Istoria socială – o cenușăreasă care trebuie urgent să-și ia revanșa

Spectacolul ”1918: Altă istorie nu se putea scrie” este un vaccin anti-propagandistic cu administrare vitală în spațiul cultural românesc

Așa cum aminteam într-un alt articol, în spațiul intelectual românesc una dintre cele mai naive dar puternice prejudecăți este aceea că trebuie să stabilim odată pentru totdeauna și fără drept de apel adevărul istoric! Da, la o primă vedere pare o năzuință întemeiată: istoria a fost de-a lungul timpului terenul celor mai aprige lupte pentru putere și discursul cel mai puternic instrumentalizat ideologic. Să nu minți și să nu prezinți cu bună știință informații eronate e o pretenție de bun simț. Dar, cum am amintit și cu alte ocazii, nu la acest nivel intervine adevărata minciună și adevărata manipulare. În mod paradoxal – și asta e foarte greu de explicat și acceptat – se poate ”minți” spunând adevărul. Vai, cum așa? Se va indigna cetățeanul de bine. Păi foarte simplu. Dar ca să înțelegem trebuie să facem o mică lecție de filosofie. Noi nu cunoaștem nimic la modul direct și nemijlocit. Noi cunoaștem evenimentele prin intermediul limbajului. Așa cum pescarul prinde pește cu plasa – metafora lui Thomas Sebeok – noi cunoaștem realitatea cu ajutorul discursului. Limitele discursului sunt limitele a ceea ce putem cunoaște.

Apoi, un alt aspect la fel de important privește faptul că niciodată nimeni nu va putea reda cu precizie întreaga realitate. Evenimentele istorice sunt fapte sociale extrem de complexe pe care nu ai cum să le înțelegi dacă te apuci să înșiri date. Obiectivismul mult sperat al istoriei a condus această disciplină într-o zonă insipidă și aridă în care înșirăm date și evenimente. Mult deplânsa incultură a românilor în acest domeniu este parțial explicabilă prin acest mod de a preda istoria. Or, ceea ce nu ne spun cei care scriu în acest mod manualele de istorie, este faptul că ei, conștient sau nu, se concentrează pe discursul elitelor prezentând ce decizii au luat ele la un moment dat și cum au decurs evenimentele. De ce este important să luăm acest lucru în considerare? Pentru că istoria, ne place sau nu, se scrie de cineva dintr-un anumit punct de vedere. Este exact același lucru pe care cu mare greutate reușești să îl explici studenților la jurnalism: nu ai cum să redai evenimentele exact cum s-au petrecut: pui camera de luat vederi pe anumite aspecte ale unui eveniment. Este imposibil, și dacă ai vrea, să surprinzi totul. Ți-ar trebui, probabil, puteri divine care să faci asta.

Este foarte important să avem aceste discuții și acest tip de perspectivă mai modestă asupra istoriei și a istoricului. Istoria socială este acel tip de istorie care pornește de la ideea explorării simultane a istoriei din mai multe perspective ale mai multor clase sociale. Este tipul de istorie care trebuie să se impună în planul preocupărilor noastre. Istoricul, în general. cunoaște cât mai multe date, dar și perspective. El nu este însă deținătorul adevărului absolut și a interpretărilor ultime. Dacă pretinde asta, trebuie să-l luăm în doze mici și cu mare prudență. De asemenea, faptul că susținem o abordare nuanțată a istoriei în care ar fi interesant de văzut cum s-a văzut un eveniment – să zicem Marea Unire – din mai multe perspective nu înseamnă că deschidem larg ușa celor care mint cu intenție și bună știință. Doar că ascultăm și alte puncte de vedere, al altor cercetători. Este ceea ce își propune să facă regizorul David Scwartz și echipa care a lucrat la realizarea spectacolului în trei părți care privește evenimentul Marii Uniri din anul 1918. Spectacolul reprezintă un efort salutar, dacă nu chiar vital, de a aduce în prim plan alte perspective asupra evenimentului din 1918 și de a scoate discursul asupra acestui subiect din zona mortificată a exprimărilor patriotarde și a-l prezenta în perspectivă critică. Spectacolul a fost conceput în trei părți:1918: Altă istorie nu se putea scrie. (23,24, 24 martie, 8,15 iunie); 1918: ”N-a fost războiul nostru”(13,14,15 aprilie, 9,6 iunie); Răzvrătiții (4,5,6 mai, 10,17, iunie).

Ieri, 25.03.2018, a avut loc premiera primei părți a spectacolului dedicat Marii Uniri. La fel ca și în cazul celorlalte părți, textul este semnat de Mihaela Michailov, bazându-se pe colaborarea cu cercetătorii Mihai Burcea și Veronica Lazăr. În această primă parte se aduc în discuție, așa cum aflăm din obiectivele asumate și declarate ale spectacolului, puncte de vedere diverse cu privire la primul război mondial și la Unire. Încă din broșura de prezentare suntem puși în fața a două perspective diametral opuse:

”Așteptam de peste două veacuri un ceas și ceasul venise. Pentru acest ceas am trăit întreaga noastră viață națională, pentru el am muncit și am scris, am luptat și am gândit. Și când ceasul a venit, am cerut cinstit, cu arma în mână, cu jertfa a tot ce aveam, unirea!”, Nicolae Iorga, 14 decembrie 1916, Iași

”România a dus un război imperialist. Obiectivele erau clare: acapararea de noi teritorii și căutarea de piețe noi, de brațe ieftine de muncă. Izbucnirea Primului Război a fost pentru clasele exploatatoare un prilej de a-și rotunji averile. Înzestrarea armatei a dus la afaceri strălucite pentru burghezia română”. Miail Roller, Istoria R.P.R.

În prima parte a spectacolului pornim, așa cum e firesc, de la manualele actuale de istorie în care regăsim același discurs trimfalist care prezintă Marea Unire drept un vis al tuturor românilor, indiferent de clasă socială, de educație, de zonă geografică. Ni se prezintă Unirea drept un vis arzător, o dorință dincolo de orice preocupări imediate, care bântuia neobosită psihicul neamului antrenându-l într-un efort colectiv de realizare a idealului național. E curios cum această himeră a visului colectiv aproape de delirul mistic sau psihoza colectivă a rămas nechestionată decenii întregi. Am acceptat cu toții pe nemestecate povestea visului arzător al românilor care fremăta de veacuri în ungherele conștiinței naționale gata să iasă la iveală din locul unde numai forțele potrivnice ale istoriei îl înghesuiseră. E foarte interesantă această proiecție onirică asupra predecesorilor noștri, care împărtășeau, culmea, cu toții, fără excepție, același ideal măreț. Dar dincolo de aspectele psihanalizabile ale acestei reprezentări, vedem cu câtă ușurință se poate manipula spunând doar o parte din adevăr și pretinzând că acela este adevărul ultim. Marea Păcăleală legată de Marea Unire tocmai aici rezidă: în încercarea de a monopoliza interpretarea unui eveniment mult mai complex decât lasă să se vadă discursul naționalist trimfalist și festivist care va invada, fără îndoială, spațiul public cu ocazia Centenarului.

Spectacolul ”1918: Altă istorie nu se putea scrie” este un vaccin anti-propagandistic cu administrare vitală în spațiul cultural românesc în care – cum bine sublinia o spectatoare în timpul dezbaterilor – nu există dialog, nu există interpretare. Acest prim spectacol din seria celor trei care au în centrul lor evenimentele din 1918 are, la rândul său, trei părți. În prima parte sunt aduse în discuție puncte de vedere mai puțin cunoscute asupra intrării României în război și asupra Marii Uniri. Aici aș aduce singura critică spectacolului: nu e foarte clar care sunt personalitățile care intră în dialog. Cei doi actori, Katia Pascariu și Aleandru Potocean, interpretează foarte bine luările de poziție ale mai multor istorici care s-au pronunțat de-a lungul timpului asupra tumultoaselor evenimente care au condus la Marea Unire. Din păcate ei interpretează din spatele unor măști care nu ne ajută foarte bine să ne dăm seama care sunt acele personalități. În afară de Nicolae Iorga și, poate, Mihail Roller este dificil de identificat care sunt personajele interpretate. Totuși, acesta este un viciu scenografic minor în raport cu nuanțele atât de necesare care trebuie aduse când vorbim despre Marea Unire.

