Campania #metoo și vânătoarea de vrăjitoare

De vorbă cu feministe din România despre aspectele controversate legate de campania #metoo

(foto: Pixabay, CC0)

Motto: ”Unii vor spune că sunt răutăcioasă, dar sunt tentată să întreb: ești sigur că ceea ce faci tu este flirt?!” (Oana Băluță)

De curând, prin campania #metoo, rețelele de social media au devenit locul în care un număr incredibil de mare de femei și-au relatat experiențele legate de hărțuirea sexuală. Reacțiile violente n-au întârziat să apară. Există câteva mecanisme sociale care fac victimele să păstreze tăcerea. Primul dintre ele se referă la condamnarea publică a victimelor – femeile sunt depravate, se îmbracă provocator, ies seara din casă, nu-și respectă soții/părinții. Al doilea se referă la cercul restrâns de persoane din jurul victimei care nu știu cum să îi ofere sprijin. Al treilea se referă la reacția autorităților. Gândiți-vă că dacă ți s-a furat un telefon sau ai fost agresată sexual treci exact prin aceleași etape instituționale în căutarea dreptății. Or, asta nu e e de natură să încurajeze victimele să declare ce li s-a întâmplat. Statisticile arată că o parte însemnată din agresiunile sexuale nu sunt raportate. Paralel, falsele raportări nu depășesc 10%. Totuși pericolul acuzațiilor false a generat o reacție absolut violentă în special din partea bărbaților care se simțeau brusc amenințați. Ba le era amenințată dorința de a face complimente – deși nu era clar dacă doresc să facă acele complimente de dragul de a-și face lor o plăcere sau de a face o plăcere femeii pe care, teoretic, o admiră – ba le era amenințată cariera de false acuzații de hărțuire. În acest context a apărut scrisoarea actrițelor franceze semnată, printre altele, de Catherine Deneuve care a pus paie pe focul deja încins prin apărarea dreptului bărbaților ”de a inoportuna”. Așa cum am mai făcut-o deja, am invitat persoane care au scris sistematic pe teme feministe să se exprime cu privire la pericolele legate de campania #metoo. Puteți citi scurte prezentări ale interlocutoarelor mele precum și părerile lor în cele ce urmează.:


Oana Băluță 

Este conferențiar universitar la Facultatea de Jurnalsim și Științele Comunicării, Universitatea din București și activistă feministă, are un doctorat în științe politice și este implicată în campanii și acțiuni de conștientizare a violenței de gen. În anul 2016, a fost speaker în cadrul TedXEroilor unde a vorbit despre cum transformi plasa de nesiguranță într-una de siguranță în cazul violenței asupra femeilor. În 2012, revista Avantaje i-a acordat premiul Femeia Anului 2012 pentru „Proiecte de Advocacy și Prevenirea Violenței Asupra Femeilor”.

Andreea Molocea

Andreea Molocea este cunoscută publicului din România pentru articolele publicate pe blogul Adevărul.ro. În prezentarea pe care ea însăși și-o face preferă să fie foarte laconică. Andreea se recomandă ca ”activista eco-feminista pe cont propriu. În present, angajată la o companie IT cu sediul în Praga.”

Dora Constantinovici

Dora Constantinovici (n. 1981). A studiat marketing dar lucrează în presă de 15 ani. A fost reporter și redactor pentru Radio Transilvania Satu Mare, a scris pentru revista pop-cult Apropo, a redactat știri pentru Ager Press și News In, a publicat analize într-o revistă de bussines și una de cultură urbană și în prezent scrie comentarii sociale și politice pentru Pandoras și recenzii de carte pentru Bookmag.

Adina Mocanu

Adina Mocanu are un doctorat în Filologie la Universitatea din Barcelona. E profesoară de limba română pentru studenți străini și cercetătoare la Centre Dona i Literatura. A terminat două mastere: unul de studii culturale, în cadrul programului “Construcción y representación de identidades culturales”, la Universitatea din Barcelona și altul de literatură română în context european, la Universitatea din Craiova. E interesată de studii de gen, teorie feministă, teorie politică, studii pe tema copilăriei și literatura comparată.


Credeți că se poate vorbi la ora actuală în România de ”excese de #MeToo”?

Oana Băluță

(foto: Oana Baluţă)

Ca să pot da un răspuns informat la întrebare ar trebui să fac cercetare, să analizez textele scrise, comentariile, încadrările și să văd unde au fost excese și în ce au constat acestea. Nu am făcut o astfel de analiză. Textele pe care le-am citit însă într-o manieră nesistematică- adică nu cu scopul de a face cercetare științifică- și care conțineau experiențele de hărțuire și de agresiune în spațiul public sau la locul de muncă sau la școală nu puteau fi denunțate cu mânie ori înfierate ca fiind excese.

