Evenimentele de acum trei decenii au marcat ascensiunea plină de paradoxuri a neoliberalismului în Europa Centrală și de Est
În urmă cu 30 de ani, au avut loc două evenimente istorice fără legătură între ele. În 1989, Zidul Berlinului a căzut, iar hegemonia sovietică în Europa Centrală și de Est a luat sfârșit. Tot în același an, a fost formulată formula de bază a politicilor neoliberale, cunoscută pe scară largă sub numele de „Consensul de la Washington”.
Căderea Zidului Berlinului a făcut posibilă „transformarea post-comunistă” neoliberală în Europa Centrală și de Est (ECE). Aceste contradicții, un amestec de transformări pozitive și negative, modelează în mare măsură prezentul. Deschiderea de noi piețe pentru capitalul occidental a facilitat extinderea cu succes a modelului neoliberal dincolo de regiunea „postcomunistă”, în timp ce schimbarea din 1989 a servit ca o confirmare discursivă a acestui model neoliberal ca ortodoxie economică. În consecință, libertatea și piața au devenit pietre de temelie ale construcției democrației în regiunea Europei Centrale și de Est.
Subiectivitatea și ideologia neoliberală, precum și rezultatele politicilor economice neoliberale, sunt acum studiate, analizate și criticate pe scară largă. Criticii neoliberalismului din întreaga lume sunt, de obicei, intelectuali de stânga[1]. În prezent, există un consens larg asupra faptului că atât neoliberalismul, cât și globalizarea neoliberală sunt în criză. Disfuncția lor se manifestă în diverse moduri, inclusiv prin incapacitatea de a găsi soluții la cele mai presante probleme. Această lucrare se concentrează asupra modului în care modelul neoliberal a triumfat și a evoluat în Europa Centrală și de Est începând cu 1989, pentru a examina critic rolul său ca ideologie hegemonică în acest context istoric.
Consensul de la Washington se bazează, în linii mari, pe trei piloni care urmează tezele economiștilor neoliberali ai Școlii de la Chicago – privatizare, dereglementare și liberalizare[2]. Dar există, în esență, un al patrulea pilon, proprietatea privată, care nu este mai puțin important și este deosebit de relevant pentru transformarea economică și socială din Europa Centrală și de Est.
Schimbările de după 1989 pot fi privite în diferite moduri, de exemplu ca un nou val de redistribuire a bogăției, care anulează ceea ce s-a întâmplat după 1945. În unele cazuri, privatizarea a venit sub forma restituirii, adică a returnării proprietății naționalizate către proprietarii inițiali sau către moștenitorii acestora. Neoliberalismul a însemnat declinul publicului, care s-a manifestat mai târziu prin declinul civicului și o criză a democrației[3]. Acest tip de tranziție a însemnat, de asemenea, dominația economiei asupra politicii, forțarea vieții oamenilor și a relațiilor sociale în cadrul raționalității economice și al calculului, precum și individualizarea și fragmentarea lor – toate acestea au devenit, din păcate, leitmotivul transformării postcomuniste.
De la restauraționism la populism
A fost 1989 un eveniment revoluționar, așa cum este adesea caracterizat în sfera publică? Revoluțiile moderne, cum ar fi revoluțiile franceză și rusă, reprezintă o schimbare radicală și drastică a întregii societăți și a statului. În ambele cazuri, mișcarea revoluționară s-a bazat pe noi idei politice care contestau ordinea existentă. Din punctul de vedere al gândirii progresiste și al înțelegerii revoluției ca fiind acest tip de revoltă pe scară largă, 1989 a fost o restaurare contrastantă și destul de specifică, o revenire la „normalitate” și, prin urmare, un pas spre restaurarea capitalismului după eșecul socialismului real.
Istoricul Revoluției Franceze, François Furet, observă pe bună dreptate că revoluțiile din 1989 nu au adus idei politice sau sociale noi[4]. Spiritul lor este cel al unei reîntoarceri, un spirit care a devenit ostentativ conservator. Alți autori înțeleg 1989 ca o formă de revoluție burgheză care a marcat sfârșitul revoluției socialiste. Marxistul rus Boris Kagarliţki, de exemplu, compară evoluțiile din Rusia dintre 1989 și 1991 cu Restaurația Bourbon din Franța, 1814-1830.[5] El vede această restaurație neoliberală ca pe o parte constitutivă și inevitabilă a ciclului revoluționar sovietic/socialist – și anume, sfârșitul acestuia. Prin urmare, nu este o nouă revoluție, deoarece nu există o mobilizare a maselor și procesul nu duce la o mobilitate verticală clară a maselor.
