Răspunsul lui Žižek la problemele plurivalente ale Europei
Slavoj Žižek, Refugiaţi, teroare şi alte probleme cu vecinii. Împotriva dublului şantaj, traducere de Ciprian Şiulea, Editura Cartier, Chişinău, 2016
Cunoscut pentru poziţiile sale intransigente, uneori frizând ridicolul, Slavoj Žižek ne oferă de data aceasta un volum surprinzător. Nu în sensul că şi-ar mai fi temperat doza de criticism la adresa societăţilor contemporane, occidentale, şi nu numai. Ceea ce intrigă la acest volum de dimensiuni reduse este tocmai subtila turnură ideologică operată de autor, care păstrează vocabularul stângii dar alunecă regretabil de des pe poziţii conservatoare. Sigur, există şi curente de stânga conservatoare, nu asta e problema. Problema este că noua abordare a lui Žižek este îngrijorător de ambivalentă şi are potenţialul de a alimenta mai degrabă poziţii naţionalist-populiste decât critice.
Exasperat de marasmul cuprinzător care a învăluit Europa, Žižek consideră că a venit timpul să renunţăm la pacifismul naiv al stângii şi să ne plasăm pe o poziţie de forţă când vine vorba despre refugiaţi şi conflictele din Orientul Mijlociu: „Ceea ce trebuie să evităm este să ne dedăm obişnuitei litanii stângist-liberale de tipul ”Teroarea nu poate fi combătută decât prin terorare, violenţa nu face să nască decât mai multă violenţă”” (p. 8). Ciocnirea civilizaţiilor anunţată de neoconservatorul Samuel Huntington acum mai bine de două decenii ar fi devenit, ne avertizează autorul, cât se poate de reală: „În mod categoric, ne aflăm în mijlocul ciocnirii civilizaţiilor (Occidentul creştin împotriva Islamului radicalizat), dar de fapt în interiorul fiecărei civilizaţii există ciocniri: în spaţiul creştin, e vorba de SUA şi Europa Occidentală împotriva Rusiei; în spaţiul musulman e vorba de suniţi împotriva şiiţilor. Monstruozitatea ISIS-ului funcţionează ca un fetiş care acoperă toate aceste conflicte, în care fiecare parte pretinde că luptă împotriva ISIS-ului, ca să lovească în adevăratul ei inamic” (pp. 9-10).
De acord cu ultima parte, ISIS, de acum o mişcare militară şi ideologică învinsă, a funcţionat ca un paravan facil pentru camuflarea şi în acelaşi timp potenţarea contradicţiilor dintre marile puteri geopolitice contemporane. De asemenea, violenţa militară poate fi justificată ocazional, în absenţa oricărei alte alternative. Dar de aici şi până a o transforma în răspuns legitim la adresa provocărilor sociale, culturale şi geopolitice de care suntem asaltaţi, e cale lungă. Dimpotrivă, în acest moment delicat nu ar trebui să cedăm sub nicio formă litaniei neoconservatoare a ciocnirii civilizaţiilor, bazată e o schematizare reducţionistă şi periculoasă. Ce s-a întâmplat cu „ciocnirea fundamentalismelor”, aşa cum inspirat a denumit fenomenul Tarq Ali, de care Žižek uită în mod oportun, pentru a-şi avansa argumentul semi-conservator cu ajutorul discursului golit de conţinut al unei stângi progresiste aflată la rândul ei în derivă? Faptul că autorul îl citează în mod aprobator pe Heidegger (pp. 17-18) şi ideea acestuia de reinventare asertivă a Europei prin confruntarea, sub diferite forme, cu celelalte civilizaţii, de sustragere a Europei de sub influenţa nefastă a prezentificării repetitive şi mecanice în beneficiul clipei asertive prin intermediul căreia Dasein-ul se conectează în mod autentic la istoria sa reală sub forma destinului, moment în care fiinţa sa îşi face simţită prezenţa sub forma mistică a celebrării evenimenţiale de sine a propriului – nu prevesteşte nimic bun.
