia puterea în România, diversiuni care au implicat inclusiv uciderea a două divizii de de luptă anti-teroristă în frunte cu șeful USLA, Gheorghe Trosca, de către forțe ale MapN.

• Generalul Vlad a stabilit și întreținut o relație foarte strânsă cu Procurorul General al Republicii Populare Chineze, Jia Chungwang. După încarcerarea generalului Vlad, acest procuror l-a vizitat în închisoare și, ca o coincidență sau nu, după vizita oficialului chinez generalul a fost eliberat din arest.

Firește, pe parcursul întregii cărți, generalul Vlad încearcă să se disculpe, susținând ceea ce susțin toți aceia care au lucrat pentru vechiul regim: au fost adevărați patrioți care au apărat țara de interese străine. Sigur, există și regrete: faptul că nu a vizitat închisorile – regimul de detenție i-a servit drept model revelator în acest sens – faptul că nu a făcut mai multe în privința procurorilor militari pe care îi descrie în culori destul de sumbre. Mă gândesc dacă ar fi fost posibilă ieșirea din această matrice și rejudecarea propriilor acțiuni. Probabil că nu. Asta mă face să mărturisesc eu însămi un episod foarte interesant.

Stăteam în gazdă la un fost colonel al Miliției despre care părinții și alți cunoscuți îmi spuneau că a fost gardian în închisorile politice. Mă feream cât puteam de el, din pricina acestei faime nu tocmai atrăgătoare. Într-o zi, am decis să discut cu el și să deschid acest subiect delicat. Venise să ia chiria și l-am invitat la masă. Între altele, l-am întrebat senină: ”dar dumneavoastră, când lucrați la închisoare, nu vă gândeați că ați încarcerat atâția oameni nevinovați”? O privire de gheață și un rânjet pe care n-o să-l uit în veci m-au întâmpinat de la celălalt capăt al mesei odată cu replica dezarmantă: ”Nimeni nu era nevinovat”! Ce-i drept, cine e fără de păcat!? Mi-a înghețat ciorba în lingură în fața acestei totale lipse de remușcări.

Întâlnirea cu oamenii regimului ceaușit e mereu o experiență în sine. E revelator pentru gradul de dezumanizare și seninătate criminală al unora dintre cei dresați în instituțiile de forță. Ce e surprinzător însă la genenalul Vlad nu este lipsa de remușcări. El concede că în anii 50 dar și mai târziu s-au făcut multe abuzuri, dar le atribuie, parțial, prezenței consilierilor sovietici în toate instituțiile cheie ale statului. Face caracterizări și portrete echilibrate și încărcate de informațiii ale personajelor din securitate și politică pe care le-a întâlnit. Caracterizările cuprind și punctele slabe ale acestora. Dar, din păcate, are prea puține referințe la represiunea cetățenilor de rând, a românilor obişnuiţi. Probabil ca reflex de disculpare, după câteva concesii privind abuzurile, trece la ofensiva atât de cunoscută în care relevă meritele securității românești în lupta cu dușmanii externi. Și cel mai des invocat exemplu este acela care se referă la serviciile secrete maghiare. O rivalitate și un resentiment aparte marchează relațiile cu etnicii maghiari. Lucru atât de prezent și astăzi în discursurile și mentalitatea unei elite securistice românești.

Iredentismul maghiar este pe larg prezentat ca sursă de pericol iminent, dar și ca factor declanșator al Revoluției. De ieri și de azi o parte a serviciilor secrete nutrește și întreține această relație de ostilitate cu țara vecină, un climat de suspiciune tocmai bun de exploatat în momente cheie. Să nu uităm că în anul 1990 securitatea lui Ceaușescu s-a regrupat în jursul tensiunilor cu etnicii maghiari de la Târgu Mureș. A fost un moment de confuzie în care, din păcate, noi, publicul, nu am aflat prea multe despre cei care au intreținut și instrumentat represiunea ceaușistă. Ne-am luptat și pe moarte cu lucrările Karl Marx fără să-l citim și prea puțin cu Vlad, Pleșiță, Stănculescu, Militaru și mulți, mulți alții care au întreținut și perpetuat un regim dictatorial. Pentru că, orice s-ar spune, marii vinovați în toată această ecuație nu sunt doar câteva persoane. Vinovat e un întreg aparat represiv și instituțiile de forță supradimensionate cu puteri discreționare. O asemenea analiză ne-ar fi făcut mult mai susceptibili în privința acestor instituții și a modului lor de funcționare.

Cercetăroarele și jurnalistele franceze Helene Blanc și Renata Lesnik au avansat în lucrarea Prădădorii de la Kremlin (1917-2009)  una dintre cele mai plauzibile ipoteze privind modul în care s-a perpetuat, dar s-a și autosabotat, regimul dictatorial din fosta URSS: un conflict între elita formată din membrii Partidului Comunist și elita formată din brațul armat al acestuia, șefii serviciilor secrete. Ideologia comunistă a intrat în coliziune directă cu interesele financiare tot mai mari ale unei elite securistice care dorea să își valorifice capitalul consolidat prin mijloace ilegale. În România lucrurile nu au stat diferit. Partidul comunist a promovat politruci oportuniști pur sânge fără apetență pentru idelogie și principii (Gogu Rădulescu, Constantin Dăscălescu, Gheorghe Oprea, Tudor Postelnicu). Ceea ce liderii comuniști la vârf din Comitetul Politic Executiv al Partidului Comunist Român apărau erau propriile privilegii și poziții de putere. Incultura, servilismul și oportunismul îi făcea slugi perfecte ale dictatorului îmbătat de glorie. Lor li se opunea o elită care a atras de partea sa o parte a instituțiilor de forță, în special din armată, care doreau un sistem care să le permită să valorifice capitalul acumulat chiar în acel regim opresiv.

Pe parcursul celor 800 de pagini se spun foarte multe lucruri cu încărcătură de detaliu istoric. Cum spuneam însă, e în egală măsură interesant de observat cine și ce lipsește din această amplă mărturisire. În primul rând și de la distanță, lipsesc femeile! Singura figură dintr-o poziție de forță este, desigur, odioasa Elena Ceaușescu. Ea apare în două tablouri: unul în care îi cere generalului Vlad informații sensibile și Nicolae Ceaușescu îl ceartă în prezența ei că nu i-a raportat lui direct. Altul în care Elena Ceaușescu se face de râs într-o vizită în China. Referințele la femei sunt de două tipuri: fie laudative, fie foarte critice. Cert este că sunt făcute referiri la categorii de femei. Să oferim câteva exemple: ”La institutul Politehnic, șeful catedrei de socialism științific a fost Walter Roman care avea o grupă de rusoaice din catedra de limba rusă cu care țesea o plasă cam deasă, pe care o arunca din când în când, ca pe un năvod, peste zonele de interes informativ” (Aurel Rogojan, p. 157); ”Domnule general, nu putem ocoli o realitate a confruntării secrete cu serviciile ungare, care trimteau la înaintare tot ce aveau mai bun, mai eficient, dar și mai frumos(..) Ați avut probleme cu subordonații și colaboratorii dumneavoastră din zona respectivă, fiindcă detașamentele feminine ale serviciilor de prin țările vecine erau în permanentă ofensivă când era vorba de români”(Aurel I. Rogojan, p. 217).

Dar sunt și ”fete bune” în poveste. Instituția totală, securitatea, avea grijă și de acest aspect. Promotori ai unei morale conservatoare, membrii instituțiilor securistice erau obligatoriu căsătoriți. Exista chiar o vârstă de la care căsătoria devenea obligatorie. ”Soția, viitoarea lui soție, doamna Pele, atunci domnișoară, era în secția în care lucram și eu. Eu eram șef de sector atunci în secția respectivă. O fată bună, serioasă, și era o modă, ca să-i spun așa, ca foarte mulți ofițeri, mai cu seamă ofițeri de la Interne, ofițeri care erau la vârsta însurătorii, pe atunci însurătoarea devenea obligatorie pe la 24-25 de ani cel mult, să se căsătorească cu activiste din aceastea care erau fete verificate, în primul rând pe linie de cadre. Era sigur că nu pun probleme, că erau cuminți, fără rabat de la morala proletară și altele, care condiționau pe atunci căsătoria”. (Iulian Vlad, p. 383). Nici nu-i de mirare că în poziții de forță nu poate apărea nici măcar o singură femeie de vreme ce erau preferate fetele ”verificate”, ”cuminți”, care ”nu pun probleme”. Avem deci două categorii de personaje feminine: spioane unguroaice și rusoaice periculoase în ofensivă și fete verificate și cuminți care nu fac rabat de la morala proletară. Care morală numai proletară nu era, ci de-a dreptul reacționară și ultraconservatoare. Obsesia naționalismului mergea atât de departe încât un cadru din instituțiile de forță trebuia să ceară aprobarea ministrului pentru a se căsători cu o parteneră de altă naționalitate decât cea română. Lucrul e foarte important pentru că ne conduce la o altă mare lipsă din lucrarea generalului Vlad: ideologia comunistă. Da, oricât de bizar ar părea, generalul Vlad este mare amator de cultură franceză și foarte puțin sau chiar deloc alfabetizat politic. Unul dintre motivele eșecului lamentabil al dictaturii se află, probabil, tocmai aici: de la cadrele de partid de la cel mai înalt nivel până la șefii instituțiilor importante, ideologia comunistă se reduce la un sistem miliținesc de interdicții și autoritarisme arbitrare.

La nivelul anului 1987, când generalul Vlad este numit șef al Departamentului Securității Statului, în urma unor succese înregistrate în organizarea vizitelor lui Ceaușescu în străinătate, idelogia comunistă era absentă inclusiv din CC al PCR! Pe Ceaușescu generalul Vlad îl descrie ca pe un țăran autentic care a rămas prizonierul acestor concepții rurale până la finalul vieții. Însă și generalul Vlad are pagini lirice în care mitizează satul românesc și țăranul român, exponentul poporului nostru. ”Ei, oarecum, pornind de la, hai să-i zicem tradiția aceasta, pe care a cunoscut-o bine Ceaușescu și căreia i-a rămas poate prizonier toată viața cred că s-a raportat la anii dintâi ai vieții lui, ai copilăriei, la tradiția țărănească și mai cu seamă la cea din zona de origine – ceea ce într-o sumă de privințe nu a fost rău, pentru că, într-o formă sau alta, aceasta i-a alimentat și patriotismul care nu-i este constestabil.” (Iulian Vlad, p. 91).

Admirația față de sistem se manifestă la generalul Vlad tot ca admirație față de lideri, nu față de perspectivele și direcțiile politice deschise de ei: ”Andropov a fost unul dintre cei mai vizionari conducători sovietici. Sigur, nu luăm în calcul personalitatea lui Lenin sau nu facem trimitere la Stalin. Cu păcatele pe care le-au avut și unul și celălalt, au avut niște minți geniale, poate că mulți nu o să fie de acord cu mine, o să mă și condamne”(Iulian Vlad, p.122)

Ce vedem ca urmare a acestor absențe? O lume masculină, ierarhizată, mâncată de rivalități și tensiuni interne cu facțiuni ostile gata oricând să se lupte pentru putere. Un Comitet Central format din membri obedienți și oportuniști. În general, o elită politică și securistică total rupte de realitate din care s-au selectat cadrele mai oportuniste suficient de abile încât să instrumentalizeze frustrările populației pentru a prelua puterea politică. Se prea poate ca generalul Vlad să își fi meritat sentința, dar nu în urma unui proces slab construit care a făcut, de altfel, ca din cei 25 de ani de sentință pronunțați inițial să execute doar patru.

E clar că în vremurile tulburi ale Revoluției decembriste s-au creat diversiuni pentru construirea legitimității și aparenței unei revolte populare care a fost confiscată de oameni importanți din vechiul sistem. Oameni care odată veniți la putere au înghenunchat forțele care ar fi putut să-i fie fidele fostului dictator împușcând astfel doi iepuri dintr-o lovitură: oferind poporului câteva capete pe tavă pentru a-și consuma frustrarea și câștigând legitimitatea politică de care aveau nevoie.

Dar lucrul cel mai important pe care generalul Vlad îl spune fără să vrea ține de efectele faptului că acest tip de elită a condus România. O grea moștenire planează încă asupra țării noastre: un aparat de securitate supradimensionat dominat de o cultură paranoic-conservatoare bazată pe un naționalism ”biologic”, ”de sânge”, pe respingerea ”străinilor”, în special a etnicilor maghiari dar și a femeilor ”care pun probleme” și nu sunt ”cuminți”. O lume în care etnicii evrei sunt priviți cu suspiciune și cei de etnie romă nici măcar nu există! O lume masculină, ierarhizată, autoritaristă și etnocentrică. Așa arată, din păcate, mentalitatea elitei instituțiilor de forță din lucrarea de memorialistică a generalului Vlad. Nimic nu este discutat în termeni de relații economice, de exploatare, de opresiune. Nu s-a ajuns la conceptul de clasă socială. Suntem, la nivel politic, încă în secolul XIX, în care ceea ce ne definește nu e apartenența la o clasă socială, ci apartenența de sânge la o etnie. Probabil că eșecul răsunător al regimului ceaușist stă, dincolo de mulți alți factori, și în această totală incapacitate de a promova la nivelul elitelor din instituțiile de securitate la modul autentic, culmea, tocmai ideologia comunistă! Fidelitatea generalului Vlad nu era față de muncitorii oprimați. Nu, el iubea țăranul și poporul român! Iubea o imagine idilică a satului românesc, nu neapărat pe concetățenii săi de mai multe religii și etnii. Sigur, putem doar specula, însă este greu de imaginat că această mentalitate conservatoare a fost cu adevărat depășită la nivelul moștenitoarelor de astăzi ale instituțiilor de securitate. Delirul dacopat al unor generali de armată, patriotismul etnocentric și suspiciunea față de etnicii maghiari din România întăresc o perspectivă mai degrabă pesimistă asupra capacității acestor instituții de a înțelege relația lor cu civilii pe care trebuie să îi apere și, în ce mai nobil mod, să îi servească indiferent de etnia, religia sau orientarea politică sau sexuală pe care acești cetățeni civili le au.

Dincolo de detaliile de ordin istoric cartea e foarte importantă ca document de antropologie, dar și sursă de istorie orală din care putem reconstitui tabloul mentalităților liderilor din instituțiile de forță comuniste.