În Liov, poți locui pe străzile Konovaleț, Donțov, Stețko sau ca să nu-ți pierzi timpul cu fleacuri – pe strada Eroilor UPA . Este o stradă lungă, începe în zona rezidențială și comercială, și duce până la marginea centrului istoric, care, atunci când este cald și soare, începe să se umple cu turiști dis-de-dimineață. Acolo unde strada Eroilor UPA ajunge până în strada Stepan Bandera, tramvaiul care era martorul perioadei sovietice (și nu e vorba despre perestroika) manevrează între clădirile construite în perioada târzie a Imperiului Austro-Ungar, iar microbuzul se oprește în fața bisericii catolice Sf. Elisabeta, a celei neo-gotice, numite în memoria soției nefericite a lui Franz Joseph… de fapt, nu mai este catolică, desi astfel o descriu sentimental ghidurile poloneze. De fapt, din anul 1991 este biserica Greco-Catolică Sf. Olga și Elisabeta. Această zonă a și fost alesă pentru ridicarea monumentului lui Stepan Bandera
Monumentul reprezintă un scurt curs de actuala interpretare a istoriei Ucrainei, potrivit Institutului Memoriei Naționale din această țară: pe patru piloni sunt numele celor patru state ucrainene, care trebuie amintite și onorate de către cetățenii. Rusia Kieveană, Siciul Zaporojean, Republica Populară Ucraineană 1918-1921, Ucraina de după anul 1991. În fața pilonilor se înalță monumentul lui Stepan Bandera. Dacă nu pentru el, dacă nu pentru Organizația Naționaliștilor Ucraineni și brațul său militar, UPA, care a luptat cu sovietici, nici nu ar exista Ucraina liberă. Celelalte activități ale ONU, printre care sunt: cooperarea cu Germania fascistă și uciderea polonezilor din Volînia și Galiția, nu trebuie amintite de cetățenii. Analistul din Centrul pentru Studii Estice Tadeusz Olszański scrie despre decomunizarea ucraineană, că uitarea parțială este „o chestiune laterală, inevitabilă și nu prea importantă a procesului de consolidare patriotică a națiunii”.
Judecând după numărul de persoane care doresc o poză cu Bandera, consolidarea patriotică merge foarte bine. În fața monumentului se adună elevii unei școli. Apoi, ei cedează locul grupului de bărbați în uniformă. Fotogfrafia colectivă uneori nu este de ajuns, unii se întorc să facă și o poză individual, deși comandantul grupului evident pierde răbdare. După soldații vin să facă selfie-uri două fete. Acum un minut am auzit că se plângeau că nu e prea eroic acest Bandera, fără armă, nu așa cum și l-au închipuit. Urmează o pauză scurtă și apar turiștii japonezi. Au deja ocolit biserica cu aparatele, nici memorialul nu va lipsi pe pozele lor, însă, fără să știe ucraineană, nu au prea multe șanse de a afla cine a fost, de fapt, Stepan Bandera.
În ceea ce privește tratarea turiștilor, Liov nu are nevoie să caute integrarea cu Europa. Sunt accesibile hărți frumoase ale orașului vechi, semne bilingve la monumente, memoriale-bănci, restaurante fast-food cu toate tipur de mâncăruri, de la specialități locale până la pizza, suveniruri de tot felul. Numai că tema principală a suvenirurilor este într-un fel mai puțin europeană, de fapt, chiar și puțin lioveană: la urma urmei, orașul se mândrește cu faptul că de secole aici au trăit împreună rusinii, polonezii, evreii, armenii, fiecare creând propria sa cultură, fără să se izoleze, fără să se închidă unii de alții. Între timp, turiștilor li se oferă nu numai magneții inocenți de frigider cu biserica Adormirea Maicii Domnului sau tricourile, pe care printre obiectivele turistice se distrează Minionii, nu numai o feerie de cămăși tradiționale colorate. Pe umerașe domnesc tricourile cu un cuvânt mândru, galben-albastru „Ucraina”, cu tridentul, cu emblema ONU sau cu toate acestea dintr-o dată. Ultimul trend este lupul gri. Reprezintă luptătorii curajoși din UPA care au luptat cu comuniștii până la sfârșit. Chiar și atunci când situația era fără speranță, ei mureau pentru Ucraina independentă… Sună cunoscut?
Mă uit la numeroase chioșcuri și grămezi de mărfuri. Cineva a investit puternic în întreaga afacere “național-turistică”. A socotit că promovând antagonismul, punând paie pe foc și ridiculizând problemele serioase, puteți câștiga mult. De aceea, tricourile se vind la fel de repede ca și ștergătoarele de intrare cu fața tristă a lui Vladimir Putin, hârtie igienică cu președintele rus sau cea un pic demodată cu Viktor Ianukovici. La sfârșitul cumpărăturilor este neapărat să te duci la un bar propriu. Pentru cei care n-au găsit loc în vestita „Kryivka” (business-ul cu UPA în fundal este în plină expansiune: lângă restaurant a crescut magazinul întreg cu suveniruri), există, de exemplu, cafeneaua „Hutin Puilo” în inima vechiului cartier armenesc.