Adevărul este că politicienii, economiștii și diverși tehnocrați, precum și consilierii lor occidentali, au luat rapid inițiativa de a „transforma” societatea, în timp ce cetățenii implicați s-au retras în mare parte din sfera publică pentru a deveni, după 1990, „copii ai postcomunismului”. În orice caz, pentru a folosi cuvântul revoluție pentru a descrie 1989, ar fi mai corect să vorbim despre o „revoluție de sus”, un proces care a fost întotdeauna caracterizat de un anumit grad de tendințe autoritare, și să considerăm evoluțiile de după 1989 ca făcând parte din revoluția deghizată a neoliberalismului, un termen folosit de politologul american Wendy Brown pentru a descrie consecințele neoliberalismului asupra formei moderne de democrație.
Brown vorbește despre neoliberalism ca despre o „raționalitate” care operează nu doar în sfera economică – adică nu doar prin intermediul pieței, al dereglementărilor etc. – ci și în sfera socială și politică/juridică. „Toate comportamentele sunt comportamente economice. Toate sferele de existență sunt încadrate și măsurate în termeni și măsurători economice, chiar și atunci când aceste sfere nu sunt direct monetizate”, scrie ea, adăugând că „neoliberalismul atacă principiile, practicile, culturile, subiecții și instituțiile democrației înțelese ca guvernare a poporului”[6].
Neoliberalismul a devenit astfel un mormânt invizibil pentru democrația modernă, ceea ce este deosebit de paradoxal în contextul „construirii democrației” în ECE, care a fost realizată în numele libertății. În cele din urmă, democrația din regiune a devenit mult mai mult neoliberală decât liberală. Acest paradox a dus la o reacție „populistă” în societățile din regiune. Într-un eseu recent intitulat „Populismul ca întoarcere a democrației”, filosoful ceh Michael Hauser se bazează pe argumentele lui Brown, precum și pe cele ale politologului belgian Chantal Mouffe[7]. El descrie populismul ca pe o „redescoperire a maselor populare ca subiect politic” care face ca elitele să intre în panică în legătură cu revenirea democrației: „Redescoperirea poporului devine mai ușoară pe fondul deficitului fundamental al democrației liberale cauzat de neoliberalism”. Într-un alt text, Hauser explică înțelegerea sa aristotelică a democrației ca fiind „guvernarea de către cei neprivilegiați”, ceea ce astăzi echivalează în esență cu „guvernarea de către cei supraprivilegiați”.
În ultimii 30 de ani, precarizarea ca formă de pierdere a securității, care are dimensiuni culturale și sociale care depășesc sfera locurilor de muncă, a devenit o experiență fundamentală pentru europenii din toate colțurile continentului. Pentru oamenii din Europa Centrală și de Est, aceasta a fost și este încă încorporată în dinamica dureroasă a transformării de după 1989.
Reprezintă oare aceste consecințe ale hegemoniei neoliberale o simplă coincidență istorică? Sunt ele rezultatul unor perspective economice înguste, al unei neglijențe sau se numără printre numeroasele „consecințe neintenționate”?
Neoliberalismul împotriva poporului
În noul său studiu, The Globalists: the End of Empire and the Birth of Neoliberalism (Globaliștii: sfârșitul imperiului și nașterea neoliberalismului)[8], istoricul Quinn Slobodian demonstrează că niciuna dintre posibilitățile de mai sus nu oferă un răspuns real. Mai degrabă, aceste consecințe sunt o parte organică a proiectului neoliberal. În cartea sa, Slobodian extinde înțelegerea rădăcinilor intelectuale ale neoliberalismului dincolo de Școala de la Chicago și desenează o hartă a neoliberalismului ca o tradiție intelectuală mai largă care depășește disciplina economică.
De asemenea, cartea sa face lumină asupra rolului formativ semnificativ pe care evenimentele istorice, cum ar fi prăbușirea monarhiilor imperiale continentale din Europa Centrală și de Est după Primul Război Mondial și Revoluția Rusă din 1917, l-au avut asupra gândirii neoliberale. Analiza lui Slobodian – axată în principal pe lucrările și opiniile lui Ludwig von Mises (1881-1973), Gottfried Haberler (1900-1995), Wilhelm Röpke (1899-1966), Fritz Machlup (1902-1983) și Friedrich von Hayek (1899-1995) – evidențiază, de asemenea, o legătură, poate surprinzătoare, între prăbușirea monarhiei habsburgice și crearea Organizației Mondiale a Comerțului câteva decenii mai târziu. Cercetătorul consideră că neoliberalismul s-a dezvoltat ca o reacție – o reacție la decolonizare.
Pe de o parte, decolonizarea în contextul Europei Centrale și de Est înseamnă apariția unor noi state independente cu o viziune predominant naționalistă. Pe de altă parte, însă, acest proces este legat și de revoluția bolșevică din Rusia. Pentru acești neoliberali, sau „ordoliberaliști”, decolonizarea este conținutul principal a două experiențe istorice împotriva cărora reacționează. Prima este teza autodeterminării naționale, iar cea de-a doua este teza redistribuirii sau chiar a naționalizării proprietății private (aplicată în versiunea sa cea mai radicală în Rusia sovietică).