În continuare, Žižek este de părere că trebuie să renunţăm în mod ferm la anumite „tabuuri” ale stângii pentru a evalua, ţine sub control şi depăşi prezenta situaţie în mod satisfăcător. Primul, cu care nu pot fi deloc de acord, rezidă în interzicerea sau cel puţin neascultatea punctului de vedere al „inamicului”. Departe de a achiesa la narativa empatiei şi înţelegerii mutuale ca metodă de amorsare şi eventual depăşire a conflictelor, Žižek avansează argumentul conform căruia inamicul, echivalat plastic de el cu „monstrul” Frankenstein din romanul omonim al lui Mary Shelley, nu trebuie lăsat sub nicio formă să se exprime. „Aici, Shelley face ceea ce un conservator nu ar fi făcut niciodată. În partea centrală a cărţii, ea permite monstrului să vorbească în numele lui, să spună povestea din perspectiva lui” (p. 23; subl. m.). Evident, povestea celuilalt nu trebuie neapărat ascultată dacă intenţiile acestuia nu sunt oneste – ba poate că şi atunci ar trebui ascultată, pentru a îl contracara mai eficient – dar asta nu înseamnă a exalta virtuţile lipsei de comunicare în sine ca pe ceva de dorit. Aşa deschidem poarta minciunilor nobile, realiste, pentru binele „poporului”, aşa pavăm calea vechii raţiuni de stat elitistă şi agresivă pe care oricine care se pretinde a fi de stânga trebuie să o denunţe şi să o respingă, nu să îi facă jocul. Da, democraţia nu trebuie să devină captiva prejudecăţilor populare adânc înrădăcinate (pp. 17-18), dar asta nu înseamnă că trebuie să renunţe vreodată la misiunea ei educativ-politică de augmentare a conştiinţei civice a societăţii. E o tensiune indepasabilă aici, dar ea nu trebuie înclinată nici în favoarea perspectivei conservatoare, autoritară, paternalistă şi lipsită de răbdare şi înţelegere autentică faţă de carenţele cognitive şi practice ale „poporului”, pe care le interiorizează şi le utilizează în beneficiul propriului discurs, doar aparent comun cu discursurile populare, nici în favoarea perspectivei populiste a glorificării unei identităţi abstracte totuşi, care nu există decât în măsura în care instanţă exterioară îi conferă coerenţă şi omogenitate.
Deci Žižek manifestă o simpatie nedisimulată faţă de metodele politice ale conservatorilor, fapt care în sine descumpăneşte sau ar trebui să o facă, mai ales în cazul unui pretins mentor al stângii globale. Celelalte tabuuri de stânga la care ar trebui să renunţăm sunt, pe rând, respingerea modernităţii europene, inclusiv a valorilor critice iluministe, ca find maculată ireversibil de imperialism, rasism şi capitalism; abandonarea ideii că „protejarea modului tipic de viaţă al cuiva este în sine o categorie proto-fascistă sau rasistă”; depăşirea echivalării oricărei critici a Islamului, inclusiv a criticilor întemeiate, cu „islamofobia”; în sfârşit, evitarea încadrării ideologice unilaterale a islamismului fanatic sub cupola iraţionalismului sau a reacţionarismului deoarece în Pakistan, de exemplu, talibanii au reuşit să atragă de partea lor foarte mulţi dintre micii fermieri, raliindu-i la lupta comună împotriva marilor latifundiari (pp. 23-28).
