Pornografia și relațiile intime – cum depășim ‘noaptea neagră a minții’

După scandalul legat de sexul oral simulat la concurs de miss boboc într-un liceu din Cluj, Baricada stă de vorbă cu o specialistă în studiul producțiilor pornografice

Jocurile cu banane ar putea avea forme diverse (foto: Pexels, CC0)

Un concurs de Miss a ultragiat România. Fețele palide ale comentatorilor moraliști s-au indignat public în fața unei probe la un concurs de frumusețe organizat la un liceu din Cluj. Proba probelor presupunea ca fetele înscrise în competiție trebuie să simuleze sexul oral. Nu oricum, ci în genunchi folosind o banană pe care băieții o țineau între picioare. Teribilism, neștiință, dorință de epatare, am spune la o analiză superficială. Nu-i vorbă că moraliștii de serviciu s-au opărit destul clamând falimentul moral și depravarea tineretului. N-am de gând s-o apuc pe calea asta în ceea ce vă propun aici. Eu nu cred că fetele sunt ”stricate” sau ”depravate”. Cred însă că tinerii învață de undeva comportamentele sexuale. Cred că, vorba lui Baudrillard, ”homo economicus s-a întâlnit cu societatea de consum și au avut împreună o mulțime de nevoi”. Adică sunt ferm convinsă că nevoile și preferințele noastre sunt determinate de contextul socio-cultural în care trăim. Nu există preferințe ”naturale” pentru o formă sau alta de sexualitate. Cred că  ”pacea e un război dus cu alte arme”, cum am spus-o de atâtea ori. Cred că sexualitatea, la fel ca alte aspecte ale vieții noastre, este terenul unor lupte pentru putere. Că ne place sau nu, că dorim să acceptăm sau vedem în asta o găselniță a feministelor nebune, va ieși învingătoare acea formă de sexualitate care satisface mai bine grupul dominant și interesele sale financiare. Cu alte cuvinte, rețeta pentru sexul de succes nu e una exclusiv biologică, așa cum am fi poate tentați să credem. Da, impulsurile sexuale există, fără îndoială, însă modul în care sunt ele canalizate este unul determinat social. Adică? Adică oamenii nu se întâlnesc unii cu alții într-o totală ignoranță. Până și Adam și Eva au fost nevoiți să muște din mărul cunoașterii înainte să se poată dedulci la cele lumești. Dar oare, la ora actuală, cine sau ce anume este ”mărul cunoașterii”? Mai exact, de unde își iau tinerii informațiile despre sex? Există două instituții care își dispută explicit acest domeniu. biserica și mass-media. În privința bisericii e simplu: autoerotismul e păcat de moarte, sexul înaintea căsătoriei e păcat de moarte, sexul în afara căsătoriei e păcat de moarte, sexul cu o persoană de același sex e păcat de moarte. Curios lucru, violul marital nu e înfierat cu atâta aplomb ca păcat de moarte, dar, în rest, cam tot ce nu e în cadrul căsătoriei și în afara perioadelor de post, e păcat. Dacă acesta este canonul bisericesc este cazul însă să-l examinăm și pe cel pornografic. Pentru că, dorim să acceptăm sau nu, tinerii noștri nu au cursuri de educație sexuală. Totuși ei nu rămân ignoranți. Din contra, se autoeducă asiduu folosind ”materiale didactice” de tipul Playboy, Husler și filme erotice mai disponibile decât oricând. Or, poate e cazul să discutăm puțin și despre aceste producții media. Am decis să discutăm cu M.M., o specialistă în studiul producțiilor pornografice care a decis să rămână anonimă din pricini de familie foarte conservatoare. Este doctor al Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării cu o teză despre poetica scenariului pornografic. Consider că este foarte important să discutăm împreună cu ea despre legătura dintre pornografie și manifestările de la concursul de Miss din Cluj.

Înțeleg că ai cercetat îndeaproape pornografia vreme de aproape șase ani. Ce te-a făcut să alegi această temă?