Anul 1918 a deschis, de asemenea, ușa pentru diverse reforme agrare în întreaga regiune – în detrimentul privilegiaților (proprietari de terenuri) asociați cu vechile regimuri și în beneficiul fermierilor mijlocii și mici, care mai târziu au devenit adesea susținători ai noilor regimuri republicane sub forma unor partide agrare puternice, de exemplu în Cehoslovacia, România și Polonia. Precedentul creat de aceste reforme este evident – ele au permis o schimbare a structurii proprietății în numele poporului sau al democrației și în cadrul statelor suverane nou create. În același timp, Rusia sovietică se îndrepta spre un concept mult mai radical de redistribuire, care includea abolirea proprietății private.
În timp ce încă își formulau doctrina, neoliberalii au criticat apariția, după război, a unor noi state care – din cauza frontierelor, a tarifelor și a protecționismului – au fost văzute ca obstacole pentru capitalul „liber”, iar noile guverne alese în mod democratic ca o amenințare la adresa proprietății private.
În calitate de intelectuali, gânditorii neoliberali au o atitudine foarte ambivalentă față de democrație și principiile acesteia. Evenimentele din 1918 le-au arătat necesitatea de a separa politica de economie, voința democratică a popoarelor de proprietatea privată și de capital. Aici se află rădăcinile antidemocratice ale neoliberalismului și originile predominanței de astăzi a economiei asupra politicii.
Slobodian vorbește despre „încapsularea” capitalului în sensul izolării sale de puterea democratică. Contrar înțelegerii convenționale, autorul subliniază însă că scopul nu este o eliberare utopică a pieței de stat, ci construirea de instituții care să facă posibilă ocolirea statelor suverane. „Școala de la Geneva”, așa cum numește Slobodian acest mediu de gândire neoliberală, nu se concentrează în primul rând pe economie, ci pe lege și drept și, prin intermediul acestora, pe stabilirea unei „apărări constituționale a capitalismului”.
Neoliberalii speră că aceste instituții pe care le susțin vor duce la neutralizarea democrației prin mutarea procesului de luare a deciziilor de la nivel național la cel supranațional. Neoliberalii susțin în mod conștient organizațiile, tratatele și regulile supranaționale. Guvernanța transnațională urma să devină o modalitate de a realiza izolarea dorită a economiei de politică și de a neutraliza democrația ca o contrapondere (deși imperfectă) a acesteia în fața capitalului.
În studiul său, Slobodian demonstrează că atitudinea gânditorilor neoliberali față de Uniunea Europeană (și față de integrarea europeană) nu este lipsită de ambiguitate. Cea mai mare parte a comunității formate în jurul think-tank-ului neoliberal Mont Pellerin are o atitudine eurosceptică, dar alții văd în integrarea europeană potențialul guvernării transnaționale de a servi obiectivelor neoliberale. Instituțiile și legea sunt cele mai bune instrumente pentru încapsularea capitalului – în acest sens, cercetarea lui Slobodian susține teza lui Wendy Brown.
Într-adevăr, elementele sau punctele de referință neoliberale pot fi observate încă din anii ’50 în elementele constitutive ale proiectului de integrare europeană. Unificarea Europei a fost construită pe piața unică și pe „cele patru libertăți”: libertatea de circulație a bunurilor, serviciilor, capitalurilor și persoanelor. Cu toate acestea, neoliberalizarea UE a fost treptată și s-a consolidat pe deplin abia în anii 1990, în legătură cu Tratatul de la Maastricht și uniunea monetară, iar mai târziu cu Pactul de stabilitate și creștere și Actul privind piața unică. Istoricul Perry Anderson a oferit recent un diagnostic trist: „…sistemul neoliberal… își găsește astăzi cea mai vie și concentrată expresie în UE, cu o ordine bazată pe reducerea și privatizarea serviciilor publice, pe abolirea controlului și a reprezentării democratice și pe dereglementarea factorilor de producție.”
Cu toate acestea, acest proces de încapsulare a capitalului nu a evoluat doar în UE și în Comunitatea Economică Europeană care a precedat-o, ci și în alte forme mai mici de (de)reglementare, cum ar fi cele promovate de Acordul General pentru Tarife și Comerț și, mai târziu, de Organizația Mondială a Comerțului.
Pe scurt, gândirea neoliberală a Școlii de la Geneva subliniază de la bun început importanța legii și a guvernanței pentru existența și menținerea capitalismului. Aceasta caută în mod conștient să slăbească democrațiile în cadrul lor național. Nu este surprinzător faptul că nostalgia pentru trecutul imperial face parte integrantă din această gândire. Potrivit lui Slobodian, este o componentă a reacției la prăbușirea statelor imperiale din Europa Centrală și de Est (Rusia, Austro-Ungaria și Imperiul Otoman) după 1918.
