”Totul pleacă de la părinți”: meritocrația eșuată a învățământului românesc

Recenzia cărţii ”Clasă și educație. Inegalitate și reproducere socială în învățământul românesc” de Sebastian Ţoc

Lucrarea lui Sebastian Țoc este printre puținele publicate în țara noastră care explică succesul și eșecul educațional dintr-o altă perspectivă decât cea a meritocrației înțelese în sens îngust. De treizeci de ani încoace am repetat cu toții litania succesului individual prin muncă și abnegație, teoria izbânzii prin efort propriu. Totuși, după trei decenii de capitalism, România nu se află nici pe departe la standardele pe care cei care au făcut Revoluția și le imaginau. Migrație masivă a forței de muncă, milioane de oameni plecați să lucreze în afara țării, sărăcie salariată , 42% dintre salariații din România muncesc pe salariul minim, 41,7% copii aflați în risc de sărăcie și excluziune.

În fața acestor probleme majore ca și a altora de acest fel, concentățenii noștri se întorc aproape instinctiv către educație. Dacă la putere e un partid corupt, școala e de vină. Dacă oamenii lasă gunoaie pe stradă, școala e de vină. Dacă în România nu se respectă regulile, școala e de vină. Dacă în România se fură, tot de la școală ni se trage. Într-un fel poate este firesc acest reflex prin care ne agățăm de educație ca de un remediu miraculos prin care am putea să rezolvăm toate problemele. E drept, educația este cheia progresului social. Doar că, în afara unor studii disparate, până la cartea lui Sebastian Țoc nu am avut o articulare coerentă a ideii că succesul școlar nu este dat nici de munca asiduă, nici de efortul individual, ci… de statutul ocupațional al părinților! Da, cu toții am fost învățați să îmbrățișăm ideea că egalitatea de șanse trebuie înțeleasă simplist ca egalitate în ceea ce privește accesul la educație. Adică, dacă nu avem criterii discriminatorii în ceea ce privește accesul la educație, înseamnă că, teoretic, oricine din această țară, fie că se naște într-o familie care locuiește în Primăverii, fie într-una care locuiește într-un sat de lânga Alexandria, va avea exact aceleași șanse de reușită dacă va fi o persoană perseverentă și muncitoare!

Cartea lui Sebastian Țoc este extrem de utilă pentru că ea ne spune în față ceea ce cumva știm și vedem cu toții: școala are o foarte mică forță de a ajuta persoanele care se află în sărăcie și excluziune să își depășească prin educație condiția. Sună dur și deprimant, însă Sebastian Țoc ne spune ceea ce putem vedea și noi, dar preferăm să evităm contactul cu o realitate atât de tristă: te-ai născut într-o familie săracă de romi, vei rămâne sărac și exclus, te-ai născut într-o familie de oameni bogați din centrul capitalei, vei ajunge la rândul tău bogat!

Lucrarea lui Sebastian Țoc este structurată în șase capitole. În primul capitol este prezentată paradigma teoretică în care se încadrează cercetarea sa. În capitolul al doilea Sebastian Țoc se concentrează asupra modului în care educația românească s-a transformat pentru a răspunde nevoilor unei societăți marcate de reconfigurarea structurii de clasă, ceea ce se traduce adesea prin inegalitate și polarizare. Capitolul al treilea ne aduce în față o întrebare pentru care știm cu toții răspunsul, dar nu suntem pregătiți să ni-l asumăm: ”Familia sau școala: ce determină reușita școlară?”. Cu toții știm că la liceele bune se selectează elevi ”de familie bună”, dar tot noi asumăm că așa este ”natural” să stea lucrurile. Or, în capitolul următor, ce de-al patrulea al lucrării, Sebastian Țoc adâncește întrebarea din capitolul trei: ”Ierarhie școlară sau socială?” Cu alte cuvinte, pe cine ierarhizăm, de fapt? Elevii și rezultatele lor sau părinții și capacitatea lor de a investi în educația acestor copii? Pentru a arăta cât de mult contează de fapt părinții în ecuația succesului școlar, Sebastian Țoc a participat la cursurile unui liceu de top vreme de un semestru pentru a vedea cum se desfășoară lucrurile și ce rol are școala în această ecuație. Capitolul al cincilea, ”Elevi ”buni” în licee ”bune”. Viața cotidiană într-o clasă de liceu de top din București”, ne arată cum se desfășoară efectiv orele la clasă, ce fac elevii și profesorii și cum văd ei situația selecției elevilor în liceu. Capitolul al șaselea este destinat discuțiilor și concluziei.