Cu necesitatea criticării primului tabu din paragraful anterior sunt total de acord, mai ales că am avut ocazia să îl experimentez „în acţiune” de nenumărate ori. Cu inconsistenţa celui de-al doilea tabu sunt iarăşi de acord, dar numai până la un punct: când preşedintele George Bush afirma, la începutul anilor 1990, că modul de viaţă american nu este negociabil, înţelegând prin asta că nu poate fi sacrificat intereselor electorale ale momentului în favoarea intereselor ecologice globale pe termen mediu şi lung, avem deja o problemă. Mai departe, al treilea tabu este denunţat în mod corespunzător, şi sunt de acord că intoleranţei nu i se poate răspunde (numai) prin toleranţă, la fel cum critica îndreptăţită a eurocentrismului nu trebuie lăsată să se transforme, aşa cum se întâmplă mult prea des, într-o critică a Occidentului per se. Al patrulea tabu este însă abordat în mod falacios, având implicaţii ideologice şi politice periculoase. La fel am putea spune nazismul a fost şi progresist într-o anumită măsură, nu numai reacţionar, deoarece a reuşit să atragă de partea sa majoritatea clasei muncitoare germane, asta bineînţeles după ce a distrus în mod violent puternica şi efervescenta stângă germană interbelică.
Žižek are dreptate atunci când subliniază ipocrizia moralistă a stângii occidentale pentru care deschiderea integrală a graniţelor a reprezenta o soluţie la problema refugiaţilor. Evident, o astfel de soluţie este pur şi simplu imposibilă; pusă totuşi în practică ar crea un haos de proporţii şi conflicte inimaginabile. Dar intransigenţa abstractă prin care este susţinută oferă posibilitate protagoniştilor ei de a-şi dovedi comod superioritatea morală, fără a fi nevoiţi să se implice în mod efectiv în soluţionarea problemei, fără a fi nevoiţi să se mânjească inevitabil de noroiul insurmontabil al politicii cotidiene. Are dreptate şi atunci când subliniază, pe lângă dramele umane reale ale refugiaţilor, existenţa unei întregi reţele de transport a acestora spe Occident care produce miliarde de dolari pe an, precum şi ipocrizia unor state din Orientul Mijlociu care au contribuit substanţial la declanşarea conflictului din Siria, de exemplu, dar nu sunt dispuse să primească refugiaţi (Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Kuweit, Quatar). Are dreptate şi atunci când denunţă deturnarea ideologiei iluministe a Occidentului în raport cu restul lumii, în special în raport cu Orientul Mijlociu, Occident care îşi legitimează dominaţia imperialistă utilizând cinic şi conjunctural concepte ca democraţie, egalitate, fraternitate, drepturile omului sau libertate – ca fiind principalul motiv care alimentează ostilitatea musulmanilor radicali împotriva sa.
Nu are în schimb dreptate atunci când încearcă să relativizeze problema conduitei inadecvate a unora dintre refugiaţi pretinzând că toţi refugiaţii, per ansamblu, „sunt mai mult sau mai puţin ca noi – nerăbdători, violenţi, nemulţumiţi – şi, în plus, parte a unei culturi care nu poate accepta multe din caracteristicile pe care noi le considerăm de la sine înţelese” (p. 83; subl. în orig.). Evident că toţi suntem sau putem fi şi aşa, dar de ce trebuie prezentat acest truism ca un argument împotriva dezirabilităţii prezenţei refugiaţilor în Europa, şi în acelaşi timp ca un mijloc de a estompa statutul de victime al marii majorităţi a acestora, statut care, chiar dacă nu trebuie abordat pe filieră excesiv şi individualist moralizatoare, există fără doar şi poate? Mai mult, aşa cum am afirmat mai sus, prejudecăţi populare antidemocratice şi obstinate există în fiecare societate în parte, nu numai printre musulmani.