Nu ştiu dacă aş spune „şase ani” sau mai mult. Practic, studiile doctorale au durat trei ani, dar interesul meu faţă de această temă s-a născut în zorii Internetului-aşa-cum-îl-ştim-noi. M-a uimit atât faptul că, încă de la început, conţinuturile stocate pe servere şi vehiculate online au fost legate de sexualitate – şi asta, în forma ei cea „explicită”, ca să folosesc exact acel termen care ar face, cumva, diferenţa, în cadrul definiţiilor, între, să zicem, erotism şi pornografie. Am avut norocul de a avea acces la internet încă din 1998 şi de a folosi realmente zilnic un computer conectat la internet din 1998 până acum. Aşa că am gustat din toate fructele interzise: chat (pe celebrul mIRC), descărcat muzică de pe Napster, colindat în voie, pe măsură ce „internetul” devenea tot mai bogat în conţinuturi. Şi, mereu, întâlnirea asta cu pornografia – o întâlnire accidentală, dar care nu a schimbat cu nimic uimirea mea la fiecare întâlnire. De ce? Pentru cinefila care sînt, fiecare încercare de a mă „uita” la pornografie se rezuma la acelaşi şoc: al dez-membrării. Rare erau fotografiile şi filmele care respectau „gramatica limbajului (audio)vizual: normele de încadrare, măcar, dacă nu şi celelalte uzanţe, referitoare la sunet, montaj, lumini – cele pe care noi, dacă am apucat să ne uităm la filme, le-am internalizat, ca spectatori, până la identificarea cu ele. Ei, eu resimt ca violent fiecare cadru în care un personaj fără cap stă pe ecran o bucată lungă de timp – sau în care cadrarea se face pur şi simplu prin eliminarea părţilor din corp fără potenţial erogen (trimiterea lor în afara cadrului). Aşadar, avem pornografia clasică, unde corpul e trunchiat conform nu regulilor de cadrare, ci nevoii de a arăta, centrat pe ecran, „locul” acţiunii şi pornografia de nişă, unde, da, încheietura mâinii, care altminteri poate lipsi din cadru, ca ne-esenţială, poate deveni „locul” erotic prin excelenţă. Aceste framing-uri, care bineînţeles că sînt motivate de dispozitivul pornografic, de regimul privirii, m-au făcut să vreau să studiez acest tip de produs vizual sau audiovizual, pentru a-i „spage codul” şi a înţelege în ce măsură este vorba despre film – sau despre un produs alien, care imită filmul, dar serveşte unui alt tip de nevoie de consum.

Poți descrie evoluția recentă a fenomenului pornografic?

Cred că evoluţia recentă ar fi mult spus. Să zicem că există câteva axe pe care pornografia evoluează. Una ar fi identificarea unei game tot mai mari a „nişelor”. Realmente, tot ce nu e act sexual între două persoane de sex diferit, de aceeaşi vârstă şi aceeaşi rasă şi cu corpuri conforme, intră într-o „categorie”: aşadar, avem categorii gen, „gay”, „ebony”, „Asian”, „fat”, „stocking”, „granny”, „feet” (vă las plăcerea de a descifra ce ar însemna fiecare din ele), dar şi categorii ce ţin de diverse scenarii mentale, de diverse fantezii, gen „profesorul şi eleva” sau invers, „o consultaţie la ginecolog”, „clienta şi avocatul”, „incest”. Rezultatul este o restrângere hilară a sexualităţii „normale” la o schemă şi trimiterea oricărei variaţiuni în categoria „nişă”. Bineînţeles, aş fi putut spune, în categoria „deviaţii”, dar sigur că e o discuţie întreagă legată de „normă” şi „deviaţie de la normă”. Ciudat este că această categorizare nu marchează patologicul, cum ne-am fi aşteptat, ci dimpotrivă, reuşeşte să includă printre categoriile altele-decât-cea-clasică, diferitele forme ale sexualităţii care erau mai demult încadrate ca patologice, printre categorii „benigne”, evident non-patologice, cum ar fi sex interrasial (în schema globală a corectitudinii politice, practic nu putem să mai afirmăm nimic despre aproape nimic fără să ne justificăm sau să fim atacaţi).

O altă axă despre care aş aminti este cea a dezvoltării tehnologiilor de comunicare. Pe de o parte, avem o populaţie cu un acces tot mai larg la aparatură de înregistrare şi redare de cea mai bună calitate, lucru care conduce la anumite practici de „producţie de pornografie”, prin care producţia a fost apropriată de foştii consumatori. Pe scurt, dacă în prima etapă a existenţei internetului (aşa-numitul Web1.0), pornografia era emanaţia unor practici de producţie reale, acum avem o producţie generalizată, user-based (user-generated content, conţinut generat de utilitatori, specific Web2.0) sau de amator, ale cărei coduri au început să fie chiar imitate de producători, pentru a da iluzia unei pornografii autentice de amator (vezi stilul gonzo).

Însă cea mai importantă observaţie legată de „evoluţie” este că, de fapt, nu prea avem cine ştie ce evoluţie. Sînt doar adaptări cu paşi mici – la mediu, la tehnologiile de înregistrare-redare, la aşteptările audienţe: clasificări, categorizări, unelte de căutare ceva mai sofisticate, o imagine mai bună, un sunet mai bun, HD-ul acesta care pare să fie dezideratul suprem. Însă nu avem un mare avânt în direcţia virtual reality, nici augmented reality sau alte direcţii revoluţionare.