Imperiul ca ideal pierdut
Deși pentru mulți dintre primii neoliberali, imperiul era un ideal pierdut, aceștia nu au încercat să îl restabilească – în schimb, au promovat ideea unei federații mondiale neoliberale care să îl înlocuiască, subliniază Slobodian. Această federație ar trebui să „rupă legătura dintre cetățenia politică și proprietatea economică”. Susținătorii acestui concept urmăresc să blocheze „excesele” democrației și ale statelor-națiune, doi factori importanți care au potențialul de a limita imperiul și capitalismul.
„Natura „imperială” a proiectului neoliberal a intrat treptat în procesul de construire a proiectului paneuropean. Gânditorii neoliberali au pus în mod fundamental sub semnul întrebării autodeterminarea și independența națională cu care s-au confruntat mai întâi după 1918 și din nou după cel de-al Doilea Război Mondial, când a început procesul de decolonizare în părțile non-europene ale lumii. Mulți dintre acești gânditori nu au nicio problemă în a apăra dominația colonială sau rămășițele sale evidente, cum ar fi apartheidul din Africa de Sud.
Pentru țările din Europa Centrală și de Est, care au fost copiii dezvoltării post-imperiale și ai decolonizării, procesele de după 1989 creează un nou paradox istoric. Totuși, acest paradox decurge din logica generală a neoliberalismului emergent, cu toate viciile sale ascunse. Dacă însăși existența acestor state este rezultatul decolonizării (în sensul emancipării naționale față de imperiile continentale), atunci, dintr-o perspectivă neoliberală, transformarea postcomunistă s-a dezvoltat în conformitate cu liniile filozofice trasate de oponenții principiilor decolonizării (principii pe care gânditorii neoliberali le înțeleg ca o revoltă împotriva ordinii economice internaționale/capitaliste). Pentru ei, naționalismul economic reprezintă o revoltă împotriva interdependenței necesare. Acesta este paradoxul anului 1989: țările născute în urma decolonizării din 1918 se întorc acum complet la sistemul capitalist, iar această întoarcere se bazează pe principii care neagă sau cel puțin critică fundamentele existenței lor naționale.
Integrarea ca întoarcere – sau insuportabila lejeritate a capitalismului periferic
Intelectualul neoliberal de frunte Friedrich von Hayek, care a fost citat adesea de reformatorii din Europa Centrală și de Est în anii ’90, a considerat integrarea ca fiind restaurarea a ceva pierdut, nu crearea a ceva nou. În acest sens, putem argumenta, de asemenea, că integrarea (întoarcerea țărilor din Europa Centrală și de Est în Europa în anii 1990) este de fapt integrarea în economia globală, iar Europa este doar locația lor geografică. În ciuda promisiunilor și ambițiilor legate de „întoarcerea la Europa”, aceste economii joacă din nou rolul de (semi)periferie în raport cu nucleul euro-atlantic al sistemului mondial.
Acest lucru înseamnă, invariabil, să rămână în urma nucleului și să concureze cu alte periferii pentru unele dintre privilegiile nucleului. Aceasta înseamnă, de asemenea, o distribuție inegală a forței de muncă și apariția diferitelor contradicții – cum ar fi dependența de subvențiile europene, pe de o parte, și scurgerea în străinătate a profiturilor și dividendelor, pe de altă parte.
Integrarea în UE, din ce în ce mai neoimperialistă și neoliberală, a fost prezentată de mult timp ca o modalitate prin care aceste țări se pot salva. Liberalii locali credeau că integrarea ar însemna o apropiere universală de Occident sau chiar „devenirea unei părți a Occidentului”, deși, în practică, acest proces nu ar fi făcut decât să confirme poziția periferică a noilor membri ai UE și a altor țări din fostul bloc socialist.
Această integrare a schimbat, de asemenea, natura Uniunii Europene, transformând-o într-o structură ierarhică care reflectă relația dintre membrii puternici și cei slabi. Acest proces a produs o UE care este mai aproape de modelul de „imperiu” preconizat de neoliberali. Până în ziua de azi, elitele regionale tac în legătură cu realitatea fundamentală a modului în care funcționează sistemul de capitalism global. O realitate în care un grup de state (nucleul) se dezvoltă mai dinamic decât celelalte, iar „înapoierea” periferiei este o condiție fundamentală pentru ca nucleul să se dezvolte. Această tăcere le permite să susțină că recuperarea decalajului față de Occident, adaptarea și imitarea constituie o strategie valabilă, chiar dacă, în practică, aceasta nu face decât să reproducă relația dintre centru și periferie.
În prezent, toate țările din Europa Centrală și de Est suferă, în diferite grade, de trei probleme fundamentale ale capitalismului periferic: le lipsesc resursele financiare pentru investiții, există un exod constant de capital și sunt dependente fie de exportul de materii prime, fie de „exportul” de forță de muncă ieftină. Nu este o coincidență nici faptul că acești „noi” membri sunt în fruntea statisticilor de importuri în cadrul Uniunii Europene. De asemenea, nu este o coincidență faptul că aceste țări au niveluri de investiții în cercetare și dezvoltare sub medie și că se află cu mult în urma țărilor de bază în ceea ce privește potențialul de inovare. Unii autori nu ezită să eticheteze direct aceste economii ca fiind „cu capital străin” în ceea ce privește activele străine nete.