Simţind nevoia de a îşi demonstra fără rezerve adeziunea faţă de principiile stângii – justificată, dar tot mai puţin credibilă, dacă ţinem cont de poziţiile pe care s-a plasat în această carte, ca să nu mai amintesc, din nou, de citarea apreciativă a unui Heidegger (pp. 17-18) sau a unui Churchill (p. 84), aspect care nu mai poate fi redus, cred eu, la o simplă cochetare cu idei esenţiale ale conservatorismului – Žižek se întreabă, cum altfel, ce-i de făcut. Şi răspunde surprinzător de pertinent, lăsându-ne în compania plăcut surprinzătoarei speranţe de a citi pe viitor lucrări mult mai inspirate decât aceasta, asta dacă nu suntem ţinta unei glume cinice şi proaste de genul celor care au contribuit la consolidarea reputaţiei personale, nu şi intelectuale, a autorului: „soluţia tolerantă evidentă (respectul reciproc pentru sensibilităţile celuilalt) în mod cel puţin la fel de evident nu funcţionează. Dacă musulmanilor li se pare imposibil să suporte imaginile noastre blasfemiatoare şi umorul nostru nepăsător (pe care noi îl considerăm parte a libertăţilor noastre), şi liberalilor occidentali li se pare imposibil să suporte multe practici (cum ar fi subordonarea femeilor) care fac parte din ”lumea vieţii” musulmane. Pe scurt, situaţiile explodează atunci când membrii unei comunităţi resimt drept afront blasfemiator şi pericol la adresa modului lor de viaţă nu un atac la adresa religiei lor, ci însuşi modul de viaţă al altei comunităţi: acesta este cazul atacurilor asupra gay-lor şi lesbienelor din partea fundamentaliştilor musulmani din Olanda, Germania şi Danemarca şi al acelor francezi şi franţuzoaice care percep o femeie acoperită cu burka drept un atac la adresa identităţii lor franceze, acesta fiind şi motivul pentru care li se pare ”imposibil să păstreze tăcerea” atunci când întâlnesc printre ei o astfel de femeie. Prin urmare, trebuie să facem două lucruri: în primul rând, să formulăm un set minim de norme obligatorii pentru toată lumea, fără teama că ele vor părea ”eurocentrice”: libertăţi religioase, protejarea libertăţii individuale faţă de presiunea grupului, drepturile femeilor şi aşa mai departe, şi în al doilea rând, în aceste limite, să insistăm necondiţionat asupra tolerării modurilor diferite de viaţă. Dar ce se întâmplă dacă normele şi comunicarea nu funcţionează? Atunci forţa legii trebuie aplicată în toate formele ei” (p. 101).
Totuşi, o simplă şi spontană analiză de discurs a acestui extins paragraf mai sus citat denotă o îngrijorătoare logică a echivalenţei: semnificantul gol negativ de la care porneşte construcţia discursivă nu mai este Occidentul hegemonic responsabil în mare măsură pentru conflictele din orientul Mijlociu care îi constrâng pe musulmani să îşi abandoneze cu milioanele statele devastate pentru a se îndrepta plini de resentimente spre Europă. O Europa,care îi primeşte considerând că le face o favoare şi trecând sub tăcere profiturile enorme pe care le va încasa şi le încasează din munca „la negru” a acestor refugiaţi, profituri net superioare ajutoarelor sociale cheltuite pentru integrarea lor – ci refugiatul, alogenul, străinul, acel celălalt plasat pe un traiect ontologic incompatibil cu al nostru. De ce nu aminteşte Žižek aceste aspecte, sau o face doar în treacăt (rolul militar al Ocidentului în instabilitatea conflictuală a Orientului Mijlociu)? Răspunsul se află la latitudinea cititorului. Dacă îmi este îngăduit, răspunsul meu personal este că Žižek pare să repete parcursul regretabil al multor intelectuali critici dezamăgiţi, care ajung la bătrâneţe conservatori, chiar dacă este vorba despre un conservatorism de stânga, asezonat cu diferite elemente progresiste. Când te simţi mai apropiat de Heidegger şi de Churchill decât de Marx sau Gramsci, de exemplu, care nici măcar nu sunt menţionaţi în volum, atunci intuiţia nietzscheeană conform căreia „deşertul se extinde” capătă dintr-o dată un nou înţeles. Care înţeles nu este şi nici nu trebuie lăsat să devină ireversibil.