Să le luăm pe rând. În primul capitol Sebastian Țoc face o trecere în revistă a principalelor abordări teoretice ale educației. Astfel, din acest capitol aflăm că există în literatura de specialitate mai multe perspective teoretice concurente. Ele pot fi grupate în două mari categorii. În primul rând avem teorii funcționaliste, Talcott Parsons fiind reprezentant însemnat al acestei tradiții. Premisa acestor teorii este că ”inegalitățile sunt legitime pentru că mecanismul de alocare a statusurilor este unul meritocratic”. Cu alte cuvinte, dacă vei sfârși ca rom sărac și marginal este rezultatul direct al faptului că nu ai profitat de sistemul corect de educație care ți-a oferit șansa progresului pe care tu ai refuzat-o. Astfel, în această paradigmă rolul școlii este acela de a ”conecta talentele individuale și randamentul elevilor cu ocupațiile adulte adecvate fiecărui individ”. Ceea ce cartea nu ne spune, dar cred că este bine să subliniem este faptul că paradigma meritocratică este una dintre cele mai seducătoare din mai multe motive:

• Fiecare dintre noi are impresia că el merită, că el a făcut ce ține de el și că e cel puțin cu doi milimetri mai bun decât vecinul/colegul/partenerul;
• Fiecare dintre noi tinde să își aroge întru totul meritele pentru succes. Ori de câte ori avem succes, uităm brusc de toate condițiile care ne-au adus în acea poziție – familia stabilă, școala gratuită, profesorii serioși, colegii cu care am concurat. Toți cei care ne-au ajutat într-un fel sau altul devin secundari și noi suntem regii și reginele spectacolului;
• Fiecare este sedus de ideea că prin forțele lui va reuși, că e perfect idependent, liber și capabil de autodeterminare.

Ceea ce spune totuși cartea, dar tangențial în acest capitol și pe larg în subcapitolul 4.3 al cărții, este faptul că McNamee și Miller au scris o carte în anul 2009 intitulată ”Mitul meritocrației”. Cei doi autori luptă cu una dintre cele mai seducătoare iluzii de tipul, ”în SUA dacă vrei să progresezi, poți s-o faci, ține doar de tine!”. Supraestimarea contribuției personale la reușită se bazează pe un model idealizat al unei societăți în care indivizii concurează în condiții optime și ignoră complet factorii structurali care determină succesul.

Teoriilor funcționaliste li se opun cele conflictualiste. Din perspectiva acestora din urmă, ”relațiile economince și de producție sunt cele care generează structura de clasă într-o societate de tip capitalist”. Dincolo de relațiile economice, conflictele au loc și în plan cultural, școala fiind, așa cum arată Sebastian Țoc, un teren de luptă. Teoriile reproducerii sociale avându-i ca reprezentanți pe Pierre Bourdieu și Basil Bernstein sunt folosite de Sebastian Țoc pe parcursul lucrării sale.

Teoria alegerii raționale este prezentată de Sebastian Țoc probabil ca o ”lovitură de prevenire” pentru a arăta că o cunoaște, dar se dezice de ea întrucât, nu-i așa, omul este un agent rațional egoist, indiferent de contextul istoric, economic sau cultural. Sebastian Țoc aduce mai multe argumente în direcția disocierii de această perspectivă foarte populară în anumite cercuri academice autohtone, cel mai interesant fiind că această perspectivă nu oferă resursele pentru a explica acele cauze care generează inegalitățile educaționale.

Teoriile ”egalității de oportunitate” sunt cele care se apropie cel mai mult de intențiile lui Sebastian Țoc. El citează un studiu efectuat în SUA care arată că nu atât școala ca atare cât mediul familial sunt cele care determină reușita și succesul. Ceea ce contează, din perspectiva acestor teorii, nu este doar egalitatea de șanse ca egalitate de acces, ci egaliatea de șanse înțeleasă ca egalitate de rezultate.

În fine, în subcapitolul al cincilea, Sebastian Țoc insistă asupra teoriilor reproducerii sociale. ”Conflictualiștii, inspirați fie de Marx fie de Weber, considerau conceptul de putere ca fiind esențial în analiza inegaităților sociale, prin faptul că grupurile care au putere exercită și mențin controlul asupra altor grupuri/indivizi”(Țoc,p.52). Acestora li se adaugă analizele întreprinse de Bourdieu care au avut un rol determinant în conturarea teoriilor reproducerii culturale: ”școlile nu sunt transmițători statici ai ierarhiei deja existente în societate, ci participă activ la transmiterea unor forme de capital cultural considerate legitime, care însă avantajează anumite categorii sociale și dezavantajează pe altele. Capitalul pe care îl posedă elitele cultrale îi ajută pe copiii acestora să beneficieze de cele mai prestigioase școli și ulterior ocupații, menținându-și astfel statusul de elită.”(Țoc, p.53).

Capitolul al doilea al lucrării analizează atât schimbările sociale majore petrecute în ultimele trei decenii, cât și schimbările petrecute la nivelul școlii. Sebastian Țoc arată ceea ce am putut vedea și experimenta cu toții. Perioada de tranziție din România care ar fi trebuit, teoretic, să se încheie la capătul unor reforme structurale cu intrarea în 2007 a țării noastre în UE a lăsat în urmă grave probleme de inegalitate și polarizare socială. Analiza întreprinsă de autor este foarte complexă conturând un tablou destul de sumbru al perioadei postdecembriste. Astfel, țara noastră se afla într-o situație de declalaj economic, fiind printre cele mai sărace din punctul de vedere al PIB-ului/cap de locuitor. De asemenea, România avea procentul cel mai mare de populație ocupată în agricultură, 30%. Din nefericire, privatizările samavolnice, fără pic de strategie, ”privatizări pe un dolar”, au făcut ca ponderea persoanelor ocupate în agricultura de subzistență să crească. Dacă în 1990 erau 3.8 milioane de oameni angajați în industrie, în 2003 mai erau doar 1.8 milione de persoane care activau în acest domeniu. Dezindustrializarea masivă a țării noastre a condus la retragerea multor persoane în agricultura de subzistență. Distanța dintre așteptările populației și rezultatele tranziției efectuate după rețeta neoliberală cunoscută în literatura de specialitate drept ”consensul de la Washington” a făcut ca încrederea populației în instituțiile democratice, partide și parlament, să scadă dramatic. Conform surselor citate de autor, nivelul încrederii s-a aflat începând cu anul 1998 sub 20% în partide și parlament. Ceea ce lucrarea nu spune, dar poate că ar fi fost interesant de subliniat, este faptul că partidele noastre politice, fie că a fost vorba despre strămoșii actualului PSD, fie de ceva mai radicalii reformatori din Convenția Democrată, au pus în aplicare măsuri dictate de Banca Mondială, Comisia Europeană sau Unicef, măsuri care presupuneau trecerea de la o economie centralizată la una de piață prin privatizări masive făcute cu orice cost social.

Totuși, poate merita subliniat că nu acestea au fost instituțiile care au ”decontat” efectele măsurilor propuse, nu ele sunt făcute responsabile de polarizarea socială și economia de tip ”trickle up”, adică de concentrare a resurselor către elite. Cu tot mai mulți oameni mobilizați în agricultura de subzistență, cu o populație dezorientată și sărăcită, România a intrat într-o etapă de neofeudalism la care au fost părtașe și complice și instituțiile internaționale.

Așa cum putem vedea cu toții, ”România se află în prezent într-o situație în care șansele de ieșire din sărăcie sunt limitate. Sistemul educațional poate fi una dintre instituțiile care să gestioneze impactul pe care îl are sărăcia asupra copiilor și să le ofere șanse de mobilitate socială.” (Țoc,p.87)

”Reforma” sistemului de învățământ românesc în perioada post-socialistă” este titlul subcapitolului în care Sebastian Țoc arată cum s-a încercat o rapidă ”rupere de trecut” și transformarea școlii românești în acord cu noile imperative. De notat că, până în anul 1995, nici măcar nu a exista o lege a învățământului, această activitate fiind reglementată anul prin hotărâri de guvern (Toc, p.92). Măsurile de democratizare a educației au fost din nou rezultatul recomandărilor Băncii Mondiale și cuprindeau elemente pe care le recunoaștem în actualitate: descentralizarea administrației și managementului din sistemul de învățământ, oferirea de autonomie în ceea ce pivește obținerea fondurilor de către unitățile educaționale, liberalizarea pieței manualelor, introducerea manualelor alternative. Multe dintre aceste măsuri au fost întâmpinate cu reticență, considerându-se că sunt tipul de măsuri propuse pentru țările lumii a treia, menite să transforme România într-o colonie. Așa cum arată însă unii dintre autorii citați de Sebastian Țoc, reformele propuse au fost repede abandonate, ele nu au avut un caracter profund și sistematic și rezultatul a fost un învățământ caracterizat de ”incercitudine, improvizație și provizorat” (Toc, p.95).