Există studii care să indice că tinerii folosesc pornografia ca să se autoeduce în materie de sex?

Există, şi nu puţine. Primul studiu pe această temă a fost realizat în Australia, în 2010. Există publicaţii ştiinţifice – The Journal of Sex Research, printre altele, care abundă în articole pe tema educaţiei sexuale care s-a mutat… online. Publicaţii din toată lumea vorbesc despre cum Pornography is replacing sex education (parcă The Telegraph a titrat aşa, cu un ton puţin panicard). Bineînţeles că nu doar pornografia îi ajută pe tineri să afle lucruri despre sexualitate, ci şi revistele glossy sau chiar publicaţiile (mai mult sau mai puţin tabloide), unde titlul face educaţia – şi uneori, o face prost. Nu aş considera că e un lucru rău în sine că tinerii capătă informaţii despre sexualitate prin intermediul consumului de pornografie, dacă aceasta ar fi veni la pachet cu o educaţie echilibrată. Însă lucrurile nu stau aşa, educaţia sexuală în şcoli este cvasi-inexistentă, cu notabile cazuri de „abatere” de la acest tabu care au devenit subiect de presă. Sîntem încă într-o „noapte neagră a minţii”, dacă vreţi, cu privire la tot ce ţine de corp şi reproducere, de sănătate a reproducerii – lucru care face să fim pe un loc fruntaş în Europa cu privire la sarcinile la minore, cu privire la sarcinile duse la termen fără consult medical şi înregistrare, cu privire la lipsa educării şi prevenţiei bolilor aparatului reproducător şi bolilor cu transmitere sexuală. Toate acestea sînt legate de lipsa unei educaţii primare, de aruncarea tuturor acestor chestiuni în ograda lui „e ruşine să vorbeşti despre asta”. Aceasta este noaptea neagră a minţii, negarea evidenţei şi ascunderea ei sub diferite covoare – buna-creştere, religia fiind doar câteva dintre faţetele acestui mare rău care este lipsa unei educaţii obiective şi neîncărcate de epitete (e ruşine, e urât, nu e pentru fete cuminţi, etc.).

Care au fost concluziile cercetării tale. Instituie pornografia modele de comportament sexual dezirabil, modele de bărbați/femei de succes?

Cam aici voiam să ajung, de fapt. Problema cea mare, când vine vorba de educaţia făcută cu ajutorul pornografiei, este că aceasta nu constituie un material educaţional, ci un material comercial. E ca şi cum ai învăţa despre relaţiile interumane citind articole de tabloid despre vedete şi relaţiile lor cu ceilalţi. Scopul pornografiei este să „vândă” – să ţină cât mai mult timp privitorul captiv pe ecran, timp în care, pe acelaşi ecran sau într-un ecran paralel, să fie expus la reclame. Eventual – dar acesta este un model pe care utilizatorul din România nu-l favorizează – să stea într-o sesiune de chat, pe bani, cu un „model”. Cât mai mult. Utilizatorii ştiu că majoritatea site-urilor porno sînt mai degrabă nişte interfeţe pentru marile afaceri de tip videochat erotic, cu câteva notabile excepţii. Ei, acest model de afacere cu siguranţă că nu va promova acel tip de sexualitate „echilibrată” (în lipsa unui alt termen), ci, din raţiuni economice, o sexualitate obsesivă, în buclă – nu vom irosi 10 minute de filmare pentru a arăta desfăşurarea firească a preludiului sau a „întâlnirii”, ci vom trece, în mai puţin de două minute, de această etapă. Şi astfel, încetul cu încetul, pentru privitorul neexperimentat şi al cărui simţ critic nu a fost antrenat, întâlnirea cu celălalt sex va avea caracteristicile din pornografie: o ciocnire epidermică, de scurtă durată, fără nicio grijă faţă de celălalt şi, practic, fără respect, în care goana după „finalizare” va trebui să marcheze nişte repere: sexul oral, sexul anal, ejacularea pe corp, mici forme de violenţă la adresa corpului partenerei. Uite, este puţin ciudat că în pornografie nu întîlneşti fetişizată sau arătată explicit zgîrierea partenerului masculin de către partenerul feminin – care, totuşi, face parte din apanajul jocului sexual din viaţa reală. Bineînţeles că există motive: actorii din filmele porno nu au nevoie de semne care să necesite vindecare. Astfel (prin aceasta, dar şi prin alte aspecte), partenerul feminin este redus la un tip de pasivitate care nu cadrează deloc cu direcţia în care ne educăm copiii în ultimii ani. Nu aş vrea să cad într-o discuţie despre patriarhat, dar cumva, există o incongruenţă între discursul despre relaţii armonioase între sexe, între dezideratul unor relaţii bazate pe respect şi discursul încă prevalent al pornografiei.

