Interviu cu Sebastian Roos, doctor german de 42 de ani, care este activist la mişcarea pentru dreptul la locuire din Berlin despre nevoia de comunalizare a locuinţelor din capitala germană, despre reacţiile la eforturile mişcării de a câştiga teren în detrimentul companiilor private imobiliare şi despre perspectivele mişcării Deutsche Wohnen Enteignen
În iunie, luna trecută, 77.001 de berlinezi semnaseră deja pentru inițiativa mișcării Deutsche Wohnen und Co. Enteignen, care are ca scop determinarea autorităților locale să organizeze un referendum asupra exproprierii parțiale a celor mai mari companii imobiliare din oraș care au ajuns să dețină mai mult decât 3.000 de apartamente în chirie. Potrivit inițiatorilor, acest lucru este necesar pentru ca Senatul (guvernul federal local) din Berlin să poată interveni imediat și eficient în favoarea rezolvării crizei locuirii din oraș.
Despre piața imobiliară din Berlin e de știut faptul că aproximativ 85% din populația orașului stă în chirie. Până la mijlocul anilor 2000, oferta de locuințe funcționa la un preț destul de accesibil și cu condiții adaptate la diverse exigențe și nevoi. Popularitatea Berlinului, printre altele, se datora acestor condiții de locuire care, între timp, au devenit istorie. Această popularitate a fost însoțită de o creștere a populației, în paralel cu creșterea ponderii politice și economice a orașului, stimulând conducerea locală (social-democrată doar cu numele) să introducă niște „reforme” neoliberale pe piața imobiliară locală. Politici similare, neoliberale, privind piața imobiliară fuseseră implementate anterior și în Londra sau în Paris. Între 2012 și 2017, chiriile au crescut cu mai mult de 50% (comparativ cu o creștere medie anuală de 2% a salariilor în ultimii zece ani).
Faptul că astăzi conducerea orașului se dovedește a fi ineficientă în privința creșterii prețurilor chiriilor se datorează în principal deciziei autorităților locale de la sfârșitul anilor nouăzeci de a vinde sub prețul pieței o mare parte din fondul propriu de locuințe, pentru a compensa deficitul bugetar al orașului. De atunci piața imobiliară a întreprinzătorilor privați, din ce în ce mai mare, a ajuns să fie dominată de actori uriași precum Deutsche Wohnen sau Vonovia, care, prin metodele lor speculative, fac ca prețurile să crească neîncetat, încercând în mod regulat să înlăture din oraș locuitorii cu venituri mici și abuzând astfel de puterea lor economică asupra chiriilor. Atâta timp cât companiile mari, care se bazează pe maximalizarea profitului, controlează piața imobiliară, aceste procese nu se vor potoli de la sine – spun inițiatorii mișcării Deutsche Wohnen und Co. Enteigen care, potrivit articolului 3 din constituția federală, au propus ca marii proprietari de locuințe, precum și companiile care dispun de mai mult de 3.000 de unități locative, să fie parțial expropriați printr-o decizie politică, urmând să fie compensați cu o valoare mai mică decât prețurile existente pe piață – astfel fondul locativ va reveni în proprietatea și controlul comunității. Numai Deutsche Wohnen are peste 111.000 de case în Berlin.
La 6 aprilie, anul acesta, în Berlin a avut loc marșul numit „frenezia chiriilor” (mietenwahnsinn) – la care au participat aproximativ 40.000 de persoane – unde inițiatorii au reușit să strângă 15.000 de semnături într-o singură zi. O demonstrație de dimensiuni similare, fără sprijinul partidelor politice, a unei fundații sau al unui ONG, nu a mai avut loc de ceva vreme în Berlin. Grupuri sau organizații similare care se ocupă de problemele locuirii din celelalte mari orașe ale Germaniei și ale Europei (printre care și Clujul) și-au manifestat solidaritatea cu marșul din Berlin prin organizarea unor acțiuni sau marșuri concomitente cu acesta.