Egalitatea de șanse a fost un concept în jurul căruia au gravitat multe dintre reformele în educația din România. Totuși această egalitate de șanse a fost tradusă în ”egalitate de acces”, mai puțin ca ”egalitate de rezultat”. Or, da, elevii intră la școală, dar ei intră de pe poziții inegale, uneori decalajele de ordin material (transportul până la școală, cameră proprie, acces la calculator, conexiune la internet, bibliotecă) fiind foarte mari.

În continuare Sebastian Țoc a analizat două programe realizate prin finanțare externă menite să propună soluții în privința învățământului din comunitățile marginale de romi sau țintite către elevii din mediul rural. Așa cum se întâmplă adesea, cei care se ocupă de implementarea acestor proiecte vin dintr-o paradigmă teoretică opusă scopului asumat al proiectelor în cauză, ei asumând valori neoliberale. ”În toate aceste proiecte de reformă se poate identifica un conținut normativ pe care evaluatorii îl asumă, pre prin raportarea la standardele finațatorilor (BM,UE), fir prin simpla raportare la țărle occidentale ”civilizate”.”(Țoc,p. 110).

Capitolul al treilea deschide calea către o parte mai aplicată a cercetării înteprinse de autor. Ceea ce ne propune aici este o corelație între rezultatele la testele PISA și mediul familial al elevilor. Cu alte cuvinte, ceea ce se poate constata statistic este că rezultatele la testele PISA sunt cu atât mai bune cu cât statusul ocupațional al părinților este mai bun. Astfel, în reușita școlară, nu contează în primul rând școala, cât familia din care provii, modul în care părinții sunt capabili să îți transmită acel capital cultural menit să te ajute să progresezi. Deși segregarea pe criterii etnice a elevilor este interzisă prin lege din anull 2014, ea se practică în continuare și în țara noastră avem adesea școli în care există o omogenitate din punctul de vedere al statusului ocupațional al părinților. Autorul pune pe seama ”programei încărcate” faptul că unii elevi care au șansa de a avea părinți capabili să îi ajute ei înșiși sau prin sistemul învățământului paralel, al meditațiilor, deci, progresează, în vreme ce alții rămân în urmă. Probabil că ar fi meritat subliniat faptul că programa, oricât de lejeră ar fi, nu poate da seama de aceste decalaje. Ceea ce e cu adevărat important aici este faptul că există trei procese educaționale importante, predarea, învățarea și evaluarea. Ei bine, ceea ce este cel mai dificil, învățarea, nu este un proces instituționalizat. Nu avem programe gratuite de ”școală după școală” care să îi ajute pe elevi la teme. Aici apar inegalitățile: elevii cu părinți capabili să-i ajute cu pregătirea temelor progresează, ceilalți nu! Sebastian Țoc arată faptul că această capacitate de a ajuta elevii se traduce adesea printr-un set de valori cu privire la școală – părinții înțeleg importanța școlii și au încredere că prin educație copiii lor vor progresa – dar, în același timp, părinții au și mijloacele materiale necesare ca să îi ajute pe copiii lor.

Analiza testelor PISA pentru România în concordanță cu mediul familial al elevilor este foarte importantă. Ea arată, de pildă, diferențe majore în rezultatele obținute la matematică de elevii ai căror părinți nu au studii universitare prin comparație cu cei ai căror părinți au studii universitare. Discrepanțele dintre rezultatele elevilor nu sunt însă atât de mari în funcție de anii de școală ai părinților. Ceea ce face cu adevărat diferența este ocupația părinților. Aceste lucruri ar trebui, așa cum arată și autorul, să ne pună în situația de a chestiona modul nostru simplist de a vedea competiția școlară ca pe ceva corect și inegalitățile dintre rezultatele elevilor ca fiind ”naturale”.

