Recenzia cărții ”Crearea statului Italian în viziunea lui Antonio Gramsci” de Ioana Cristea Drăgulin
Ioana Cristea Drăgulin, Crearea statului Italian în viziunea lui Antonio Gramsci, Editura Adenium, Iași, 2016
Motto: …dacă vrem ca totul să rămână cum e, trebuie mai întâi ca totul să se schimbe… (Giuseppe Tomasi di Lampedusa, Ghepardul)
Ioana Cristea Drăgulin (ICD) l-a citit pe Antonio Gramsci (AG). Este (deja) mult. A urmărit viziunea despre Risorgimento a gânditorului născut în Sardinia. E vorba de acea epocă din istoria Italiei (1820-1870) caracterizată de lupta pentru cucerirea independenței și crearea statului italian. E și mai mult. A rezultat o teză de doctorat susținută la Facultatea de Științe Politice, Universitatea din București (FSPUB), teză publicată ulterior la editura Adenium[i]. Este ceea ce ne propunem să recenzăm în rândurile de mai jos.
În premisă se precizează foarte clar că ʽstudiul își propune să prezinte cheia gramsciană de lectură a fenomenului risorgimentalʼ, aceasta fiind supra-structura întregului eșafodaj intelectual. Pe parcursul celor 3 capitole și alte concepte, hegemonie, transformism, etc., sunt integrate de ICD în analiză, tocmai pentru a surprinde viziunea globală a teoreticianului sard vizavi de epoca Risorgimento-ului.
În Capitolul I se face referire la analiza istorică a fenomenului risorgimental, rolul actorilor politici și sociali (democrații, moderații, radicalii), pe lângă chestiunea meridională, ca temă fundamentală a epocii istorice respective. Transformările prin care a trecut Europa de după căderea Imperiului Roman de Apus (odată cu abdicarea Romulus Augustus în 476, neoficial cu asasinarea lui Julius Nepos în 480), mutarea centrului de greutate dinspre Mediterana către Europa de Vest – nașterea Europei moderne a însemnat o separare de Mediterana (Max Weber) – au fost variabile care au influențat apariția și existența mai multor Italii. În primul rând, este vorba de falia economică, ce separa (și încă mai separă) nordul dezvoltat (modern, progresist, burghez), de sudul subdezvoltat, Mezzogiorno-ul agrar și înapoiat. Este temelia peste care se așează fenomenul risorgimental.
Dar care sunt caracteristicile Risorgimento-ului? Este perioada renașterii sentimentului național (Guarracino, Ortoleva, Revelli), intervalul istoric în care se desfășoară procesul de formare a statului național italian. Viziunea lui AG? Gramsci o spune răspicat: fenomenul risorgimental a fost un eșec. Democrații radicali au fost prea puțin democrați (au exclus populațiile rurale din aranjamentele instituționale), însuși Garibaldi fiind unul din cei care s-au opus mișcărilor de masă (p. 46). Existau diferențe însemnate de dezvoltare între nordul piemontez (aflat sub influența modernizatoare a Franței și Austriei) și sudul (Regatul celor Două Sicilii), încastrat în schemele de dezvoltare feudale, iar liberal moderații piemontezi au preferat să ʽînghețeʼ tipul de societate din zona meridională[ii] pentru a nu pune în pericol, spuneau ei, întregul eșafodaj al tânărului stat. Gramsci era partizanul peneplenizării disparităților economice dintre nord și sud în cadrul unei politici echilibrate, care ar fi permis realizarea nu doar a unei unități administrativ-teritoriale, dar și al uneia naționale. Risorgimento-ul a eșuat întrucât nu a creat acea solidaritate națională, mai degrabă a favorizat nordul în detrimentul sudului, adâncind decalajele dintre cele două spații geografice[iii]. Hegemonia economică a nordului, cu sudul jucând rolul unei piețe de desfacere de tip semicolonial, s-a consolidat prin intermediul a două tipuri de măsuri: i) de tip polițienesc (reprimarea brutală a oricăror mișcări sociale – dimensiunea de represiune a statului polițienesc) și ii) politico-polițiste (favoruri personale pentru pletora intelectualilor de serviciu, cu slujbe în zona administrației, o formă de stipendiere larg utilizată și în vremurile de azi, la noi în România – nimic nou sub soare). În Chestiunea meridională (La questione meridonale) și Caietele din închisoare (Quaderni del carcere), Gramsci tratează pe larg problema subjugării sudului de către nord, introducând, am văzut mai sus, conceptul de hegemonie[iv], bogăția nordului realizându-se simultan cu sărăcirea sudului. Procesul a fost unul complex și nu s-a realizat printr-o impunere de tip colonial. Procesul a fost mult mai complex și a implicat inclusiv guvernele liberale și elitele locale. Nu știu de ce, dar citind schema hegemoniei, gândul mă duce la România postcomunistă și evoluția-i, cadrele analitice gramsciene mulându-se perfect pe societatea românească post-1989, perenitatea lui Gramsci, fie și doar raportată la țara noastră, fiind una cât se poate de clară. Citindu-l pe autorul sard – făcând-o facem un mic pas pentru înțelegerea lumii – pricepem mai bine nu doar problema unificării Italiei și nașterea fascismului, putem chiar descifra mecanismele economiei politice din lumea actuală.
