Expertul de bună guvernare a stat de vorba cu Baricada despre evoluţia luptei anticorupţie, despre deficienţele discursului unionist actual şi despre nevoia de paşi concreţi pentru o mai bună comunicare şi mai mare apropiere între români şi vecini
Codru Vrabie este activist civic, trainer şi consultant pe teme legate de bună guvernare, transparenţă, responsabilitate şi integritate în sectorul public, contribuind la mai multe măsuri de reformă în justiţie şi administraţia publică. Licenţiat în ştiinţe juridice şi politice (România, Bulgaria, Statele Unite), respectiv masterat în ştiinţe administrative şi afaceri europene (România, Olanda, Spania), Codru lucrează din 1998 pentru societatea civilă din România. Din 2010, Codru lucrează în cadrul programului Lideri pentru Justiţie, care este replicat din 2017 şi în Republica Moldova. Din aprilie 2018, Codru s-a alăturat echipei telegraful.net, unde lucrează la seria de podcasturi „Ipoteze,” un proiect al Asociaţiei Curaj Înainte.
Domnule Vrabie, timp de mulţi ani, în România şi în regiune, anticorupţia românească a fost dată ca un exemplu de urmat. Acum pare ca România însăşi spune că drumul pe care l-a parcurs ar fi fost greşit. Ce se întâmplă cu lupta împotriva corupţiei din România? Oare va fi ea încetată? Sau, mai exact, oare în România, acum, are loc o luptă despre cine va realiza în continuare anticorupţia şi împotriva cui va fi ea îndreptată?
Eu m-am ferit să spun că anticorupţia din România ar putea fi un exemplu. Întotdeauna am arătat că există unele progrese, dar am subliniat şi deficienţele care ar fi trebuit corectate. Mai exact, din dorinţa de-a ne lăuda şi noi cu ceva, câţiva formatori de opinie au început să acrediteze ideea asta, în urmă cu vreo 5-6 ani. Deodată, părea că România avea ceva de exportat, la nivel de bune practici. Aşa cum se întâmplă de obicei în astfel de situaţii, au apărut şi lăudătorii de profesie. În atmosfera creată, se pare că actorii instituţionali care aveau responsabilitatea de-a corecta deficienţele n-au mai avut chef de muncă sau n-au mai avut cu cine să vorbească, să acţioneze pentru rezolvarea problemelor. Mai exact, tabăra care susţine eforturile anticorupţie s-a concentrat excesiv pe componenta penală, de pedepsire a celor care sunt descoperiţi ca sunt implicaţi în acte de corupţie, uitând să se mai ocupe de componenta administrativă, de control, sau de cea managerială, de prevenire. Iar tabăra care se opune cu tărie eforturilor anticorupţie, văzând că ofensiva primilor se desfăşoară exclusiv pe tărâmul legii penale, au atacat acolo unde era cel mai la îndemână, adică la Guvern şi în Parlament, pentru a schimba legislaţia penală în vigoare.
Cu alte cuvinte, e posibil ca lupta împotriva corupţiei din România să ia o nouă formă, dar nu cred că va înceta. Probabil că rolul DNA va fi diminuat, pentru că modificarea legislaţiei penale va face mult mai dificilă munca procurorilor anticorupţie. Asta nu înseamnă că modificarea legilor e uşor de făcut–procesul durează de aproape 1 an şi jumătate şi e posibil să nu poată fi dus la „bun” sfârşit până la următoarele alegeri, pentru că mai există actori implicaţi din afara României: Comisia Europeană, Comisia de la Veneţia sau GRECO, din sistemul Consiliului Europei, ori chiar UNCAC. Oricum, eu sper că susţinerea cetăţenească pe care am văzut-o în ultimul an să ajute la crearea unor noi mecanisme anticorupţie, mai ales în zona de prevenire cu mijloace manageriale.