În capitolul următor Sebastian Țoc arată cum, ca din întâmplare, școlile bune se află în zonele mai dezvoltate economic, iar cele considerate ”slabe” se află în zone dezavantajate socio-economic. Ierarhiile școlilor, deși nu sunt oficiale, se realizează prin publicarea rezultatelor mediilor și a rezultatelor obținute la testările naționale. Deși nu este legal, există școli bine cotate care organizează examene de admitere la clasa a V-a, selecția elevilor fiind una foarte dură. În lucrare este descrisă o situație a unui colegiu național care are o clasă de gimnaziu la care concurența este de trei elevi pe loc la clasa a V-a. În sectorul șase există un asemenea colegiu la care concurența a fost anul trecut de șase elevi pe loc. Cum nivelul exercițiilor de matematică și limba română depășesc cu mult nivelul celor predate la școală este clar că, din capul locului, la aceste clase vor avea acces elevii ai căror părinți au suficiente resurse culturale și materiale pentru a investi în pregătirea acestor copii.

Capitolul al cincilea este poate și cel mai interesant întrucât el detaliază modul în care se desfășoară cursurile la un liceu de elită din București. Astfel, Sebastian Țoc a petrecut aproximativ șase luni la Liceul nr.268 din capitală unde a participat la cursuri alături de elevi. Pe parcursul experienței sale a putut vedea diverse metode de predare, diverse tipuri de abordare a învățământului centrat pe performanță. Obvervația consecventă a modului în care se desfășoară orele și a modului în care profesorii și elevii se raportează la curriculum arată un lucru simplu: ceea ce îi diferențiază pe acești elevi de alții este mediul familial. Este, de altminteri, și concluzia profesorilor care predau acolo și care sunt antrebați în acest proces de a atrage elevii buni. ”În primul rând este o populație școlară de mai bună calitate și având un procent mai mare de elevi mai buni se lucrează la un nivel mai înalt.(…) În primul rând populația școlară foarte bună, în al doilea rând condițiile materiale ale elevilor, am vorbit de complementaritatea cu familia. Famliile sunt în majoritatea cazurilor interesate în dezvoltarea copilului, urmăresc dezvoltarea copilului, mențin legătura cu școala” (Domul Alexandrescu, profesor intervievat de Sebastian Țoc, p.222)

Profesorilor li se pare dezirabilă și naturală această situație și se bucură de privilegiul de a lucra la clasă cu elevi buni. Și doamna Dima, o altă profesoară este însă de părere că familia joacă un rol decisiv în această ecuație: ”Sunt de părere că totul pleacă de la părinți și aplecarea pre învățătură și bunu simț. Totul se trage de acasă.”(Țoc, p.223)

Mai mult, la liceul de elită se pune accent pe participarea la olimpiade, pe hiperspecializarea elevilor încă din clasa a X-a și pe pregătirea lor pentru universitățile de elită în primul rând din afara țării.

În concluzie, cartea lui Sebastian Țoc ne arată modul în care elitele socio-economice din România își pregătesc urmașii pentru a ocupa poziții privilegiate. De asemenea, lucrarea ne pune, așa cum spuneam, în fața unor lucruri pe care le știm, dar nu dorim să le confruntăm până la capăt. ”Totul pleacă de la părinți”, adică școala are o mică forță de a-l extrage pe elev din sărăcie și marginalizare. Și atunci? Cum ar arăta o școală care să aibă această forță? Este întrebarea pe care nimeni nu o pune. Și nu o pune nimeni pentru că cei care au voce în spațiul public sunt tot părinții cu dare de mână, părinții care au suficiente resurse intelectuale și materiale să se propunțe. În egoismul lor uneori apropiat de fanatism îi interesează exclusiv propria odraslă. Ei vor fie predare mai modernă, fie fluturi pe pereți, fie să fie doamnele mai tinere, fie să se facă materia pe module, fie te miri ce reforme care mai de care mai fanteziste fără să țină seama de studii cum este cel întreprins cu atâta migală de Sebastian Țoc în ideea de a vedea toți elevii din această țară. În vreme ce despre cei care învață în centru se discută excesiv, elevii marginalizați și modul în care școala ar putea să funcționeze ca o șansă reală pentru ei, nu apar nicăieri. Poate dezbateri mai ample și ceva mai multă atenție acordată acestui volum ar putea constitui un punct de pornire pentru ca toți elevii, nu doar cei ”buni” să fie în centrul atenției noastre.