Vladimir Shevchenko, politolog care lucrează pentru Alianța forțelor de stânga și cu care am vorbit la Kiev, se uită la armată tot mai mare de oameni care doresc să fie ca Bandera și să lupte cu Rusia, din două perspective, pentru că în afară de educația în domeniul științelor politice, are și un grad în psihologie. Imaginați-vă, spune el, un bărbat tânăr și puternic fără perspective. N-are educație, n-are muncă sau muncește ca șofer sau paznic. Ca toată lumea, ar dori să devină o persoană importantă. Apare o șansă: se poate înscrie în armată sau organizația națională. Se va duce la front, umăr la umăr cu tovarășii din Aidar, Azov, Crimeea, eventual, dintr-un batalion mai puțin cunoscut finanțat de un oligarh, pentru că interesele lui chiar acum coincid cu acest tip de activitate. Luptă, iar apoi vine acasă cu o experiență bogată de viață, cu pistol în mână și sentimentul impunității complete. Sau chiar nu se va duce nicăieri, va rămâne în orașul său natal, într-un grup de tovarăși uniți de o idee comună. Este ușor să convingi acest tip de oameni de Bandera sau de rasa albă. Își va apăra patria împotriva comuniștilor, a homosexualilor, a hoților… împotriva tuturor, pe care îi vor indica sponsorii unui anumit batalion sau serviciile ucrainene, care au inspirat crearea lui. „Apărătorul patriei” nu mai înțelege aceste lucruri, nici nu simte nevoia de a înțelege. Este important că organizația i-a dat un scop în viață, o idee și o poziție.
La un moment dat, „apărători ai patriei” sunt relativ sub control, spune Vladimir. Departamentele guvernamentale, oligarhii influenți și reprezentanții slujbelor reușesc să direcționeze agresiunea acolo unde trebuie. Dezordinile, atacurile, actele de vandalism au loc acolo unde guvernul poate permite acest lucru. Dacă un caz poate deveni prea răsunător și strica imaginea atent construită a Ucrainei noi, militanților nu li se mai permit asemenea trucuri.
Probabil de aceea, mă gândesc mai târziu, pe data de 12 iunie, la Marșul Egalității la Kiev poliția a reținut un grup mare de activiști de extremă dreaptă, care amenințaseră să organizeze o baie de sânge perverșilor. Iar membrii batalionului notoriu Aidar au mers cu participanții Marșului, declarând reporterilor că nu au nimic de-a face cu homosexualii, dar ei luptă împreună cu toți pentru Ucraina liberă.
Totuși, reamintește Vladimir, niște tipi agresivi care au primit o dată un pistol în mână, sunt greu de controlat. Deja există niște “inițiative individuale”, pe care sponsorii nu le-au comandat deloc. Se întâmlă și bătăile între „patrioții” înșiși. În asemenea situații, autoritățile nu au nimic împotrivă. Lasă oamenii să aibă ceva de făcut; ar fi mai rău, dacă s-ar aduna și ar începe să se întrebe de ce stau din ce în ce mai prost în această țară. Se întâmplă, de asemenea, că „patriotismul” este legat de banditism obișnuit; așa a și fost înainte de Maidan, dar atunci nu erau atâți fani ai lui Bandera și atâte arme pe străzi. Toate acestea, în cele din urmă, vor scapa de sub control.
De la începutul războiului din Donbas, partea ucraineană a pierdut aproape 1.300 de oameni din motive „non-militare”. Nu i-au ucis rușii, ci lipsa disciplinei, închiderea ochilor la abuzul de alcool, trimiterea persoanelor nepregătite la front. Procurorii militari ucraineni admit acest lucru în rapoartele lor. Însă, în Liov războiul din estul țării se consideră o apărare sacră, băieții care luptă sub steagul cu trident sunt eroi. Aproape în fiecare biserică sunt fotografiile Sutei Cerești și ale soldaților care n-au revenit din Donețk, Mariupol sau Debalțeve. Înaintea fotografiilor aprind lumânări. Slujbele bisericii, cele de dimineață sau seara, sunt frecventate de mulți credincioși. Ei se roagă pentru victorie. Nu pentru pace, ci pentru victorie, orice acest cuvânt înseamnă pentru ei. Toți interlocutorii mei au recunoscut, că dacă la Kiev sau la Odesa se poate găsi oamenii care ar semna o pace cu Donețk și Luhansk, doar să se termine războiul și morțile, la Liov nu vor să audă de aceasta. Oare cred în victorie, în ciuda opiniilor de politologi, care nici nu iau în considerare această opțiune, numai discută despre ce se va întâmpla mai departe cu un conflict înghețat și formatul procesului de pace?