Capitolul II nu este doar despre gândirea lui Gramsci. Sunt și interpretări ale fenomenului risorgimental din perspectiva curentului neoguelfist (Gioberti, Anzilotti, Durando), a celui reformist, federalist și republican (Cattaneo, Salvemini, Saffi), istoriciștii (Croce, Natali, Morandi, Omodeo), liberalii (ușor de intuit, liberalii au respins teoria rupturii sociale dintre nord și sud – p. 119; Croce – în Istoria Italiei de la 1871 la 1915 – a apărat liberalismul italian, considerând Risorgimento-ul un fel de vârstă de aur a Italiei, cu administratorii săi străluciți și oamenii politici luminați[v]), catolicii liberali (Jemolo, D’Entrèves, Cantù), catolicii intransigenți (Altri, Candeloro, Fonzi), primii socialiști (Ferrari, Piscane – afinități politico-intelectuale ale lui AG cu revoluționarul napolitan). În final, Antonio Gramsci și viziunea-i. Foarte clar, în sensul Iluminismului, grupurile de putere din jurul lui Cavour au favorizat o politică anticatolică și antipapală (p. 106), militându-se pentru controlul cultural al Bisericii. Din nou, AG consideră că întreaga perioadă a formării statului italian a fost privilegiul claselor conservatoare (moderate), nefiind vorba de o mișcare democratică de jos în sus, dinspre mase spre elite, una care să evite ruptura nord-sud, deci un eșec societal (p. 103):
Ar trebui să amintim că din rândul moderaților făceau parte cele mai importante personalități ale culturii, în timp ce la stânga (cu puține excepții) acestea nu străluceau printr-o prea mare seriozitate intelectuală, mai ales în domeniul studiilor istorice și al publicistici. Activitatea polemică a moderaților, condusă prin intermediul ʽdemonstrațiilorʼ, reușea să dezmembreze din punct de vedere ideologic democrația, absorbind multe elemente individuale, acționând cu precădere asupra tinerelor generații, influențându-le prin propriile programe, concepții și cuvinte de ordine (…) moderații nu au recunoscut în mod sistematic o forță colectivă în Risorgimento, în afara dinastiei moderaților: Partidului Acțiunii i-a fost recunoscut doar meritul personalităților, cu scopul de a le captura, în timp ce toate celelalte persoane au fost defăimate, pentru a obține distrugerea unității acestuia (Gramsci, Quaderni del Carceri, edizione critica dell’Istituto Gramsci [îngrijită de] Valentino Gerratana, Giulio Einaudi Editore, Torino, pp. 2074-2075, în Ioana Cristea Drăgulin, op. cit., pp. 103-104).
Capitolul III este construit în jurul analizei conceptelor hegemonie, transformism și revoluție pasivă sau revoluție fără revoluție. Cuvântul hegemonie, derivat din grecul égesthai (a conduce, a fi condus), a fost preluat de Gramsci din scrierile lui Lenin (teoria praxisului), folosindu-l în sensul dictaturii proletariatului[vi] (pp. 122-123). Este punctul maxim al analizei gramsciene, autorul italian refuzând ideea revizionismului marxist și reformele de tip socialist (socialiștii au acceptat pasiv realitatea istorică produsă de ethosul capitalist), considerându-i pe aceștia complicii sistemului politic italian, blocându-se acțiunile de tip revoluționar. Perry Anderson a sesizat anumite discordanțe semantice în dezvoltarea gramsciană, importul unui termen – hegemonie, folosit în Rusia pentru a defini raportul dintre proletari și țărani, în spațiu occidental, definit de raporturile dintre burghezi și proletari, fiind cel puțin problematic, practic o eroare de ordin metodologic (p. 132). Transformismul a fost răspunsul dat de liberalii italieni perioadei risorgimentale (p. 166), ar elementele sale de forță au fost clientelismul, familismul și localismul. Desigur, Gramsci l-a criticat întrucât elita modernizatoare a burgheziei italiene a oferit, prin acesta, un model de guvernare încastrat în schemele unui regim liberal oligarhic, cu o activitate parlamentară influențată de rețelele clientelare – zeci de mari familii de notabili dominau viața politică parlamentară.