Prin urmare, evoluțiile de după 1989 au furnizat energie suplimentară pentru neoliberalizarea Uniunii Europene în ansamblu. Într-un anumit sens, celebrul aforism conform căruia istoria se mută de la Est la Vest a fost confirmat. Cu toate acestea, nu trebuie uitată realitatea unei alte periferii a sistemului mondial: America Latină. Acolo, economia neoliberală s-a amestecat pentru prima dată cu juntele anticomuniste locale și, ulterior, a devenit cheia tranziției țărilor către democrație în anii 1980. În mod similar, anticomunismul a devenit un aliat de nădejde al restaurării neoliberale în ECE. În ceea ce privește Europa în ansamblu, „Estul” a devenit „avangarda” dezmembrării treptate (și diferențiate) a statului bunăstării, a flexibilității pieței muncii, a dumpingului salarial și a drepturilor sociale, a intensificării „cursei spre fund” și a oligarhizării politicii pe continent.
Revolta imitatorilor
Integrarea, înțeleasă ca restabilire a statutului de periferie și relansare a relațiilor neoimperiale între nucleu și periferie, necesită o strategie de imitație care să fie aplicată în condițiile unei ignoranțe totale a economiei politice. Imitația sistematică a modelului central a fost parte integrantă a evoluțiilor de după 1989. Transformarea neoliberală pe baza căreia elitele locale au încercat să își modernizeze țările a sprijinit atât puterea și interesele centrului, cât și caracteristicile neoimperiale ale Uniunii Europene.
Ivan Krastev și Stephen Holmes scriu următoarele despre această strategie de imitație: „Urmărirea reformei economice și politice prin imitarea unui model străin s-a dovedit a avea mai multe defecte morale și psihologice decât au anticipat mulți inițial. Viața de imitator generează în mod inevitabil sentimente de inadecvare, inferioritate, dependență, pierderea identității și nesinceritate involuntară. Într-adevăr, lupta zadarnică pentru a crea o copie cu adevărat credibilă a unui model idealizat implică o tortură nesfârșită prin autocritică, dacă nu chiar ură de sine”[9].
Restaurarea neoliberală în ECE a avut acele caracteristici periferice specifice care au contribuit la criza modelelor occidentale de democrație liberală după Marea Recesiune, în urma căreia politicile neoliberale însele au fost hibridizate sau completate cu „corecții naționale”. Aceste corecții naționale sfidează universalismul occidental pe scena politică internă, fără a aborda problema periferiei economice și politice. În contextul regiunii ECE, politicile naționale de ajustare înseamnă adesea strategii incoerente. Aceasta este, de fapt, o formă de paternalism social selectiv din partea celor care controlează statul. Dar numitorul comun este mai presus de orice altceva – refuzul de a fi judecat după standarde străine (occidentale), care poate fi înțeles contextual ca o încercare specifică de autenticitate și autonomie. Elitele (neo)liberale indigene ar fi mai puțin surprinse de această evoluție dacă ar avea o oarecare înțelegere a psihologiei „popoarelor rele” din lumea colonială.
Ironia tragică a acestei povești este că respingerea imitației nu a devenit niciodată cauza stângii. În schimb, a fost preluată în arme politice de către conservatorii naționali. Această rebeliune particulară menține continuitatea atât cu spiritul anului 1989, cât și cu principiile economice ale neoliberalismului. Este conservatoare, dacă nu chiar reacționară. În domeniul economic, de exemplu, guvernele național-conservatoare poloneze și maghiare continuă să aplice practici neoliberale în serviciul capitalului, chiar dacă paternalismul le-a permis unele ajustări în ceea ce privește redistribuirea internă. Cu toate acestea, până în prezent, nu au fost luate măsuri semnificative în vederea restructurării caracterului periferic al economiilor lor. Astfel, în domeniul politic, aceste regimuri resping modelele occidentale în favoarea celor „naționale”, care se exprimă prin critici selective la adresa Bruxelles-ului, dar fără a-și priva țările de subvențiile europene și de investițiile străine.
Această „revoltă a imitatorilor” confirmă încă ceea ce știm despre caracteristicile capitalismului periferic. Rosa Luxemburg a observat deja că expansiunea capitalismului spre periferie nu necesită o uniformitate completă: acesta nu înlocuiește întotdeauna societățile locale cu un model unic, ci cu diferite mutații ale acestuia, în funcție de nevoile sale.
Mai mult, restaurarea capitalistă în ECE a fost însoțită de unele elemente de „demodernizare” și utopii reacționare (o întoarcere simbolică la perioada de dinainte de 1945, când condițiile sociale și economice din multe dintre țările din regiune erau mult mai rele decât în 1989, după cum notează Boris Kagarliţki.