Nu mai vorbesc de influenţa pornografiei asupra imaginii corporale – care impune presiuni atât asupra băieţilor, cât şi asupra fetelor. Una dintre cele mai evidente la acest moment este epilarea sau raderea picioarelor, gambelor, braţelor şi torsului masculin (asta, după mult mai vizibila dispariţie a părului pubian la ambele sexe). Toate aceste tendinţe recente pot fi trasate direct spre pornografie, chiar dacă, în istorie, au mai existat epoci în care să fie „la modă” trupul epilat.

Însă, revenind la modele de comportament sexual dezirabil, cred că pot spune că pornografia consumată de la vârste fragede, înainte de conturarea unei imagini pozitive despre sine şi despre propriul corp, a instituit modele care nu sînt benefice pentru relaţiile ulterioare ale tinerilor: prin stabilizarea unui fel de „scenariu” tipizat al întâlnirii sexuale, toate celelalte forme de sexualitate cad în sfera „ciudăţeniilor” – inclusiv opţiunea pentru celibat, printre altele. Scenariul cuprinde ca feluri obligatorii sexul oral şi anal. Despre acestea aş dori să scriu puţin mai pe larg. Pe palierul de vârstă 35-55, oamenii pe care i-am intervievat sînt conştienţi că acceptarea sexului oral şi anal – de ambe părţi – este o chestiune ce ţine de tipul de relaţie şi de profunzimea relaţiei. El este de obicei negociat – spre deosebire de sexul genital – şi se înscrie fie în logica financiară (sexul pe bani), fie în logica unei încrederi deosebite în partener. Sexul anal, în special, este cel mai rar întâlnit într-o întâlnire sexuală întâmplătoare (aşa-numitul one night stand). Apariţia lui ca „fel obligatoriu” în scenarii porno de tip „one night stand” este datorată necesităţii de crea un film cu „de toate pentru toţi” – adică este determinată economic. Şi, cu toate acestea, existenţa actului sexual anal în fiecare filmuleţ porno generalist va conduce, în mintea privitorului, la ideea că aceasta este normalitatea actului sexual şi ordinea „firească” a secvenţelor – dacă vă uitaţi la orice filmuleţ, veţi observa că există o secvenţiere, vizibilă chiar prin intermediul unor marcaje cu galben pentru schimbarea cadrului şi, implicit, a poziţiei sexuale. Bineînţeles că nu voi vorbi despre aspectele ce ţin de igienă şi sănătate, de ATM (ass-to-mouth, una din chestiunile cele mai discutate – când un sex anal performat de actorul mascul asupra personajului feminin este urmat de sex oral de tip felaţie, contaminându-se, astfel, zona bucală a personajului feminin cu bacterii specifice zonei anale), dar sînt, şi acestea, importante în această discuţie, atâta vreme cât nu există educaţie pentru sănătate.

Crezi e autoeducația pe bază de pornografie are ceva cu simlularea sexului oral la concursul de frumusețe din Cluj?

Da, cred că dincolo de aspectul ludic, de felul în care pot fi „citite” fotografiile abundente de la acest concurs de frumuseţe, dincolo de orice scuze şi corelaţii şi justificări şi discuţii, dacă sexul oral nu ar fi devenit o parte sine qua non a discursului audiovizual despre sexualitate, nu ar fi existat acea probă. Să vă povestesc ceva: la diferitele serbări de la grădiniţă şi din şcoala primară, copiii trec prin probe gen, dus un ou într-o lingură, pe un traseu (fără să-l scape, aceasta fiind provocarea), alergat în sac, etc. Acolo, este clar vorba de îndemânare sau de abilităţi motorii. La fel, a mînca fără mâini lucruri care nu pot fi mâncate fără să te ajuţi de mâini. Dar mâncatul unei banane nu poate constitui o astfel de probă, pentru că, în sine, nu constituie o dificultate. Poate constitui o dificultate, pentru persoanele cu astm şi cu dificultăţi respiratorii, să ţină o banană în gură mai mult de cîteva secunde şi să respire în acelaşi timp. Chiar dacă proba era de mâncat banana (care presupune masticaţie, deci un lucru care nu se întâmplă în timpul felaţiei), tot nu se poate spune că ar fi fost vorba de ceva total inocent şi non-sexual în acel concurs. Aşadar, e vorba de simularea unei felaţii, cu fetele îngenuncheate şi băieţii aşezaţi, relaxat – în fine, cât de relaxat poţi fi când toate telefoanele cu cameră foto se îndreaptă spre tine în acel moment. Cât de potrivit este acest lucru în cadrul unui eveniment organizat „cu şcoala” (chiar şi în glumă)? Cât de potrivit este, ca probă a unui concurs de frumuseţe, să punem fetele să mănânce banane – în loc să demonstreze o aptitudine socială, ştiinţifică, un hobby? Cât de relevante sînt aptitudinile de mâncat banane dintre genunchii unui băiat pentru proba de f r u m u s e ţ e? Ce şi unde e frumuseţea, până la urmă? Sînt întrebări la care nu voi răspunde – mai degrabă le voi ridica, pentru ca fiecare cititor să-şi răspundă singur. Eu pot spune un singur lucru: dacă actul sexual oral nu ar fi ieşit din zona de tabu în care a fost multă vreme închis şi nu ar fi devenit parte a discursului curent despre sexualitate, nu ar fi existat această probă la acel concurs.