În fine, revoluție pasivă, revoluție fără revoluție, fascismul ca formă a revoluției pasive închide acolada conceptelor gramsciene. Revoluția pasivă a întărit statul în detrimentul societății civile, ceea ce a însemnat impunerea unor forme dictatoriale de supremație, impunerea transformismului și eșecul formelor hegemonice (p. 238). Astfel, eșecul unei revoluții promotoarea unei epoci noi, fascismul, ca una dintre multiplele forme ale burgheziei, intră în scenă ca revoltă a micii burghezii pentru cucerirea unei poziții economice independente. Este noul instrument al dominației de clasă (p. 246).
Ioana Cristea Drăgulin face un efort enorm. Ea citește și filtrează nu doar o viziune intelectuală (marxist-leninistă) a unuia dintre cei mai pătrunzători gânditori din secolul XX (Gramsci), dar ea introduce în discuție și elementele definitorii ale reflecției politice italiene din secolele XIX-XX. Este un efort și o sinteză ce ar merita mai multă atenție, nu doar din partea mediului academic/universitar, în mod natural cointeresat de chestiuni ce vin din sfera gândirii și reflecției politice, dar și de publicul educat, atent la problemele ce țin de evoluția societală. România post-1989 este un spațiu ce se poate ușor plia pe analizele și interpretările gramsciene. ʽTransformismulʼ à la roumaine conservă și chiar adâncește decalajele de dezvoltare regionale, hegemonia economică a elitelor asupra maselor fiind puternic susținută de crema intelectuală ce susține nu doar statul politico-polițienesc, dar care se manifestă și vădit anti-democratic. Este forma autohtonă a dominație de clasă. O oligarhie strict dependentă de mecanismele de reproducere clientelare, uneori organizată inclusiv pe modele de organizare de tip mafiot, de sus în jos, se perpetuează la putere, faliile economice apărând proeminent în peisaj (nici măcar nu mai se mai discută în cheia unor reforme sociale), separând Românii multiple. Este forma incipient-fascistă autohtonă, liberalismul conservator tușând și mai mult formele de patronaj și clientelism locale. Faptul că o carte precum cea propusă de ICD este invizibilă în spațiu intelectual autohton dă seama de starea de opoziție sistematică față de orice progres, fie el și doar din sfera ideilor, în care ne complăcem. Patru decenii ne-am închinat (fals) la est, iar de alte trei facem mătănii neîndemânatice la vest. În timpul acesta, chestiunile importante chiar trec pe lângă noi. Gramsci nu e o icoană. El trebuie citit, analizat, interpretat, etc. Eventual, în cheie românească, filtrat și criticat. Dar nu trebuie neglijat. Și un mic-mic reproș pentru ICD: lipsa unei viziuni personale vizavi de gândirea lui Antonio Gramsci. Dar este o chestiune minoră în comparație cu străduința autoarei. Păcat că tocmai piața ideilor (ne) lipsește.
[i] Ioana Cristea Drăgulin, Crearea statului italian în viziunea lui Antonio Gramsci, Prefață de Angelo Chielli, Adenium, Iași, 20016, 295 pp.
[ii] Statul unitar Italian s-a constituit ca urmare a impulsului dat de nucleele burgheze industriale din nordul Italiei; s-a consolidat odată cu dezvoltarea industriei în detrimentul agriculturii, printr-o subjugare brutală a agriculturii intereselor industriale; statul italian nu a avut un caracter liberal, deoarece nu s-a născut ca urmare a unui echilibru intern (George Macaulay Trevelyan, Garibaldi e i Mille, Zanichelli, Bologna, 1910. În Ioana Cristea Drăgulin, op. cit., p. 51).
[iii] Spre exemplu, în momentul unificării, orașul Napoli era mult mai dezvoltat economic și avea o populație mai mare decât orice oraș din nord. Odată cu unificarea, orașul nu a regresat, fiind strivit de aranjamentele instituționale favorabile nordului (p. 53).
[iv] Hegemonia nordului asupra sudului, cu înfrângerea revoluției și triumful reacțiunii, a generat, mai apoi, evidente tensiuni între nord și sud, ceea ce s-a transpus într-o instabilitate politică majoră perpetuă (p. 55).
[v] Ioana Cristea Drăgulin, op. cit., p. 78.
[vi] …orice stat este o dictatură, însă este la fel de adevărat că aceasta poate fi exercitată în mod democratic sau autoritar (Tamburrano, Antonio Gramsci, Sugarco, Milano, 1977, p. 290. În Ioana Cristea Drăgulin, op. cit., p. 127).
1 comentarii la “Un proiect politic eșuat? Antonio Gramsci și viziunea-i risorgimentală”