Liovenii ar respinge cu indignare viziunea, pe care mi-a prezentat-o Vladimir. Prăbușirea Ucrainei. Sfârșitul. Epuizarea resurselor de stat, care a fost compus în anul 1991din piese incompatibile cu istorie diferită și n-a făcut prea mult pentru a le aduce împreună. Teritoriile din estul Ucrainei și părțial din sud vor adera la Rusia. Vestul poate va fi polonez. România primește Bucovina, iar Transcarpatia va adera la Ungaria. Rămân atunci câteva teritorii centrale, fosta Ucraina de pe malul drept, axa conflictelor polono-rusești. Aceasta nu este o viziune de-aiurea, spune Vladimir. A povestit că, atunci când a lucrat în administrația publică la Ministerul Afacerilor Interne, au fost discutate scenariile de prăbușirea statului ucrainean și ce trebuie făcut pentru a-și apăra împotriva amenințărilor. Au ajuns la concluzii că, pentru a înceta să mai existe, statul trebuie experiența o secvență de conflicte interne și externe. Exact ca cele care zguduie țara din anul 2013. Oare autoritățile se apară? Mai degrabă intensifică haosul și nu rezolvă nici o problemă.
Nu vreau să cred în Liov polonez în secolul XXI. Nu vreau să cred că aceiași oligarhi, care se simt atât de confortabil în Ukraina „samostiina i nezalejna” (adică, „independentă şi suverană”), acum o lasă să cadă în ruine. Nu, nu din cauza patriotismului exprimat în intimidarea celor care gândesc diferit sau purtarea tricourilor cu lupi, producerea cărora le merge atât de bine. Din cauza calcului economic, ceea ce le face să-și desfășoare activitatea în Ucraina, și să nu ajute la aderarea teritoriilor de est la Rusia, ca îmbogățirea lor necontrolată să nu fie oprită de Vladimir Putin sau de oligarhii ruși.
Proprietatea privată este un lucru sacru, spune Vladimir. Oligarhii vor obține ceea ce este a lor. E adevărat că în cazul în care Ucraina va înceta să existe, ei nu vor mai avea cu ce să fluture. Totuși, nu vor rămâne fără avere. Ceea ce au furat este al lor. În cel mai rău caz, vor ieși la „pensie meritată”. Și oamenii obișnuiți? Poate ar fi chiar mai bine pentru ei, dacă țara va fi separată? Au și înțeles că Maidanul n-a schimbat mare lucru. Cei mai entuziaști sunt tinerii, ei își amintesc cu greu Revoluția Portocalie și primul Maidan, care au stârnit și au spulberat speranța. Cineva care atunci nu era dezamăgit, poate să creadă mai ușor că a doua Maidan într-adevăr a pus Ucraina pe cale spre viitor mare, chiar dacă această cale pare dificilă. Din păcate, credința se ciocnește cu viața de zi cu zi, și cantitatea celor nemulțumiți, dezamăgiți, demoralizați crește în mod constant. Oamenii sunt deprimați de faptul că tot mai dificil este să supraviețuiești în Ucraina.
Iar al treilea Maidan nu va avea loc, rezumă interlocutorul meu. Cele precedente au fost bine organizate, au fost formulate cerințe, unele serioase, altele mai mult pentru spectacol, dar totuși. Nu contează cât de bine știau protestatarii despre ce e vorbă într-adevăr și cine trage sforile – cineva a planificat totul, chiar dacă n-a ținut întotdeauna controlul asupra situației. Oligarhii, care dădeau bani pentru scenă sau consolidarea Sectorului Drept, au avut ideile concrete privind efectele tuturor evenimente. Pe Iușcenko în 2004, și pe Kliciko și Iațeniuk toată lumea i-a considerat drept lideri. Dacă ar trebui să se verse mania poporului la autorități actuale, nu ar exista liderii sau tabăra organizată a protestatarilor, doar anarhia, distrugerea oarbă, haosul și răfuiala. Nimeni nu va fi în stare să controleze pe toți bărbații înarmați.
Aș adăuga: cine va câștigă, nu va mai avea unde să domnească.
***
Olena nu vorbește despre Ucraina decât cu tristețe în voce. Chiar daca vrea să spună ceva pozitiv, când mă convinge să nu mă supun minciunilor, să nu cred că în această țară domină xenofobia. Spune că nu este așa, aici toată lumea se respecta, nimeni nu făcea problemele altora din cauza religiei sau a limbii. În Ucraina independentă puteai vorbi în limba ucraineană, dacă ai învățat acasă, sau în limba rusă. Și nimic nu s-a schimbat, nu este adevărat că, de exemplu, în Liov nu poți vorbi în rusește pe stradă, că în curând vor apărea „patrioții” și te vor ataca.