Şi, dacă e să revenim la context, mi se pare o ciudat că această probă de concurs de frumuseţe a fost organizată în plin scandal #metoo. Măcar pentru a salva aparenţele din perspectiva aceasta, a egalităţii dintre sexe, aş fi organizat un concurs similar pentru băieţi, care să implice vreun fruct sau altul.

Crezi că ar trebui să introducem cursuri de educație sexuală în școli? Și dacă da, cum evităm ca ele să devină inchizitoriale și ipocrit moraliste?

Da, cred că e nevoie de aceste cursuri, dar nu doar de educaţie sexuală, ci media literacy (educaţie pentru media), educaţie pentru relaţii, educaţie pentru sănătate, educaţie financiară şi civică (reală). Mă îndoiesc că o să ajungem aici prea curând, observ o tendinţă destul de clară de strângere a rândurilor în jurul diferitelor credinţe, o împletire a discursului educaţiei laice cu educaţia religioasă şi asta nu prea merge mână-n mână cu educaţia sexuală.

Însă educaţia sexuală ar trebui cel puţin însoţită de o altă mişcare, cea de responsabilizare a copilului şi tânărului. Astfel, este nevoie de o schimbare a modului în care ne raportăm la noi înşine: corpul minorului, în cultura noastră, îi aparţine oricui, numai lui, nu. Şi este nevoie ca acesta să ajungă ca acesta să fie considerat în proprietatea minorului, nu a părintelui, clanului, şcolii, medicului sau ministerului sănătăţii care decid una-alta în numele copiilor. Este nevoie de generaţii, cred, pentru ca această modificare a raportării să conducă la conştientizarea, de către copii, a faptului că au un corp, că e al lor, că au dreptul de a decide, dar şi responabilitatea asupra consecinţelor ce decurg din decizii. Atunci vor şti că, de cum au grijă de corpul lor, depinde viitorul lor de adulţi sănătoşi, echilibraţi, cu o sănătoasă imagine de sine, care să nu cadă pradă dependenţelor, relaţiilor toxice sau vătămătoare şi să nu ajungă victime ale violenţei domestice şi relaţionale, care porneşte chiar de la date rape (violul în cadrul unei întâlniri). Încă nu pot să-mi alung din minte discuţiile de pe un forum de medicină (făcută prin întrebări online şi răspunsuri din partea medicilor sau a altor utilizatori) pe care fete cu diferite probleme de sănătate a aparatului reproducător se declarau virgine, practicante doar a sexului oral şi anal… ca să rămână virgine formal, pentru a respecta anumite uzanţe, a se conforma unor aşteptări, inclusiv din partea partenerilor şi a se feri de sarcini. Cred că astfel putem rezuma – destul de trist – situaţia la acest moment.

Maria Cernat

Maria Cernat este absolventă a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării (FJSC) (2001) și a Facultății de Filosofie din cadrul Universității din București (2004). În anul 2002 a absolvit studiile masterale în cadrul FJSC. Din anul 2008 este doctor în filosofie. În prezent este conferențiar universitar la departamentul de Comunicare și Relații Publice, Universitatea Creștină Dimitrie Cantemir și predă disciplinele Introducere în Științele Comunicării, Analiză de discurs, Studii Critice în Mass Media. Din anul 2011 este autoara de articole publicate pe site-uri de dezbateri politice (CriticAtac.ro, Cealaltă Agendă, România Curată).


Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat