Oliver Jens Schmitt: etno-naționalismul ortodox, ideologia dominantă în România ultimului veac
Curentele democratice ale istoriei seamănă cu niște valuri succesive. Se sparg mereu de același banc de nisip. Sunt mereu reînnoite. Acest spectacol perpetuu este în același timp încurajator și deprimant. După ce au ajuns la un anumit grad de dezvoltare, democrațiile se transformă treptat, adoptând spiritul aristocratic și, în multe cazuri, formele aristocratice, împotriva cărora, la început, au luptat cu atâta fervoare. Acum se ridică noi acuzatori pentru a-i domina pe trădători; după o epocă de lupte glorioase și putere dezonorantă, primii sfârșesc prin a se contopi cu vechea clasă dominantă; după care le vine rândul să fie și ei atacați de noi adversari care invocă numele democrației. E foarte probabil ca acest joc plin de cruzime să continue la nesfârșit.
Robert Michels (1962), Political Parties: A Sociological Study of the Oligarchical Tendencies of Modern Parties, New York: Collier Books
Marți, 27 februarie 2018, la Ateneu, a avut loc conferința istoricului Oliver Jens Schmitt cu tema „România în 100 de ani”. Aceasta a fost urmată de un dialog moderat de Marian Voicu. Evenimentul s-a desfășurat în cadrul seriei Conferințelor Fundației Humanitas Aqua Forte. Neîndoielnic, evenimentul merită atenția noastră: conferențiarul a subliniat câteva idei clare despre istoria noastră recentă. În sală am remarcat câteva figuri notabile ale gândirii mainstream de la noi, inclusiv dintre aceia care (încă) mai cred că interbelicul autohton reprezintă Epoca de Aur a virtuților civice & democratice. Vom încerca să expun, adăugând comentariile-mi, câteva din punctele foarte exprimate de Schmitt. Trebuie să mai spun că istoricul elvețian, profesor de istorie sud-est-europeană la Universitatea din Viena (cu studii de bizantinistică, neo-elenistică și istorie est-europeană), și-a dedicat o mare parte din munca de cercetare României. Recent, a scris un volum despre Zelea Codreanu (Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și căderea „Căpitanului”), tradus de Wilhelm Tauwinkl și publicat, în 2017, la Humanitas. Cum ar veni, omul nostru este bine familiarizat cu istoria țării noastre. Un ultim aspect introductiv, Oliver Schmitt se identifică ca un democrat-liberal, liberal-conservator, sceptic la modelele de identitate autohtoniste.
România interbelică
În intervalul 1918-1944, în fostele teritorii odinioară maghiare, austriece și rusești, unificate în 1918 sub umbrela României Mari, s-au succedat mai multe regimuri:
- 1918 – 1938 – regim constituțional;
- 1938 – 1940 – dictatura lui Carol al III-lea;
- 1940 – ianuarie 1941 – dictatura legionară;
- 1940 – august 1944 – dictatura militară (Antonescu).
O formă de autoritarism, chiar și sub regimul constituțional. Cu alte cuvinte, statul polițienesc – dimensiunea de represiune a statului – a fost norma perioadei. Și nu doar a perioadei, ci o constantă pe parcursul celor 100 de ani scurși de la unire.
În România dintre cele două războaie, minoritatea dominantă nu a fost doar cea a oamenilor de afaceri și marii proprietari de întreprinderi economice, așa cum se întâmplă în societățile capitaliste moderne. Aici plutocrația speculanților care profită de pe urma vieții politice (Pareto, The Mind and Society, Vol. 4: 1566) i-a inclus și pe militari, forțele polițienești și chiar pe intelectuali. Sau, mai degrabă, minoritatea dominantă îi reunea sub aceiași umbrelă și pe politicieni și pe afaceriști sau militari. În țara noastră marii capitaliști sau latifundiarii erau în același timp și politicieni și intelectuali sau chiar și militari – deși un stat tânăr, o stare profundă de ramolire.
Stereotip: Cu toate că scurtul regim constituțional românesc a avut o durată de viață de 20 de ani, fiind (doar) un regim parlamentar și constituțional de fațadă, cu partide sprijinite de notabilități, la pachet cu cenzura presei, mita electorală, intimidarea, este identificat în continuare ca fiind Vârsta de Aur a României moderne. Mitologii autohtone…
Pozitiv: Suveranitatea statului.
Legionarismul a fost răspunsul autentic românesc la provocarea societății moderne de masă. De fapt, ne spune istoricul elvețian, etno-naționalismul ortodox a fost ideologia de stat în România Mare și nu produsul unor dictaturi. România Mare nu-și dorea minorități, deși aproape 30% din populația țării noastre era formată din etnici non-români – evrei, maghiari, germani, etc. La acest ansamblu ideologic etno-naționalist au lucrat asiduu patru instituții importante:
- Armata;
- Serviciile secrete – Siguranța;
- Academia Română;
- Și, desigur, Biserica Ortodoxă.
Lașitate: România interbelică și-a cedat cu nonșalanță teritoriile fără să tragă un glonț de armă, fără să lupte. Acest consens al elitelor politice, intelectuale și militare nu putea decât să demoralizeze populația. O armata slab echipată și clasă politică aflată sub spectrul cleptocrației au eșuat lamentabil în fața provocărilor istoriei. Populația a contabilizat toate aceste stângăcii.
După cum se observă, intelectualii, Academia Română, ocupă un loc „onorant” în acest tablou identitar. Repede trecem (și) la ei.