Să fiu mai concret: şefii instituţiilor din administraţia locală, care sunt cel mai aproape de oameni, pentru că livrează servicii publice (autorizaţii, ajutoare, certificate, licenţe etc.) s-ar putea vedea confruntaţi cu presiunea străzii, s-ar putea vedea nevoiţi să dea afară din sistemul public oamenii despre care se ştie că fură ori că fac abuzuri, s-ar putea vedea nevoiţi să aplice lista măsurilor preventive din Strategia Naţională Anticorupţie–de data asta pentru că li se cere de jos, de la oamenii obişnuiţi, de la propriii lor votanţi, pentru că ştim deja că nu au răspuns favorabil când li s-a cerut de la centru, de la Bucureşti. Dar lucrurile încă sunt destul de încâlcite şi nu cred că se pot face predicţii despre noul drum pe care-l va urma anticorupţia din România–vedem doar că suntem la o răscruce.
În podcastul vostru „Ipoteze,” comentaţi dezvăluirile recente că în 2009 a fost semnat un protocol de colaborare între Serviciul Român de Informaţii şi Parchetul General, care este ilegal, fiindcă, după Constituţie, serviciile de informaţii trebuie să stea în afara puterii judiciare. Spuneţi că faptele de corupţie nu pot fi nici înfrânte, nici corectate prin ilegalităţi şi că acest protocol ar putea rezulta în eliberarea din închisoare a unor persoane deja condamnate pentru corupţie sau chiar ca România să fie condamnată la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului în Strasbourg, fiindcă aceste persoane ar fi fost trimise la închisoare prin abuz de lege. Dacă redefinirea anticorupţiei înseamnă că ea va fi eliberată de la deviaţiile sale sau dimpotrivă, abuzurile din anticorupţie se folosesc ca alibi pentru a introduce reguli noi împotriva justiţiei?
Protocolul din 2009 a fost desecretizat de către autorităţi, deşi opinia publică a fost avertizată încă din 2015 că astfel de protocoale existau–deci ne-a luat 3 ani până să aflăm o bucăţică mică din adevăr. În ultima lună de zile am mai aflat, noi, românii, că SRI ar mai fi încheiat astfel de protocoale şi cu Agenţia Naţională de Integritate, Inspecţia Judiciară, Consiliul Superior al Magistraturii sau chiar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Actul în sine, de-a încheia câte un protocol de colaborare sau cooperare instituţională cu alte autorităţi, nu este ilegal; dar e un pic suspect faptul că SRI a dorit să aibă astfel de protocoale încheiate cu instituţii cheie din justiţie şi anticorupţie; şi cel mai grav este că aceste protocoale erau secrete. E foarte probabil că mai există şi protocoale secrete încheiate înainte de 2009, cel mai important fiind cel pe care-l bănuim că s-a semnat în 2005.
În context, e important de reţinut că, după alegerile din 2004, Preşedintele Traian Băsescu a adoptat o nouă strategie de apărare a ţării, în care corupţia era listată drept o vulnerabilitate la adresa siguranţei naţionale. Deşi legea nu-i permitea explicit SRI-ului să colecteze informaţii cu privire la infracţiunile de corupţie, se pare că această strategie le-ar fi dat ideea colaborării secrete cu Parchetul General (deşi eu cred că această colaborare secretă este mai veche, încă de la începutul anilor 90).
Revenind la protocolul din 2009, cel care a fost desecretizat, există acolo câteva prevederi care pot fi interpretate drept ilegale. Există posibilitatea ca procurorii să fi obţinut probe, în baza acelor prevederi, iar asta ar putea însemna că acele probe ar fi fost ilegal obţinute. Dacă este aşa, desigur că unele persoane condamnate pentru corupţie vor cere revizuirea dosarelor în justiţie, iar unele dintre aceste persoane ar putea fi achitate şi reabilitate, altele ar putea primi pedepse mai blânde, altele ar putea fi eliberate înainte de termen. Orice e posibil! Şi, dacă astfel de oameni au stat ilegal în puşcărie, sigur că vor trebui să primească o despăgubire.