Nu este nicio surpriză faptul că problema locuințelor mobilizează tot mai mulți oameni la nivel european. Multe orașe europene sunt acum afectate de consecințele crizei locuirii, inclusiv acele categorii sociale – cum ar fii clasa de mijloc – ai cărei membrii nu demult erau încă indiferenți față de tendințele piețelor imobiliare. Ca urmare a auto-organizări a ajuns în 2015, de exemplu, o activistă pentru dreptului la locuire primar al Barcelonei (Ada Colau a câștigat alegerile locale cu suportul platformei municipaliste libertare Barcelona En Comú). Demonstrația din aprilie din Berlin reflectă, pe de o parte, natura pan-europeană a problemei locuirii; pe de altă parte, cu acest prilej s-a introdus în discursul public local și european despre locuire un nou concept: exproprierea cu mijloace democratice sau posibilitatea re-comunalizării (rekommunalisierung) sau a municipalizării.
Despre aceste probleme și despre mișcarea Deutsche Wohnen Enteignen am discutat cu unul dintre activiștii din mișcarea berlineză, Sebastian Roos, un doctor de 42 de ani; l-am întrebat despre „frenezia chiriilor”, pentru ce anume luptă și la ce așteaptă din partea referendumului local?
Lupta pentru oraș are deja istorie în Berlin. Pe pagina voastră putem citi că v-ați format din mai multe grupuri. Care este originea inițiativei voastre?
Da, într-adevăr, provenim din contexte politice foarte diferite și ținem mult la faptul că grupul nostru este dincolo de orice partid. Unii dintre noi se ocupă deja de mult timp de problema chiriilor, alții au fost / sunt membrii ai partidelor clasice. De exemplu, eu personal am ajuns la acest subiect atunci când apartamentul în care stăteam a fost renovat de către Deutsche Wohnen. Chiria pe care o plăteam urma să fie mărită cu peste 40%. S-a organizat o dezbatere pe această temă. Pe parcursul serii s-a menționat și exproprierea. Mai țin minte că mă întrebam: Expropriere – oare chiar se poate face așa ceva?
În 6 aprilie s-au adunat 40.000 de persoane în Berlin pentru o demonstrație împotriva a ceea ce se numește #nebuniachiriilor [#Mietenwahnsinn]. La această demonstrație ați lansat și campania voastră Deutsche Wohnen & Co. Cum ai putea caracteriza locuirea la Berlin, care sunt cei mai importanți actori în joc? Pentru cine și împotriva cui se poziționează campania voastră?
Cu 25 de ani în urmă, în Berlin era asigurat suficient spațiu locativ, iar chiriile erau accesibile. Apoi au început vânzările și au luat-o razna, până la aproape completa epuizare a stocului. De fapt, nu doar în Berlin, ci în multe alte orașe din Germania. S-a dorit un stat al competiției, care să gestioneze orașul ca pe-o enormă întreprindere. Peste 200.000 de locuințe publice au fost vândute. Și nu doar ele: și anumite segmente ale infrastructurii publice, cum ar fi aprovizionarea cu apă potabilă. Acestea din urmă au fost, parțial, cumpărate înapoi cu bani grei, deoarece consecințele negative ale politicii „privatul mai presus decât statul” s-au făcut imediat simțite: calitatea proastă a serviciilor la prețuri exorbitante. Exact același lucru putem observa acum în cazul locuințelor care odinioară au fost publice, dar în mare parte au ajuns între timp în mâna unor societăți, din care s-au format apoi firmele precum Deutsche Wohnen: pe o parte, neglijență în întreținerea imobilelor, pe de altă parte, renovări scumpe. Avem două lucruri care nu sunt absolut deloc compatibile: nevoia de bază a locuirii, respectiv rentabilitate maximă. Vrem ca senatul să formuleze o lege, prin care firmele cu intenția de a obține un câștig, care au sediul pe teritoriul capitalei și care dețin aici mai mult de 3.000 de apartamente, să fie transformate în proprietatea statului, conform articolului 15. din Constituție.
Folosiți termenul de expropriere. Pentru noi în Europa de Est este palpitant să auzim așa ceva, deoarece aici acest cuvânt este imediat asociat cu colectivizarea forţată a dictaturelor de dinainte de ’89 – de aceea, orice astfel de propunere este foarte ușor de atacat. Cum vedeți acest aspect în Berlin, într-un oraș în care mulți oameni mai au experiențe personale – fie negative, fie pozitive – cu politica economică a RDG? Cum ați răspunde persoanelor care, aflând despre campania voastră, imediat și-ar imagina un fel de economie stalinistă sau ceaușistă?
Auzim destul de des că noi suntem cei care, aparent, „își doresc RDG înapoi”. Un jurnalist de la ziarul Tageszeitung a scris recent că cei care spun expropriere, ar trebui să spună și Gulag. Mi s-a părut ceva de neconceput. Sunt unele lucruri în viață care au o semnificație atât de fundamentală, încât ar trebui să primească ocrotire specială. Printre acestea se numără și locuirea. Günter Rausch, un profesor emerit din Freiburg a scris un articol care se numește Omul nu poate să nu locuiască.
Fără locuință nu este posibilă o existență demnă pentru o ființă umană, nici participare la nimic sau împărtășire. Legistlația Berlinului menționează dreptul la o locuință adecvată și numără printre obiectivele conducerii orașului „crearea și întreținerea locuințelor adecvate, în special pentru persoanele cu un venit scăzut.”
Trecerea în proprietate statală conform articolului 15. din Constituție este, bineînțeles, o intervenție radicală în privința proprietății. Noi considerăm însă că este pe măsura provocării pe care o întâlnim aici. Sunt și alte domenii ocrotite, care sunt retrase din economia de piață într-un mod foarte firesc. Donarea și distribuirea organelor, ca să numesc doar un exemplu. Noi, ca societate, trebuie să facem regulile, să marcăm limitele pieței unde așa ceva este necesar. Și nu invers.
Gentrificarea nu este un proces natural, ci un semn al unei politici de locuință eșuate. Apropos de RDG: în februarie 2019 institutul Forsa a realizat un sondaj de opinii pentru un ziar. Rezultatele arată că marea majoritate dintre locuitorii Berlinului ar fi de acord cu trecerea în proprietate statală; cele mai mari procente de răspunsuri pozitive provin din partea de est a orașului – adică din zona fostei RDG.
Cum estimați, ce efecte ar avea trecerea în proprietate comunală a spațiului locativ asupra pieței imobiliare din Berlin? La noi sectorul privat se apără mereu cu argumentul că firmele construiesc și pun la dispoziția oamenilor mai multe case și apartamente, și că statul nu este în stare să întrețină locuințele publice cum ar trebui. Aceste idei în România sună pur și simplu ridicol, deoarece doar imită niște dogme economice preluate din vest, fără ca acestea să se sprijine pe experiență proprie. Oare vă confruntați și voi cu niște contraargumente asemănătoare?
Desigur, cunosc deja aceste argumente. Povestea cu statul leneș și ineficient. Dar, prin experiența noastră legată de marile concerne precum Deutsche Wohnen, ne-am lămurit că se locuiește mai bine cu firmele imobiliare și de construcții ale orașului. Aceste firme au acționat însă ani în șir urmărind o politică economică asemănătoare cu cea a participanților „normali” la piață. Dar, între timp, senatul Berlinului a indicat pentru ei niște limite mai restrânse. De aceea în acest sector chiriile cresc mult mai încet, iar întreținerea clădirilor este mai bună.
Trecerea în proprietate comună a celor mai mari întreprinderi orientate spre profit ar avea drept consecință în primul rând că acele chirii n-ar mai crește, iar oamenii n-ar mai trebui să-și părăsească locuințele din cauză că nu-și mai permit să le plătească. Firmele imobiliare au o politică agresivă de creșterea chiriilor, ceea ce contribuie la diminuarea și mai rapidă a spațiului locativ la preț accesibil. Concernul Deutsche Wohnen a anunțat în raportul anual de afaceri că va moderniza 30.000 de apartamente. O particularitate a legislației din Germania este că aceste costuri de renovare pot fi repartizate chiriașilor. Prin trecerea în proprietatea statului chiriașii ar obține astfel protecție. Dacă ne uităm la ritmul în care dispare acum spațiul locativ la un preț accesibil financiar, îmi este clar că nimeni nu prea poate să-și permită să construiască.
Tabăra liberal-conservatoare subliniază insistent importanța investitorilor privați. Paradigma a fost mereu că trebuie să se creeze un context în care ei se simt în largul lor. După cum au evoluat însă lucrurile, ei par mai degrabă o parte din problemă decât din soluție. Terenurile au fost o lungă perioadă vândute: din proprietatea comunală au ajuns la firma care a oferit cel mai mult la licitație. Dacă odată s-a stabilit un preț în urma speculațiilor de piață, evident că acolo nu se va mai construi nicio locuință socială. Și asta stă în calea unei evoluții urbane. În 2014 s-a reintrodus construirea locunițelor subvenționate/sociale, însă de atunci pâna la sfârșitul anului 2018 s-au făcut doar 45 de locuințe în întregul Berlin – realizate de constructori privați. Asta este un mare nimic.
Aveți un grup serios de susținători. Cum ajungeți la oameni?
Deja înainte de înființarea grupului nostru au fost chiriași care s-au organizat, văzând problemele de locuire – ceea ce înseamnă că a existat deja un fel de rețea, cei implicați au fost în contact între ei. Nu vorbim despre probleme recente; este clar că situația de față nu mai este de suportat de mult timp. Totuși, până acum am fost puțin cunoscuți sau ni s-a spus că, în principiu, nu se prea poate face nimic, fiindcă legile relevante sunt în vigoare la nivel de țară, iar politica locală nu are cum să le schimbe. De când suntem atât de marcant prezenți în discurs, primim extrem de multă atenție. Acum suntem pe buzele tuturor. Aproape zilnic primim invitații la interviuri de la diferite ziare din toată Europa. Avem impresia că mulți oameni din Europa au probleme similare și tocmai din cauza relevanței pentru viața lor personală urmăresc cu mare interes referendumul din Berlin.
Multe alte orașe din Germania și-au exprimat solidaritatea față de demonstrația pentru chirii juste din aprilie. Cum este situația în alte localități? Oare succesul vostru ar putea avea o influență în toată țara?
Condițiile în celelalte orașe mari ale Germaniei sunt similare. Acolo spirala prețurilor nu se învârte chiar așa de rapid ca la Berlin, dar în unele locuri chiriile erau de la bunul început semnificativ mai mari. Berlinul se poate considera – în comparație cu alte orașe europene – de fapt un oraș destul de ieftin. Acesta este unul dintre motive pentru care este atât de atractiv pentru investitori. Cu inițiativa noastră am reușit să punem o temă importantă în centrul atenției opiniei publice din întreaga Germanie și s-o și discutăm dintr-o perspectivă mai largă. În ceea ce privește subiectul chiriilor, valorile și atitudinile trebuie urgent renegociate. Din punct de vedere juridic încă două orașe, Hamburg și Bremen, au statut similar și ar avea posibilitatea să urmeze exemplul nostru. Știu că oamenii de acolo ne urmăresc și ei cu sufletul la gură.
Cum vedeți șansele succesului? Este vorba despre o miză „totul sau nimic”? Ce se întâmplă dacă propunerea voastră va fi respinsă?
Aș zice că deja am atins anumite obiective cu succes. S-au scris articole de presă care avertizează sau chiar desfătuiesc pe cei care ar dori să facă o investiție la Berlin. Social-democrații, care au definit politica de locuire a orașului, discută acum despre o înghețare a chiriilor. Din punct de vedere legislativ, un referendum de succes nu ar obliga senatul la nimic. Cu toate acestea, un asemenea referendum ar însemna un fapt cu cel mai înalt grad de legitimitate democratică. Dacă senatul nu acordă atenție voinței majorității, îi va fi extrem de dificil să-și motiveze decizia. Habar n-am ce se întâmplă dacă vom eșua. Uneori am impresia că mulți oameni nu-și pot încă imagina cât de departe poate ajunge un astfel de carusel al prețurilor. Recent a apărut un articol în ziarul Der Tagesspiegel. Era vorba despre o chirie cu creștere eșalonată în cazul unui apartament dintr-o clădire veche, care de la 1.746 de euro pe lună ar ajunge, până la anul 2035, la 6.118 de euro pe lună. Piața nu are morală, de aceea trebuie să stabilim niște limite între care să se desfășoară economia de piață.
Textul a fost realizat și tradus în română de András Orsolya, Dobrai Zsolt Levente și Máthé Péter. Este publicat aici cu acordul mediei Transindex şi al autorilor.