Intelectualii
Aceștia ies cam șifonați din prezentarea istoricului elvețian. Sunt definiți ca fiind acel mic grup elitist (și de regulă corupt), aceștia schițând conceptele etnocrației și ortodoxismului politic, unul ce lăsa prea puțin loc non-românilor și non-ortodocșilor. Trebuie să amintesc că Simion Mehedinți, părintele geografiei românești, realmente un adevărat geograf creator de școală, s-a inserat și el în acest siaj etnocratic, publicând niște texte de o xenofobie înfricoșătoare. Iată că nu doar geograful german Karl Haushofer era un fascist de frunte (i-a fost profesor lui Rudolf Hess)! Țiganii, evreii, muscalii și alți venetici sunt invitați ceremonios să plece de unde au venit, care în Palestina, care în India. România nu era și pentru ei. Pasajul final dintr-un articol publicat în Revista Fundațiilor Regale (anul IX, nr. 2, 1 februarie 1942) este grăitor:
”…Prin urmare, despărțirea e inevitabilă. Pe lângă Palestina, sunt încă destule regiuni nepopulate, unde Evreii vor putea desfășura în liniște viața lor, rămânând grupul din St. Unite să constituie traiul în diaspora, cu care ei sunt deprinși de peste două mii de ani. – Veneticii din India trebuie să apuce și ei drumul către vechea lor patrie asiatică. Dacă rânduială întârzie, ne așteaptă prăbușirea.”
Stați liniștiți, rânduiala a venit. Și nu a fost chiar cu happy end. Tot acești intelectuali au căzut mereu în picioare. Prin urmare, o capacitate de adaptare remarcabilă la regimurile în continuă schimbare – pe 24 august 1944, după cum notează I. D. Sîrbu în jurnal, un ofițer neamț se arăta uimit că în București nu mai există nici măcar un român, un intelectual filogerman. Ce vreți, agilitatea scamatoriei! Să fim drepți, nu toți intelectualii au căzut în picioare. Pe mulți dintre ei i-a ajuns din urmă mâna lungă a comunismului. Și cu asta trecem și la comunism.
Comunism
Din punct de vedere socio-istoric, comunismul a fost continuatorul legionarismului. Național-comunismul ceaușist a reșapat toate ideile etnocratice interbelice, protocronismul și proletcultismul fiind și ele parte integrantă a regimului. Regimului comunist nu i se neagă anumite merite, industrializarea, progresul social, alfabetizarea, numai că excesele și dimensiunea autarhică l-au făcut nefrecventabil. Conferențiarul amintește cum frații lui Zelea Codreanu, prin anii ʼ70 ai secolului trecut, erau realmente încântați de evoluția regimului ceaușist, mai puțin latura lui ateistă. Suntem în parametrii epigramelor lui Păstorel Teodoreanu: Căpitane,/Nu fi trist!,/ Garda merge înainte prin…
Important: Comunismul nu a fost o invenție de import, el chiar a fost susținut și rulat de românii noștri. Faptul că instalarea lui nu a fost contestată, așa cum s-a întâmplat în alte țări din regiune, spune multe despre perioada respectivă.
Postcomunismul
Cumva logic, perioada post-1989 este văzută ca fiind cea mai bună din istoria de 100 de ani a poporului român. Există un regim democratic acceptabil, cu alternanța la putere cu tot, o clasă de mijloc în formare și din ce în ce mai vocală, un activism civic și o presă relativ liberă. Nota de final, cu oligarhii care vor să controleze totul în penumbră, a fost una cam simplistă: românii ar trebui clar să se decidă pe care țară o vor impune. Pe cea a lui Maniu și Coposu sau pe cea a celor din Scornicești și Oltenița? În lipsa unui proiect de țară, istoria ne-a cam ocolit în ultima vreme. Dar putem miza totdeauna doar pe șansă? Așa de simplu să fie? Coposu sau Ceaușescu?
Categoric, istoricul elvețian se pronunță ca fiind partizanul unei Românii europene, una cu fața îndreptată spre vest și nu spre răsărit. Dar care este modelul economico-politic al acestei Românii? Este dezirabilă o țară ce se dezvoltă inegal, cu zone relativ prospere și altele abandonate sărăciei cronice? Este de dorit o țară furnizor de mână de muncă ieftină pentru Occident, una care să alimenteze deficitele demografice din vest? O țară care-și vinde resursele primare – și le lasă exploatate, se lasă exploatată – și importă bunuri de larg consum? Este viabil acel proiect care presupune o țară ce are un sistem bancar completamente aflat în mâna capitalului străin? Desigur, știm că politicile țărilor dominatoare sunt mai degrabă influențate de considerente geopolitice, economice și strategice decât vreo preferință pentru democrație (Robert A. Dahl, Democrația și criticii ei), dar, totuși, cât de mult este mult? Este durabil acel proiect care generează brain drain la cote alarmante? Este vandabil un proiect care nu consideră conflictul privind binele comun ca fiind parte a vieții politice normale? Este coerent cu sine acel proiect asupra căruia planează continuu aripa sumbră a statului polițienesc? În mod categoric, pe parcursul celor 100 de ani de stat suveran, România a fost mângâiată de multe ori de aripa Fortunei, dar în condițiile actuale, cu nepăsarea și tembelismul elitelor autohtone, cât de mult soarta va mai fi bună cu noi?