Pentru anumite persoane, chiar denunțarea hărțurii stradale este un exces.

”Ce ți-a făcut așa de rău? Nu te-a violat, doar ți-a strigat ce ți-ar face…”

Un exces este și denunțarea hărțuirii sexuale în universități ori la locul de muncă.

”Sigur ai provocat tu.. nu se poate, coșcogeamite profesorul .. ditamai directorul…”

#metoo ne îndeamnă să gândim critic dinamica relațiilor de gen într-o instituție, în mediul politic, în business, pe stradă. Reacțiile față de #metoo ne spun multe despre deschiderea noastră de a ne uita la noi înșine cu ochi critici și măcar de a ridica un semn de întrebare. Unul singur, înainte de a ajunge la concluzia fermă că întregul comportament este ireproșabil.

Am citit despre temeri cum că odată cu #metoo, oamenii nu vor mai flirta. Cei care acuză că nu vor mai putea flirta, știu oare că flirtul este consensual? Că acolo este un dans al cuvintelor, că el implică și o fascinantă comunicare nonverbală, că flirtul consensual îți trezește mintea și emoțiile și testează și calitățile tale de observator bun și inteligența emoțională? Unii vor spune că sunt răutăcioasă, dar sunt tentată să întreb: ești sigur că ceea ce faci tu este flirt?!

Andreea Molocea

(foto: Andreea Molocea)

Nu.

Dora Constantinovici

(foto: Dora Constantinovici)

Cazuri concrete nu pot să dau, am citit atâtea mărturii și din atâtea părți încât e absolut imposibil să le verifici pe toate. Aici e și problema cu #MeToo, că e greu de verificat toată informația și verdictul e același indiferent dacă suntem siguri că bărbatul respectiv a făcut sau nu ceva.

Adina Mocanu

(foto: Adina Mocanu)

Te referi la cantitatea mare de mesaje pe care l-au scris femeile în ultima vreme denunțând abuzurile? Unii le consideră excese, de obicei aud zilnic aceleași fraze: “nu faceți bine feminismului cu victimizarea voastră. Nu așa se face. Cele care au început mișcarea sunt niște curve cu bani. Vor doar atenție și importanță. Sunt niște isterice…etc.” Eu nu am pus niciun #MeToo pentru că nu am fost convinsă de mișcarea venită din partea unor vedete. Sunt feministă, însă ideea mea de feminism nu e strict legată de opresiunea față de femei, ci față de toate grupurile oprimate, față de minorități, față de inegalități sociale, față de tot ce nu se înscrie într-o lume privilegiată. Însă dacă se începe dintr-un punct, chiar dacă e în exces se poate învăța ceva, cel puțin în România. În Spania, din câte am văzut, nu prea a fost un boom, pentru că mișcările revendicative sunt mult mai intense și atente la justiția socială, axate pe ceea ce se întâmplă pe plan local și mai apoi pe plan internațional. A fost un pic mai intens pe Twitter, însă campania a avut mai mult impact în România.


Cum vedeți reacția mainstreamului cultural de la noi care include chiar și femei față de ceea ce e îndeobște numit ”isteria corectitudinii politice”?

Oana Băluță

(foto: Oana Baluţă)

Aici vorbim despre faptul că pentru anumite persoane nu sunt simpatice bancurile despre viol? Ori cele despre săpun și evrei? Ori cele despre sclavie și romi?

Această temere îmi aduce aminte de spaimele unor intelectuali publici după 1990 care dezvoltaseră un discurs cunoscut sub numele de antifeminism preventiv. Ceva vag înțeles, vag definit, vag ancorat istoric și care nici în stadiu embrionar nu era, genera insomnii teribile.

Să îmi fie cu iertare, dar deja am scris prea multe cuvinte aici.

Andreea Molocea

(foto: Andreea Molocea)

Aici voi vorbi iar puțin despre patriarhat pentru că vreau din nou să învățăm să înțelegem și să nu ne separăm fără a pricepe.

După mintea mea, eu am făcut următoarea observație: patriarhatul este simțit diferit de femei. De ce? Aici răspunsurile sunt multe și complexe. Dar această idee ca presiunea unei culturi patriarhale este simțită, percepută și văzută diferit stă la baza multor diferențe între noi ca oameni. Pentru că acesta este de 1. De nesimțit pentru unele femei, 2. Re/cunoscut de altele și 3. simțit.

Ei bine, cele care nu simt patriarhatul sunt cele care nici nu înțeleg și nici nu vor să înțeleagă de ce există feminism pentru că, pentru ele lumea este bine și cuminte așezată deja; ele sunt fiicele care ascultă cultura și sunt cuminți și urmează traiectoria clasică, care nu se opun atunci când primesc de la viață și societate/ familie rețeta existenței lor ca femei.