Revenind la întrebarea de la final, noi încă nu ştim exact cum s-au desfăşurat lucrurile: e posibil ca unii procurori să nu fi avut cunoştinţă despre ilegalităţile din protocol şi, fiind de bună credinţă, să fi folosit informaţiile şi probele la care au avut acces, fără să-şi dea seama că se comitea un abuz. Dar e evident că majoritatea parlamentară generalizează nişte presupuneri încă nedovedite, pentru a modifica legislaţia penală. Sensul modificărilor este de-a le face munca mai dificilă procurorilor anticorupţie, de parcă statul român le-ar lua partea corupţilor împotriva cetăţenilor oneşti! Din păcate, asta nu va ajuta la corectarea deficienţelor din lupta anticorupţie, ci va crea noi probleme în justiţia din România.
Dacă vă uitaţi la ceea ce se întâmplă în România în 2017 şi 2018, oare nu observăm naşterea unui nou regim politic cu PSD în frunte, care va continua să încline balanţa în beneficiul propriu? Care este esenţa schimbărilor politice, fiscale şi judiciare pe care le-a realizat PSD până acum? Oare observăm sfârşitul proiectului occidentalist pentru modernizarea României prin anticorupţie şi curăţirea clasei politice sau dimpotrivă, PSD intră într-un mod propriu în viziunea occidentală pentru România, prin loialitate stăpânului actual de la Casa Albă şi prin cumpărarea armelor americane?
Despre politica externă a României nu sunt eu cel mai în măsură să comentez, dar există câteva lucruri ştiute de toată lumea: România ţine cu dinţii să aibă relaţii foarte bune cu Casa Albă, acesta fiind un obiectiv strategic asupra căruia toate forţele politice de la noi se află în acord. Iar cumpărarea armelor americane era un obiectiv comun, asumat de toate forţele politice din România, prin Pactul pentru apărare care a fost semnat la începutul anului 2015 între noul Preşedinte, Klaus Iohannis, şi preşedinţii partidelor parlamentare. Cu alte cuvinte, aici nu avem surprize, iar direcţiile de acţiune cred c-ar fi fost la fel, indiferent de cine s-ar fi aflat la guvernare. În egală măsură, este adevărat că vedem la PSD şi ALDE o retorică profund conservatoare, oarecum autarhică şi anti-europeană (mi-aduce aminte de discursurile fostului dictator, Nicolae Ceauşescu).
Însă cred că e important de înţeles că PSD şi ALDE nu se opun explicit occidentalizării României–planul lor este să domolească ritmul transformărilor din societate, până reuşesc ei să descopere cum le-ar putea exploata politic, adică electoral, ca să fim mai exacţi. Pentru că, sunt convins de asta, şi lor le este clar că transformările prin care trece România sunt inevitabile–dar îşi dau seama că aceste transformări se decontează electoral către celelalte partide din Parlament, mai cu seamă către USR; sau, poate, către noile formaţiuni politice care se pregătesc să intre în arena, RO+ şi Demos. Şi mi se pare foarte firesc ca PSD şi ALDE (ba chiar şi PNL sau PMP, alături de UDMR) să-şi dorească să preia capital politic din transformările sociale–dar ei încă nu ştiu cum să facă asta, motiv pentru care se străduiesc să ţină lucrurile pe loc. Anticorupţia şi curăţirea clasei politice nu sunt scopuri în sine, ci sunt mijloace prin care societatea să avanseze mai rapid pe calea modernizării, dezvoltării, bunăstării pentru fiecare cetăţean–iar PSD şi ALDE vor doar să le ţină în frâu o perioadă, nu neapărat să le oprească, nicidecum să le întoarcă înapoi. Adică am convingerea că oamenii ăştia nu sunt nebuni, ci doar inadecvaţi vremurilor pe care le trăim.
Astfel, dacă ne uităm cu atenţie, PSD şi ALDE nu au reuşit încă să schimbe nimic în bine pentru cetăţenii români, iar asta ne dă măsura inadecvării lor. Schimbările politice nu au adus stabilitate, nici predictibilitate; schimbările fiscale şi cele din piaţa forţei de muncă nu au adus un plus de bunăstare; iar schimbările din justiţie încă nu au fost cu adevărat adoptate. Rezultatul este că PSD şi ALDE pierd şi mai mult electorat, aşa cum se vede deja în multe sondaje de opinie; în plus, politicile lor forţate şi deciziile lor controversate enervează, iar păturile cele mai progresiste din societatea românească se pare că au început din nou să emigreze. Cu alte cuvinte, „noul regim politic” pare să fie atât de otrăvitor, încât se omoară inclusiv pe sine însuşi–nu văd cum ar putea rezista pe termen lung, până în 2040, aşa cum se vehiculează în cele mai noi ştiri.
În ultimii douăzeci de ani aţi fost activ în sectorul neguvernamental şi un expert anticorupţie. Cum vedeţi viitorul în domeniul în care aţi activat până acum? Oare anticorupţia are viitor în România? În ce măsură podcasturile „Ipoteze” sunt o încercare de a găsi un spaţiu nou pentru activitate?
Organizaţiile societăţii civile o duc destul de greu. Pe interior, societatea civilă organizată din România se confruntă cu o mare lipsă de resurse–nu doar financiare, ci şi umane. Sigur că, în lipsa fondurilor, organizaţiilor le este din ce în ce mai greu să ofere salarii decente, iar asta înseamnă că au dificultăţi în atragerea oamenilor calificaţi. Dar şi activiştilor din societatea civilă le este greu să trăiască pe salarii mici, pentru că fiecare are de plătit curent electric, încălzire, telefon şi internet, iar activistul civic mai are şi deplasări prin ţară, ca să afle la prima mână ce nu merge bine în societate şi de ce; apoi, vin cheltuielile de cercetare-documentare, să poţi afla cine s-a mai confruntat în Europa sau în lume cu o situaţie similară şi cum a rezolvat-o.
Peste toate aceste neajunsuri, mai vine şi presiunea exercitată de politicieni, prin schimbarea cadrului legislativ de funcţionare a organizaţiilor civice. Exemplele din Rusia şi din Ungaria sunt grăitoare. Din păcate, şi în România au început să se închidă unele organizaţii care nu se mai pot susţine financiar. Dacă vor fi introduse modificări ale legii, prin care să crească sarcina birocratică de pe umerii organizaţiilor, e posibil să vedem că se vor închide şi mai multe organizaţii. Astfel, activiştii simt nevoia să se poziţioneze altfel faţă de public şi să înceapă să utilizeze noi mijloace de comunicare. Cam în zona asta se află şi experimentul nostru, cu podcasturile „Ipoteze,” găzduite pe telegraful.net, alături de o selecţie zilnică de ştiri relevante pentru societatea românească–fără bârfe, fără clickbait, fără comentarii inflamatorii de genul „iată ce a zis X despre Y, după ce Y a pretins că ştie adevăruri devastatoare despre X.” Iar podcasturile sunt un mijloc de comunicare similar cu radioul, deci îmi vine destul de uşor, pentru că-mi aduc aminte de perioada când eram student la Universitatea Americană din Bulgaria şi lucram la Radio AURA din Blagoevgrad, sub pseudonimul Goran Vrabchev (în ultimul an de facultate, chiar mi s-a permis să vorbesc în bulgară la radio şi am fost foarte fericit că învăţasem limba suficient de bine pentru a putea spune câteva cuvinte).
Să revin, însă la întrebare: nu anticorupţia, ci buna guvernare a fost preocuparea mea centrală în aceşti 20 de ani, de când am revenit în ţară. Aşa cum spuneam şi mai devreme, anticorupţia e doar un mijloc, nu un scop în sine. Scopul este ca oamenii să fie guvernaţi mai bine, să-şi primească serviciile publice şi administraţia de care au nevoie, la calitatea de care au ei nevoie, pentru a se putea dezvolta–servicii de educaţie şi de sănătate, drumuri, canalizare, curent electric, lucruri pentru care plătim taxe şi impozite la stat, tocmai pentru a ne asigura bunăstarea, un nivel de trai decent, un mediu curat, un viitor mai bun. Aşa că asta dorim să obţinem cu podcasturile „Ipoteze”: oameni mai conştienţi de valoarea lor, de posibilităţile pe care le au la îndemână pentru a trage la răspundere autorităţile şi politicienii.
Unul dintre podcasturi este despre unirea cu Basarabia. În această emisiune dvs. aţi amintit că, între cele două războaie mondiale, conducerea românească în Basarabia a fost văzută de mulţi ca o ocupaţie. Aţi adăugat că, pentru a reuşi să se unească cu Basarabia, România trebuie sa înceteze să comunice doar cu moldovenii care sunt deschişi la viziunea naţionalistă românească pentru regiune, iar Bucureştiul trebuie totodată să le atragă în conversaţie şi pe minorităţile rusofone, care acum sunt alienate de discursul unionist. În sfârşit i-aţi îndemnat pe românii care îşi doresc unire să devină cetăţeni moldoveni şi să arate un interes sincer către cultura, teatrul, bucătăria moldovenească, să dialogheze cu identitatea moldovenească în loc să se îndrepte spre desfiinţarea ei. De ce criticaţi discursul unionist „tradiţional” din România? Care sunt elementele puternice ale unionismului „cetăţenesc” propus de dvs.?
Mie nu-mi plac statele naţionale. Dacă ne gândim un pic la rece, fără părtinire, ne dăm seama că statul este o abstracţiune, un concept construit de mintea omului. La fel este şi naţiunea. Iar în urmă cu vreo 200 de ani, pentru nişte obiective politice de înţeles la acel nivel al dezvoltării umane, aceste două abstracţiuni au fost unite într-un concept şi mai abstract: statul naţional. Apoi, în numele acestei abstracţiuni, oamenii s-au dus la război, aşa cum mai făcuseră în trecut, pentru abstracţiuni de altă natură – să ne amintim doar de războaiele religioase. Dar, în zilele noastre, în interiorul Uniunii Europene, statul naţional nu-şi mai are sensul. Să continuăm să ne gândim la rece, fără părtinire: acum, în 2018, dacă un cetăţean al statului bulgar sau al celui român nu mai este mulţumit de nivelul de trai de acasă, are libertatea de-a se muta oriunde în UE. Cu alte cuvinte, în trecut, ne alegeam unde să trăim, unde să locuim, unde să muncim, în funcţie de nişte abstracţiuni; acum facem alegerile astea în funcţie de lucruri foarte concrete – unde e nivelul de trai mai ridicat, unde e şcoala mai bună, unde e aerul mai curat de respirat. Din aceste motive cred că nu are sens să facem apel la identităţile naţionale, ci la beneficiile concrete pentru oameni.
Din păcate, conversaţia despre Unire este mult prea încărcată cu elemente naţionaliste şi prea puţin concretizată în beneficiile pentru oamenii obişnuiţi. De exemplu, dacă autorităţile de la Bucureşti, Chişinău şi Belgrad sau Budapesta ar decide să construiască o autostradă sau un tren de mare viteză de la Odesa până la Marea Adriatică ori înspre centrul Europei, prin Chişinău, Iaşi, Târgu Mureş, Timişoara sau Cluj, asta ar aduce Unirea mai aproape decât orice discurs naţionalist–pentru că ar crea locuri de muncă, ar spori schimburile şi comunicarea între oameni, le-ar oferi tuturor (ucrainieni, ruşi, moldoveni, români, secui, maghiari, sârbi) un interes comun de dezvoltare şi înţelegerea faptului că numai împreună putem reuşi, în interiorul UE, fără să ne mai gândim la ce ne desparte, ci doar la ce ne aduce împreună. Un proiect similar poate fi gândit şi în relaţia cu Ţările Baltice, Polonia, Bulgaria, Grecia şi Turcia, pentru un proiect de infrastructură de la Marea Baltică până la Marea Egee, dacă vrem cu adevărat să ne dezvoltăm, să ne occidentalizăm, să ne modernizăm. Altfel, putem rămâne blocaţi într-o mentalitate de anii 1800, foarte naţionalişti, dar extrem de săraci, bolnavi, needucaţi şi înapoiaţi, cum mi-e teamă că se întâmplă în Belarus – deci nici nu trebuie să ne uităm prea departe, avem un exemplu chiar în spatele ogrăzii.