În primul rând, intrarea României în război s-a făcut trimițând în prima linie oameni din zona rurală cu slabă instrucție militară care și-au riscat și, din păcate, de cele mai multe ori, sacrificat viața în ideea că vor primi mult visatul pământ cu care să-și poată întreține familiile. Visul unui trai decent a însemnat scopul plecării pe front pentru foarte mulți dintre cei care au dus greul bătăliilor. Ce au primit în schimbul sacrificiului lor a fost mult sub așteptări. Apoi, în aceeași idee, unul dintre generalii responsabili pentru înnăbușirea în sânge a răscoalei tărănești din 1907, generalul Alexandru Averescu, este prezentat drept o figură luminoasă a Marii Uniri. În Basarabia nu toată lumea a fost cuprinsă de extaz la ideea alipirii acestui teritoriu la patria mamă. Aflăm că 9 politicieni basarabeni care susțineau independența au fost uciși de armata română. Această parte a spectacolului scoate la iveală adevăruri foarte puțin discutate și dezbătute în spațiul public românesc. Mitul deconstruit cu acest prilej este acela că toți românii erau cuprinși fără excepție de febra unirii dorind-o la unison cu ardoare înflăcărată.

A doua parte a spectacolului a constat în dezbateri cu publicul spectator inițiate de istoricul Mihai Burcea și cercetătoarea Veronica Lazăr. Problema care se punea era, firește, cum de a supraviețuit această perspectivă naționalist-onirică asupra Marii Uniri. Provocarea lansată de Mihai Burcea ne aduce în prezent: dacă România ar intra în conflict cu o țară de la răsărit și am avea intelectuali care s-ar exprima ponderat cu privire la situația creată, n-ar fi ei puși la stâlpul infamiei drept trădători de neam? Întrebarea era mai degrabă retorică. Veronica Lazăr a subliniat faptul că în România începând cu anul 1971 discursul istoric s-a întors la 180 de grade redenumind ceea ce fusese numit un război imperialist, un război al neamului și reîntregirii teritoriale. Naționalismul în forma sa cea mai degradată a fost brusc recuperat. Decebal și statuile sale au început să populeze centrele orașelor. De ce? Păi pentru că tovarășul Nicolae Ceaușescu dorea să se disocieze de Uniunea Sovietică. Or, la fel cum Decebal a luptat cu puterile imperialiste, la fel și tovarășul Nicolae Ceaușescu, dintr-o țară mică, dar dârză și demnă, se lupta temerar și neostenit cu imperialismul. Delirul naționalist și recuperarea figurilor istorice și a personalităților marcante își are originea în acest joc politic inițiat de Nicolae Ceaușescu. Firește, pentru foarte mulți dintre naționaliștii de azi ar fi greu de acceptat, însă regimul ceaușist a fost sursa acestui discurs care friza extrema dreaptă prin postularea unui excepționalism al neamului românesc și al bravilor români prin vinele cărora curge un nemaîntâlnit sânge nobil.

Dar pentru că cele mai frecvent întâlnite proiecții romanțate îi au în centrul lor pe țăranii români care au luptat ”din pură convingere” pentru înfăptuirea unirii spectacolul se termină cu o a treia parte în care avem perspectiva acestui țăran care are la dispoziție câteva variante posibile: să se răzvrătească, să se înroleze în armată și să fugă, să se înroleze în armată și să lupte într-un război care nu e neapărat al lui. Interpretarea celor doi actori este fără cusur și te ține cu sufletul la gură până în ultimul moment. Cred că este partea cea mai vie a spectacolului și cea mai percutantă arătând cu aproape zero artificii scenice cum se vedea Marea Unire și Primul Război Mondial din perspectiva omului obișnuit, a mult mitizatului țăran român.

Ultima parte este și momentul de excelență al textului scris de Mihaela Michailov care surprinde cu o luciditate dusă până la limita cruzimii absurdul situațiilor istorice și modul în care acestea îi condamnă fără drept de apel pe oamenii simpli la trasee de viață nemiloase care stau, iată, uneori vreme de decenii ascunse sub discursuri sforăitoare.

Spectacolul se va juca din nou în luna iunie și sper că cele câteva rânduri în care am încercat să arăt cât de important este să ne expunem la un asemenea discurs teatral problematizant și provocator sunt un imbold convingător de a merge să-l vedeți.

1918 Altă istorie nu se putea scrie

Text: Mihaela Michailov,

Cu: Katia Pascariu, Alexandru Potocean

Cu participarea: Mihai Burcea, Veronica Lazăr

Scenografia Mișa Dumitriu și Alex Horghidan

Regia: David Schwartz