Cele care re/cunosc patriarhatul se raportează la acesta mai mecanic, au cerințe concrete, bazate pe politici, drepturi, interacțiuni cu instituții. Avem nevoie ca de aer de aceste persoane. Doar că pe unii și unele dintre ele le pierdem uneori în momentele profund emoționale ca #metoo. Pentru că #metoo le scoate și pe ei/ele de pe traiectoria lor, iar oamenilor în general le place să creadă că știu, că fac, că nu greșesc. Pentru cei și cele care se luptă chiar prin activism cu diverse fețe ale patriarhatului, fie ca vorbim despre violență domestică, trafic de persoane, sexism, lipsa educației sexuale, hărțuire este obositor un nou moment 0. Nu toți se bucură de acest val de energie.

A treia categorie e formată din cei și cele care simt patriarhatul; îl simt ca pe un parazit interior care le slăbește resorturile emoționale, intelectuale, umane, care duc zi de zi bătălii să se debaraseze de toxinele acestui tip de cultură pentru a se descoperi, pentru a fi ei înșiși. Ei bine, pentru acești oameni #metoo nu avea cum să fie sursă de răceală sau de ironie. Pentru ei #metoo nu avea și nu are cum să fie corect politic, pentru că #metoo e prea personal, iar ce e personal e politic. Nu e nimic incorect politic, cum nu e incorect uman să ascultăm povestile celor care au trecut prin abuzuri. Ne-am învățat să credem prea mult că a asculta înseamnă a judeca. Să ascult o victimă nu înseamnă că acuz pe altcineva. Putem asculta și înțelege durerea și fără a blama, putem să nu fim indiferenți la rănile pe care victimile ni le arată. Pentru mine personal este important să pun mâna pe o vorbă bună și să bandajez acea rană; pentru alții e important să fugă după ce aud povestea să prindă pe vinovat; pentru alții e important să nu creadă povestea auzită și apoi să o uite repede; alții caută să scuze pe agresor și să spună că victima exagerează/ minte. Toate sunt reacții umane. Așa că opinia mea cu privire la aceste persoane care se uită steril și septic la #metoo și disecă o mișcare care este mică și informală în România și o transformă într-un baubau juridic care va veni asupra bărbaților nevinovați și le va distruge la nimereală viața mi se pare puțin din categoria drobului de sare. Mi-aș dori însă ca până atunci să învețe și ei/ ele să oblojească. Uneori avem nevoie de bunătate înaintea justiției, mai ales în cazurile abuzurilor petrecute acum mulți ani.

Dora Constantinovici

(foto: Dora Constantinovici)

Da, zău, pentru că se știe că România este așa, o țară extrem de corectă politic cu toate minoritățile ei. Despre ce vorbim când spunem că ne enervează isteria corectitudinii politice?! Unde o găsim că tare aș vrea și eu să mă lovesc de ea mai ales în mediul cultural mainstream, măcar la știri, măcar în mediul urban.

Adina Mocanu

(foto: Adina Mocanu)

Corectitudinea politică e folosită de multe ori ca să-i închizi gura celuilalt. Nu-mi place această terminologie de marcă americană, chiar dacă ei au folosit-o pentru a combate discriminarea, e folosită de multe ori la modul ipocrit. Acum depinde și de relațiile de putere dintre cele două persoane. Însă atunci când te naști într-o societate heteropatriarhală, rasistă, clasistă, homofobă trebuie să fie o formă în care să arăți un respect față de cel cu care vorbești. Nu înțeleg de ce trebuie să fii constrâns de o formulă sau alta ca să nu jignești o persoană. Dacă te-ai dezvolta într-un mediu în care se încurajează eliminarea concepției că unele persoane sunt inferioare față de celelalte, în funcție de elementele pe care le-am enunțat mai sus, ar sta altfel situația. Eu nu cred în limite, nici în presiuni sau prejudecăți față de femei, romi, persoanele LGTBQ, persoanele cu dizabilități etc. Nu înțeleg obsesia asta de a folosi cuvinte jignitoare față de alte persoane și nu pricep de ce, constant, trebuie să folosești diverse mijloace ca să așezi pe cineva într-o poziție inferioară.

Maria Cernat

Maria Cernat este absolventă a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării (FJSC) (2001) și a Facultății de Filosofie din cadrul Universității din București (2004). În anul 2002 a absolvit studiile masterale în cadrul FJSC. Din anul 2008 este doctor în filosofie. În prezent este conferențiar universitar la departamentul de Comunicare și Relații Publice, Universitatea Creștină Dimitrie Cantemir și predă disciplinele Introducere în Științele Comunicării, Analiză de discurs, Studii Critice în Mass Media. Din anul 2011 este autoara de articole publicate pe site-uri de dezbateri politice (CriticAtac.ro, Cealaltă Agendă, România Curată).


Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat