Dacă îţi închipuiai că problemele din prezent cu inegalităţile şi distrugerea mediului sunt ceva de ordin recent, două filme, două filme anti-establishment din anii ’80 că lucrurile stau rău de ceva vreme
Cei care au urmărit ştirile din această lună a lui cuptor au putut citi cum un val de căldură extremă, cu temperaturi record de 49 grade Celsius a provocat sute de morţi printre rezidenţii în vârstă din provincia canadiană British Columbia, opinia cercetătorilor climatologi fiind că numai schimbările climatice provocate de oameni ar putea cauza asemenea temperaturi extreme. Aceiaşi climatologi mai avertizează că, dacă nu vom reduce emisiile de combustibili fosili, niciun loc de pe planetă nu va mai fi scutit de asemenea temperaturi extreme. La o săptămână de la acest val de căldură extremă, am putut afla despre o cursă spaţială între ultra-miliardari care au ajuns în spaţiu fără să contribuie cu ceva la progresul ştiinţific, ci doar la orgolii menite să întărească iluzia consumerismului capitalist capabile să îndeplinească orice prin creştere economică neîntreruptă – inclusiv să creeze o civilizaţie umană interplanetară sau chiar, la un nivel mai profund şi puţin sesizabil, să ne facă să uităm de inevitabilitatea morţii, asta în timp ce noi toţi, cei peste şapte miliarde de oameni, locuim o planetă devastată de efectele schimbărilor climatice şi vedem cum legăturile comunitare sunt rupte de inegalităţile istorice. Dar chiar şi când părăsim o asemenea optică filosofică, miliardari în spaţiu şi ipoteticul turism spaţial imaginat de ei nu înseamnă un salt imens pentru omenire, ci un salt imens pentru poluare prin emisiile de bioxid de carbon. Aici trebuie menţionat că şi presa românească a început să observe că, poate, schimbările climatice sunt totuşi reale şi nu doar ,,conspiraţie stângistă’’, cum ar crede dreapta reacţionară locală, ceea ce este un vizibil progres al jurnalismului românesc dintr-un spaţiu provincial încă în luptă cu anticomunisme de anii 1970.
Dacă suntem de acord că există o legătură între clima extremă şi inegalităţile ajunse la un nivel la fel de extrem, atunci ar fi interesant de văzut cum cultura populară a reflectat, la un moment, în acel moment de început al erei neoliberale, asupra efectelor polarizării sociale. Pentru această observaţie, nu vom alege texte literare, ci două filme de la sfârşitul anilor 1980, adică acea decadă care seamănă destul de bine cu a noastră – deceniul în care este abandonat consensul postbelic privind statul social, cultura de consum se impune şi pandemia HIV/SIDA forţează schimbarea atitudinilor în privinţa sexualităţii, alături de extinderea drepturilor civile către comunitatea LGBT. Pentru început, They Live filmul clasic al lui John Carpenter din 1988 este cunoscut pentru premiza care amestecă filmul de acţiune cu genul SF şi horror: extratereştri de pe planeta Andromeda (denumirea este un clişeu, aici genul science fiction fiind doar un fundal pentru temele din filmul lui John Carpenter) au cooptat elitele economice de pe Terra pentru exploatarea resurselor, iar oamenii obişnuiţi sunt ţinuţi într-o stare de apatie prin consumerism agresiv. Pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu acest film, protagonistul este un muncitor şomer pe nume John Nada ajunge într-o metropolă în căutare de lucru, însă la birourile de recrutare i se spune că, momentan, nu este nimic disponibil, iar din primele discuţii ale lui John Nada cu funcţionara de la oficiul de angajare, aflăm ceva context: John Nada a trebuit să-şi părăsească oraşul natal deoarece nimic nu mai mergea (,,things just seemed to dry up’) şi paisprezece bănci dădeau faliment într-o singură zi. Pe măsură ce avansează în metropolă şi reuşeşte să se angajeze pe un şantier, John Nada descoperă peste tot aceeaşi realitate a precarităţii: Frank, un muncitor de culoare (interpretat de Keith David, care poate fi văzut şi în Platoon, filmul lui Oliver Stone din 1986, dar şi în The Thing, un film horror regizat tot de John Carpenter) şi colegul lui de pe şantier, îi spune că nu şi-a mai văzut soţia şi copiii din Detroit vreme de şase luni, în condiţiile în care oţelăriile concediau oameni pe capete (,,left and right’’) în timp ce directorii lor îşi creşteau salariile şi, în cele din urmă, toate au dat faliment. Un peisaj al dezindustrializării care îi face pe muncitori ca Frank cinici şi fără vreo iluzie în privinţa puterii din societate: pentru el, fiecare îşi vede de propriul interes şi toţi oamenii încearcă să-şi vină de hac unul altuia, în timp ce regula de aur este aceea că cine deţine aurul face regulile (,,He who has the gold makes the rules.’’ John Nada vede peste tot semnele consumerismului şi ale unei ubicue cultură a celebrităţii, în care toate reclamele TV prezintă oameni care vor să devină faimoşi, să fie văzuţi de cât mai mulţi alţi oameni şi, dacă s-ar putea, să nu mai îmbătrânească şi să nu mai moară niciodată. Cu toate acestea, el trăieşte într-o comunitate de oameni pauperi şi fără adăpost, toţi muncitori din diferite minorităţi, toţi trăind precar la periferia unor zgârie-nori din centrul metropolei. Descoperind o pereche de ochelari de soare, John Nada observă cum toate reclamele care îndeamnă la consum ascund mesaje lapidare în alb-negru precum BUY, NO THOUGHT, DO NOT QUESTION AUTHORITY şi, cel mai răspândit mesaj, OBEY. În timp ce pe bancnote poate vedea mesajul alb-negru THIS IS YOUR GOD, asta în timp ce elitele privilegiate erau extratereştri. Interesant este că, deşi pot observa inegalităţile şi fără ochelarii de soare speciali, oamenii obişnuiţi rămân indiferenţi, situaţie evidentă în scena în care John Nada încearcă să-l forţeze pe Frank să pună ochelarii de soare pentru a putea vedea mesajele ascunse ale dominaţiei plutocrate, moment în care începe o confruntare fizică între cei doi, luptă a cărei însemnătate pentru puterea ideologiei neoliberale de-a trece neobservată este discutată şi de Slavoj Žižek. În film, acest mesaj al dominaţiei şi ierarhiei este redat plastic şi prin cuvintele scrise pe un perete din biserica în care John Nada găseşte ochelarii de soare anti-ideologie: They Live, We Sleep.
Dacă în filmul lui John Carpenter ni se spune că oamenii nu pot observa ideologia claselor dominante, iar Slavoj Žižek ne informează că oamenii chiar se bucură de ideologia consumeristă, un film britanic mai puţin cunoscut din 1987 ne arată că, departe de-a se bucura de mesajele claselor dominante, oamenii se pot oricând revolta. În Eat the Rich, o comedie neagră rock&roll în care figurează atât muzica formaţiei Motörhead, cât şi solistul Lemmy Kilmister, putem vedea cum disparităţile sociale din zorii erei neoliberale sunt redate artistic printr-un restaurant high-class numit Bastards, unde antreurile presupun feluri exotice şi distructive la adresa mediului natural, un personaj interpretat de Robbie Coltrane se laudă cu cele cincisprezece Maserati ale sale (,,all classics, of course’’), cee ace îl face putred de bogat (,,stinking rich’’), iar chelnerul Alex, de fapt, un personaj fără gen, este abuzată şi jignită de clienţii bogaţi, până în punctul în care se revoltă şi este concediată. O satiră a neoliberalismului erei Thatcher, restul societăţii este la fel de fracturată şi invadată de rasism, în care şomerii îşi primesc ajutoarele de şomaj doar dacă pot dovedi că sunt ,,an unnecessary burden for the state’’, un home secretary conservator anunţă la tv că cei mulţi şi foarte săraci sunt săraci deoarece sunt leneşi, iar scandalurile sexuale le afectează doar pe femei, nu şi pe bărbaţii din vârful puterii politice. Rămasă fără locuinţă şi şomeră, Alex formează un mic grup pestriţ de anarhişti şi decide să pornească o revoluţie anticapitalistă. Conform unor istorici ai Revoluţiei Franceze, eat the rich, faimosul slogan al milenialilor anticapitalişti, ar proveni de la o constatare apocrifă a lui Jean-Jacques Rousseau: când oamenii nu vor mai avea ce să mănânce, îi vor mânca pe cei bogaţi. Alex şi tovarăşii ei anarhişti iau la propriu acest citat şi atacă localul Bastards, unde îi masacrează pe toţi clienţii bogaţi şi-i servesc drept hrană pentru alţi clienţi influenţi social.
Ambele filme, deşi stilistic diferite şi abordând genuri diferite, de la horror şi acţiune la comedie neagră, sunt produsele primei decade a turnurii neoliberale şi putem vedem cum eşafodajul inegalităţii din prezent era în mare parte prezent sau pe punctul de-a fi definitivat încă de-acum patru decenii: inegalitate rasială şi de gen, o ideologie consumeristă omniprezentă şi deloc chestionată, oraşe segregate şi un mediu natural distrus progresiv.
Baricada este o publicaţie independentă, care este sprijinită financiar de către cititorii săi. Dacă acest articol ţi-a plăcut, sprijină existenţa Baricadei! Vezi cum ne poţi ajuta – aici!
Baricada România dezvoltă un canal din Telegram cu conţinut inedit, axat pe luptele muncitoreşti din România şi din lume. Baricada România mai poate fi urmărită pe Twitter: şi are mai multe video interviuri pe canalul său din YouTube. Vă puteţi şi abona pentru newsletter-ul Baricadei România!