Însă mai critic şi altceva, dincolo de lipsa de viziune: chiar şi în interiorul discursului naţionalist există o hibă, pentru că e prea multă vorbărie şi nicio chemare la acţiune. Unirea se face sau nu se face. Dacă tot discutăm despre asta, în mod sigur cu vorba nu se face nimic concret. Deci întrebarea e dacă a spus cineva când s-o facem, ca eu încă n-am auzit pe nimeni să pronunţe o dată concretă. Altfel, sunt de acord, e foarte interesantă evoluţia subiectului pe agenda publică, mai ales prin acele declaraţii simbolice de unire, care au fost adoptate de aproape 150 de localităţi din Republica Moldova şi, de ceva vreme, de nişte localităţi din România. Ba chiar s-a ajuns la declaraţii de unire semnate de universităţi, licee, cooperative agricole, ceea ce poate pregăti publicul pentru o decizie politică, dacă vor exista politicieni decişi să acţioneze. Dar mi-e teamă să nu devină un subiect ridicol, luat în derâdere, să nu cumva să se ofilească după sărbătoarea Centenarului de la 1 decembrie.
În regiunea noastră există puţine iniţiative ale cetăţenilor şi de la ei pentru construirea unor punţi de legătură între popoare. De multe ori, curiozitatea despre vecini se traduce în emoţiile pe care le nutrim faţă de oamenii din etnia „noastră,” care locuiesc în cealaltă ţară. În ce măsură românii, bulgarii şi alte popoare din regiunea noastră avem nevoie să depăşim cadrele limitate ale egoismului naţional şi că căutăm comunicare şi colaborare de genul celei care există în nucleul UE (Europa de Vest)? Oare dvs. vedeţi în ultimii ani astfel de deschidere către dialog cu vecinii între români sau bulgari?
Există un motiv simplu pentru care există foarte puţine astfel de iniţiative: nu avem infrastructura care să faciliteze schimburile şi comunicarea. Între România şi Bulgaria avem numai 3 locuri pe unde se poate trece uşor graniţa: la Vidin-Calafat, la Giurgiu-Ruse şi la Vama Veche-Durankulak. Traficul cel mai frecvent este pe la Giurgiu-Ruse, în primul rând pentru că e o cale de transport europeană. Dar Podul Prieteniei arată jalnic, iar munţii de gunoaie din stânga şi dreapta drumului nu sunt o privelişte care să îmbie bulgarul să facă o vizită în România. Dacă nu ne construim poduri adevărate, nu vom putea avea nici punţi de dialog. Uite, în Bucureşti am avut un restaurant cu specific bulgăresc, dar s-a închis. La Sofia nu ştiu să existe un restaurant cu specific românesc. Bine măcar că avem un liceu românesc în Sofia şi unul bulgăresc în Bucureşti, dar eu nu am auzit de colaborări între cele două licee, nici măcar sub forma unor concursuri de debate sau de public speaking. Probabil pentru că e foarte greu să petreci 8 ore pe drum între cele 2 capitale.
Din punctul ăsta de vedere, mi se pare extrem de bine-venit efortul vostru de-a informa publicul prin articole bilingve, despre noutăţile din cele 2 ţări. Dar eu le-aş cere autorităţilor să permită şi să încurajeze schimburile culturale, să decidă alocarea banilor pentru drumuri, poduri, căi ferate, astfel încât oamenii să se poată cunoaşte nemijlocit, să facă afaceri sau proiecte reciproc avantajoase, să devină prieteni cu adevărat!
Aţi observat că, pe de-o parte, România susţine cursul pro-european a Moldovei; pe de altă parte, însă, în ultimă perioadă, România are o puternică retorică anti-europeană şi, de fapt, discursul unionist a fost adormit după anii 90 şi s-a reactivat doar în urmă cu 5 ani. aţi notat şi ca Polonia (de fapt forţele de dreapta din Polonia) ţin mult la atragerea Moldovei spre UE şi au susţinut moldova prin instrumente europene, lucru care n-a fost făcut şi de românia. românia şi polonia sunt deseori văzute ca state cu rol asemănător în sens geopolitic. ce observaţi când comparaţi activitatea poloneză şi cea românească cu privire la Republica Moldova?