La treizeci de ani de la sfârșitul modernității alternative a sistemului sovietic, regiunea Europei Centrale și de Est se află într-un „interregn” contradictoriu și hibrid, caracterizat de eforturile de a construi pe baza tradițiilor interne de decolonizare, de dependența periferică de capitalul străin, de subdezvoltarea socială parțială și de consecințele psihologice ale imitației în contextul deziluziei interne și al declinului relativ al Occidentului.
În ceea ce privește știința statistică și economică tradițională, traiectoria de creștere este mai mult sau mai puțin ascendentă, iar consumismul continuă să funcționeze ca un anestezic pentru aceste societăți, dar povestea transformării „reușite” nu se încheie aici. Mi se pare, de asemenea, că unul dintre efectele restaurării este incapacitatea paralizantă de a surprinde orice contur al viitorului.
Liberalismul „estic” ca neîncredere în societate
În contextul postcomunist, strategia imitativă a presupus ignorarea sistematică a dezechilibrelor de putere inerente procesului de europenizare sau în raport cu Statele Unite. Anticomunismul îndreptat împotriva Uniunii Sovietice și a politicilor sale a început să fie aplicat Rusiei post-sovietice, în timp ce establishmentul liberal post-comunist a rămas în mare parte orb la problema creată de Statele Unite și de capitalism ca sistem. Construcția capitalismului a fost vândută societăților fără a ține cont de relațiile inegale care îl însoțeau. Critica structurii de putere și a dominației a fost prea des absentă, la fel ca și reflecția asupra relațiilor și circumstanțelor politico-economice, sau au fost folosite standarde duble. Credința în inferioritatea, sau cel puțin în inadecvarea cetățenilor din Europa Centrală și de Est a fost sursa percepției necritice a necesității de a recupera decalajul și a iluziilor privind direcția în care se îndreaptă lucrurile și ceea ce era posibil.
Comentatorul polonez Maciej Rucaj a scris următoarele despre liberalismul din țara sa natală: „În timp ce liberalismul clasic își are originea în neîncrederea în autoritate, liberalismul polonez este construit pe neîncrederea elitei în societate, precum și pe tendințele sale misionare care vizează reeducarea societății conform modelelor „importate””[10].
În prezent, neîncrederea în propria societate generează o reacție sub forma unui populism polarizant și anti-sistem – care este tipic nu numai pentru Polonia, ci și pentru multe alte țări din regiune. Acest lucru este adesea asociat cu un fel de Sindrom al Eliberării, care ia totuși o formă foarte neoliberală de egoism elitist.
Pe de altă parte, partea vestică a Europei (nucleul) a adoptat rapid o atitudine paternalistă după 1989, ceea ce reprezintă o expresie a dezechilibrelor de putere și face parte integrantă din procesul de instaurare a hegemoniei. Filozoful croat Boris Buden vorbește despre „copiii postcomunismului”, care erau „suficient de mari” pentru a răsturna comunismul, dar care, probabil, aveau nevoie de „conducerea” occidentală (și nu numai occidentală) pentru a-și transforma țările. „Oamenii care au ieșit din lupta pentru libertate ca învingători au fost degradați de istorie aproape instantaneu la învinși. Acest lucru nu a fost rezultatul unei magii, ci al hegemoniei. Acest lucru i-a transformat pe observatorii occidentali în adevărații învingători, nu numai asupra comunismului, ci și asupra agenților revoluției care au provocat prăbușirea comunismului”, a scris el. [11]
Potrivit lui Buden, „infantilizarea represivă” a societății a devenit un atribut major al situației post-comuniste. Dar trebuie remarcat faptul că această infantilizare este legată de neoliberalizare și de neîncrederea mai sus menționată a elitelor liberale (neoliberale) locale în propriile societăți. Acești factori, combinați cu inegalitățile crescânde din sfera economică și socială, reprezintă una dintre sursele vitale ale populismului local cu retorica sa anti-sistem.
Cercetarea lui Slobodian privind genealogia istorică a gândirii neoliberale sugerează că rădăcinile actualei crize a democrației se află în solul local, mai degrabă decât importate din Rusia sau chiar din China, unde neoliberalismul a dezvoltat mutații specifice. Studiul oferă o bază pentru scepticism în ceea ce privește „ordinea liberală” și, mai precis, în ceea ce privește nașterea unora dintre instituțiile sale care se confruntă astăzi cu o criză. Neoliberalismul, în general, se caracterizează printr-o externalizare a costurilor și, prin urmare, a consecințelor crizei actuale a democrației. Aceasta ia forma aruncării vinei pe „influența” Rusiei și pe sprijinul acesteia pentru naționaliștii și populiștii din UE, sau pe rețelele sociale. Din nefericire, această tendință nu face decât să intensifice criza prin consolidarea tendințelor nedemocratice și iliberale, în loc să conducă la eforturi semnificative de restaurare a democrației în noile condiții. În cele din urmă, cartea lui Slobodian demonstrează că gândirea neoliberală nu este democratică și că aceasta a văzut întotdeauna democrația ca pe o problemă – sau ca pe un instrument pentru a-și impune dominația (folosindu-se de ea pentru a fabrica consimțământul).