Olena este una dintre cei care au stat pe Maidan. A venit la sfârșitul lunii noiembrie și a rămas, chiar și atunci când piața a început să devină într-adevăr periculoasă. Oare a crezut că va câștiga, că situația în Ucraina se va îmbunătăți? Cu siguranță a fost convinsă că face un lucru bun, că trebuie să facă așa. A venit nu după acordul de asociere, nu pentru a-l alunga pe Ianukovici. Pur și simplu n-a putut suporta ceea ce a făcut poliția cu studenții care au pichetat pentru integrare. Cu oamenii inofensivi, tinerii pașnici, aproape copii. Puțini mai tineri decât fiul Olenei, care a absolvit în Polonia și a vrut să se întoarcă în Ucraina, dar nu a găsit niciun job rezonabil și a plecat înapoi. Stă și lucrează în Łódź. Ca și Olena, care este economistă și are un loc de muncă bun într-o companie de construcții. Ea o duce bine, chiar și acum, când totul devine mai scump, iar tot mai mulți oameni abia au banii ca să supraviețuiască.
Rugăciunea pentru armata ucraineană într-o biserică din Liov
Olena este una dintre cei care au stat pe Maidan, dar și una dintre cei care acum doresc pace. Niciodată nu va crede că Ucraina singură poate câștiga războiul sau că, în general, războiul este recomandabil, pentru că așa oamenii se afirmă în patriotism atunci când inamicul este aproape. A văzut cu ochii ei ce înseamnă războiul. Fratele ei a fost ucis de un lunetist. A fost procuror militar, a trebuit să se deplaseze la estul țării. Olena l-a îngropat cu câteva săptămâni în urmă.
Durerea este proaspătă. Olenei i se rupe vocea când vorbește despre toate aceste evenimente: Maidanul, împușcarea oamenilor, focul, apoi războiul, pierderea unei persoane dragi, slujbele de doliu pe piețele din vestul Ucrainei. Vă rog să nu vă gândiți, – spune ea, – și să nu scrieți, ca alții, că în Ucraina este războiul civil. Nu este război civil, este agresiune, agresiunea rusească. Și, dacă nu pentru voluntarii noștri, băieții noștri din vest, rușii ar fi astăzi lângă Kiev.
Ucrainenii sunt curajoși, sunt gata să lupte pentru țara lor; mulți dintre cei care nu au mers la armată, nu sunt inactivi, încearcă să schimbe mediul lor înconjurător. Mai ales tinerii, mă convinge Olena, se interesează de politică, vor să înțeleagă ce se întâmplă în țara lor. Autoritățile? Autoritățile sunt ca înainte. Nu trebuie să căutăm exemple foarte departe. Interlocutoarea mea povestește despre compania ei. Seful, fostul adjunct multiplu la Consiliul Suprem, după Maidan a plecat din țară. Căci a știut bine realitatea. Activitatea politică, care de ani de zile l-a protejat de responsabilitate pentru corupție, acum va fi chiar un pretext pentru o pedeapsă exemplară. Că a acționat pe partea greșită. În afară de aceasta? Olena dă personal mite la inițiativa conducerii companiei. Înainte de Maidan – și după Maidan.
Oare poate presupune că Maidan, acest protest de masă, a fost, de asemenea, într-un anumit sens manipulat? Că oligarhii au făcut uz de furia voastră pentru propriile lor scopuri? – îndrăznesc să întreb, chiar dacă înțeleg că se poate revolta, că va începe să mă convingă că nu înțeleg nimic. Însă Olena cu aceeași tristețe în voce răspunde că da, ar putea. Aduce aminte de oameni care mai înainte, încă în anii 90, încercau să se ridice în picioare pentru democrație, drepturile omului și binele comun, și care au dispărut fără urme sau au fost uciși „de către criminali necunoscuți”.
Olena nici nu neagă faptul că Ucraina riscă să dispară. Nu știe ce va fi cu țara ei. Nu știe ce se va întâmpla cu ea însăși. Vorbește poloneză, suedeză, ar putea pleca. Dar este întotdeauna mai ușor să spui: plec, decât într-adevăr să-ți părăsești țara, unde trăiești printre ai tăi, cei dragi, vii și morți, printre amintiri de toată viață.
Știi ce ar putea salva Ucraina? – spune la un moment dat. – O adevărată lovitură de stat militară. Plinătatea puterii în mâinile oamenilor care își iubesc cu adevărat țara și-i doresc numai bine. Nu ca cei din Rada Supremă. Cei pentru care Ucraina contează. Uneori începe să creadă în aceasta. Următoarele alegeri? “Nu știu pentru cine să votez, nu știu dacă va fi cineva de ales. Nici nu știu dacă în general merită să mă duc acolo”.