Polonia a avut un moment interesant de implicare în Republica Moldova în jurul anului 2011, când a deţinut preşedinţia rotativă a Consiliului Uniunii Europene. Era un moment în care încă se discuta despre lărgirea Uniunii Europene şi mai cu seamă despre posibilitatea deschiderii negocierilor de aderare cu statele din vecinătatea estică. În acel context, cred că Polonia a jucat o carte curajoasă, tocmai cu scopul de a-şi întări influenţa în UE, iar rezultatul s-a văzut în faptul că Donald Tusk, premierul polonez din acea vreme, a devenit preşedintele Consiliului European în 2014. Cu alte cuvinte, politicienii polonezi au avut un obiectiv clar, au planificat bine acţiunile, după care au obţinut rezultatele scontate. Cred că Moldova a fost doar întâmplător la îndemână, beneficiară a unei atenţii la care bănuiesc că nu se aştepta. Iar acest episod din istoria recentă ne arată, prin contrast, că România nu e în stare nici să-şi contureze un obiectiv clar, nici să-şi planifice acţiunile în mod corespunzător, motiv pentru care nici nu obţine vreun rezultat. Tocmai asta criticam şi mai devreme: că politicienii români vorbesc prea mult şi fac prea puţin! Poate că e momentul ca această realitate să se schimbe.
În podcastul dvs. întotdeauna puneţi accent pe întrebarea ce ar putea face cetăţenii pe tema emisiunii respective – pentru a fi informaţi, a provoca schimbare, a fi mai mulţumiţi. Deocamdată temele emisiunilor sunt două: anticorupţie şi relaţii/evenimente internaţionale. Cum ar putea realiza românii o schimbare pozitivă în aceste domenii, prin activitate cetăţenească?
Schimbarea e bună doar acolo unde lucrurile merg prost. Există şi lucruri care merg bine, iar acolo nu e nevoie de schimbare, ci de menţinerea lucrurilor aşa cum sunt, să nu se înrăutăţească situaţia. Noi, la Telegraful/Ipoteze, punem accentul destul de mult pe două chestiuni: bunăstare şi responsabilitate. Dacă lucrurile nu merg bine, dacă nu este asigurată măcar calea spre bunăstare, acest lucru trebuie spus sus şi tare, să se audă. Cel mai important este să audă oamenii care au putere de decizie, pentru că ei au responsabilitatea de-a facilita procesele prin care să găsim soluţii durabile. Dacă ascultătorii noştri primesc aceste două mesaje şi le acceptă, sigur vor învăţa cum să le combine.
Succesul ar putea arăta aşa: cetăţeanul nu-l mai ceartă pe politician că n-a găsit soluţia, ci îl ceartă pentru că nu a depus efortul de-a aduna cei mai buni specialişti, de-a aloca resurse, de-a facilita găsirea celei mai bune soluţii; iar politicianul nu se mai bate cu pumnii în piept că a pus el coada la prună, nici nu mai ceartă alegătorii că ar fi votat greşit, ci le mulţumeşte tuturor celor care au contribuit la găsirea celei mai bune soluţii.
Idealul ăsta nu e mărginit doar la anticorupţie şi evenimente din străinătate, ci ar trebui să funcţioneze, ca un model nou de societate, şi în chestiuni care privesc educaţia, sănătatea, afacerile, orice domeniu în care avem nevoie de o formă de intervenţie a statului, prin instituţiile sale. Şi ar trebui să funcţioneze, pentru că e vorba despre relaţii între oameni, în esenţă–oameni care-şi respectă reciproc demnitatea umană, se poartă civilizat şi onest unii cu alţii, adică oameni care pot avea încredere între ei, în cuvântul dat, în strângerea de mână. Aşa cred eu c-ar trebui să funcţioneze lucrurile pe lume, şi la Haskovo, şi la Orhei, şi la Craiova, şi la Novi Sad, şi la Zaragoza ori la Gdansk. Pentru asta, cred că oamenii obişnuiţi au de făcut un singur lucru: să-şi dea seama de valoarea lor, de puterea pe care o au, dacă-şi propun să facă un lucru împreună. Şi sper să reuşim cu podcasturile noastre să-i facem pe oameni să-şi dea seama de aceste lucruri!