Treizeci de ani mai târziu: ce urmează?
Într-un interviu acordat cotidianului ceh Právo, Chantal Mouffe explică faptul că „hegemonia este întotdeauna ceva care își are condițiile istorice de origine, bazate pe anumite relații sociale, precum și pe economie. De exemplu, modul în care capitalismul și modelul neoliberal au devenit dominante în Europa de Vest este diferit de modul în care au ajuns în țările post-comuniste. Atunci când încerci să lupți împotriva hegemoniei neoliberale, trebuie să cunoști condițiile în care aceasta a fost stabilită, nu doar să spui „să vedem ce fac în Franța și Germania și să facem la fel”. Prin urmare, strategiile antihegemonice pentru Europa post-comunistă nu pot fi formulate prin adaptarea sau imitarea modelelor occidentale, ci trebuie să se bazeze pe o înțelegere a condițiilor interne locale și nu pe aplicarea mecanică a modelelor importate. Cu toate acestea, acest lucru nu poate fi făcut fără o înțelegere a evoluțiilor din ultimele trei decenii și a ceea ce sugerează acestea pentru viitor.
Ceea ce știm despre neoliberalism sugerează că cheia schimbării constă în corelarea democrației politice/civile cu democrația economică, care oferă noi forme alternative de proprietate, partajare (proprietate publică) și producție. Aceste două aspecte emancipatoare ale democrației trebuie, de asemenea, să se alinieze cu două procese fundamentale: deglobalizarea parțială, adică localizarea, și punerea în aplicare a unor politici care să respecte limitele ecologice ale activității umane pe planetă. Globalizarea și devastarea ecologică sunt procese legate, nu lumi separate, care se presupune că aparțin capitalismului neoliberal și, respectiv, modernității occidentale.
Pe lângă chestiuni precum democrația economică și renașterea democrației politice și a cetățeniei, stânga trebuie să dezvolte o nouă teorie politică a precariatului. Această clasă emergentă nu este doar un produs al globalizării neoliberale, ci și al reconcilierii temporare a capitalului și a muncii după cel de-al Doilea Război Mondial (însoțită, de exemplu, de „revoluția consumatorului”), precum și al prăbușirii societăților de tip sovietic după 1989. Această clasă este formată din oameni cu venituri mici, cu puține proprietăți, cu puțin capital social, care sunt adesea complet dezinteresați de politică și de comunitate și au un nou tip de relație cu munca și cu mijloacele de producție. Pentru ei, munca este adesea resimțită ca o altă formă de înstrăinare. Locurile lor de muncă precare nu îi determină să se autoidentifice ca „clasă muncitoare” și nu se exprimă în termeni de lupte sociale și interese politice.
În plus, datorită neoliberalizării și tehnologiilor de comunicare, grupurile sociale precare includ adesea persoane care dețin mijloacele lor de producție. Autoexploatarea este la fel de importantă pentru precariat ca și exploatarea. Acestea sunt noile condiții care stau la baza luptelor sociale recente [12].
Precaritatea și precarizarea societății sunt însoțite de frică și nesiguranță, două dintre efectele care însoțesc libertatea și deschiderea. Confruntarea lor actuală constituie o axă politică extrem de fundamentală la care stânga trebuie să răspundă. Acest lucru va necesita o distincție față de (neo)liberalii care încearcă să raționalizeze frica, dar nu sunt capabili să schimbe nimic în ceea ce privește rădăcinile sociale reale ale acesteia. Nimic nu se poate realiza decât printr-un exorcism public, adesea pur ritualic, al consecințelor, în timp ce cauzele sunt ignorate. Dimpotrivă, populiștii de dreapta folosesc frica ca pe un instrument politic pentru a consolida puterea capitalului. Efectele negative ale fricii în politică au fost recunoscute de către politicienii din epoca New Deal din Statele Unite, când au definit obiectivele politicilor lor ca fiind eliberarea de frică și eliberarea de sărăcie. Dar epoca neoliberală a abandonat acest principiu. Libertatea a devenit un instrument de înstrăinare, economisire și control.
Nevoia de solidaritate și coordonare internațională pentru a face față provocărilor și problemelor globale este acum în conflict cu democrația, care este golită de conținut la nivel local. Neputința la nivel local/național devine un obstacol foarte serios în calea abordării problemelor globale la nivel global. În acest sens, neoliberalismul ne devansează periculos pe drum. În condițiile actuale, guvernanța poate fi cu greu transferată în mod democratic și legitim la nivel global. Pentru țările din Europa Centrală și de Est, neoliberalismul a reînviat spectrul imperiului. Acest lucru i-a determinat să se refugieze în conceptul de stat-națiune, deși statele-națiune independente și de lungă durată nu sunt tipice pentru istoria regiunii.
Ajustarea democratică trebuie să înceapă la nivel local și să pornească de jos în sus, astfel încât să înceapă să slăbească cămașa de forță a dominației neoliberale. În plus, guvernanța transnațională trebuie reformată, iar separarea neoliberală a capitalului de voința poporului trebuie abolită. Dar există și alte sarcini, nu mai puțin complexe.
Partidele și mișcările politice de stânga din Europa Centrală și de Est trebuie să caute aliați nu numai printre actorii politici din Uniunea Europeană, ci și în alte periferii ale actualului sistem mondial și să dezvolte strategii comune cu aceștia. Într-adevăr, ele au multe probleme comune cu aceste țări. Dar mai întâi trebuie să recunoască faptul că supunerea lor față de nucleu și o identitate bazată pe „pielea albă” a apartenenței lor europene condiționate nu vor transforma niciodată periferia în nucleu. Mai mult, optarea pentru o strategie de recuperare a decalajelor reprezintă o greșeală fatală într-o perioadă de criză ecologică gravă provocată de capitalism.
Istoricul gândirii și politicilor neoliberale prezentat în cartea lui Slobodian și în celelalte studii citate indică interconectarea evoluțiilor istorice. Evenimentele din Europa Centrală și de Est sunt și au fost întotdeauna parte a unui proces global mai amplu. „Cealaltă Europă” nu a jucat întotdeauna un rol complet secundar, care să poată fi ignorat sau marginalizat. Slobodian subliniază simetria dintre 1918 și 1989 în ceea ce privește formarea și triumful capitalismului neoliberal la scară globală. Imperiul și decolonizarea, separarea politicii de economie, revoluția și reacțiunea, precum și atitudinile foarte ambivalente față de democrație au devenit axe majore ale gândirii neoliberale cu rădăcini în Europa Centrală și de Est. Anul 1989 a reprezentat un punct de cotitură pentru regiunea Europei Centrale și de Est în multe privințe. Dar a fost un punct de cotitură care a închis ciclul revoluționar inegal al istoriei regionale care a început în 1917/18. Dacă credem în mișcarea istoriei și în faptul că toate sfârșiturile sunt și începuturi, atunci ne îndreptăm deja spre o nouă revoluție.
Acest articol face parte din noua ediție a Anuarului Fundației Transform! Europe.
1 Pierre Bourdieu and Loïc Wacquant, ‘Neoliberal Newspeak: Notes on the New Planetary Vulgate’, Radical Philosophy 105 (January/February 2001), 2-6; David Harvey, A Brief History of Neoliberalism, Oxford: Oxford University Press, 2005; Naomi Klein, The Shock Doctrine. The Rise of Disaster Capitalism, Oxford: Penguin, 2007.
2 Ilona Švihlíková, Jak jsme se stali kolonií?, Prague: Rybka, 2015
3 Tony Judt, Ill Fares the Land, New York and London: Penguin Books, 2010; Wendy Brown,, Undoing the Demos. Neoliberalism’s Stealth Revolution, New York: MIT Press and Zone Books, 2015
4 Ralph Dahrendorf, Reflections on the Revolution in Europe, New Brunswick NJ 2014
5 Борис Кагарлицкий, Реставрация в России 2000
6 Wendy Brown, ,,Undoing the Demos…”
7 Chantal Mouffe, For a Left Populism, London-New York: Verso, 2018
8 Quinn Slobodian, Globalists: The End of Empire and the Birth of Neoliberalism, Cambridge MA-London: Harvard University Press, 2018
9 Ivan Krastev and Stephen Holmes, ‘Explaining Eastern Europe: Imitation and ItsнDiscontents’, Journal of Democracy 29,3 (2018)
10 Maciej Ruciej, ‘Poland a Colony? The New Face of an Old Dispute’, Visegrad Revue 4
11 Boris Buden, Děti postkomunismu. Od společnosti bez naděje k naději bez společnosti, Prague: Rybka Publishers, 2013
12 Guy Standing, The Precariat: The New Dangerous Class, Bloomsbury: London-New York, 2011; Alex Foti, General Theory of the Precariat. Great Recession, Revolution, Reaction, Institute of Network Cultures: Amsterdam, 2017
Baricada este o publicaţie independentă, care este sprijinită financiar de către cititorii săi. Dacă acest articol ţi-a plăcut, sprijină existenţa Baricadei! Vezi cum ne poţi ajuta – aici!
Baricada România dezvoltă un canal din Telegram cu conţinut inedit, axat pe luptele muncitoreşti din România şi din lume. Baricada România mai poate fi urmărită pe Twitter: şi are mai multe video interviuri pe canalul său din YouTube. Vă puteţi şi abona pentru newsletter-ul Baricadei România!
