Satul românesc si apa

O poveste despre popor si putere

Biserică Sf. Chiril și Metodie din localitatea Mihail Kogălniceanu (foto: Wikpedia)

Am încheiat recent o cercetare de teren organizată de către Programul Apa Dunării, Banca Mondială, Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Servicii Comunitare de Utilităţi Publice,  Asociaţia Water & Environmental Efficiency şi Universitatea de Vest din Timişoara prin Grupul de Studii Privind Relaţia Oameni-Environment, Facultatea de Sociologie şi Psihologie, Centrul de Studii şi Cercetări Psihologice, Departamentul de Psihologie. Este vorba de un proiect internațional care urmărește să evalueze situația branșărilor la rețele centralizate de apă și canalizare în câteva dintre satele României, respectiv a altor state est-europene.

În cele ce urmează voi relata o serie de impresii generale și personale, care nu implică în niciun fel instituțiile de mai sus, dar care pot contribui la creionarea unei imagini de ansamblu asupra situației socio-economice existente în satele și comunele analizate. Nu am pretenția unei analize sociologice sau psihologice elaborate; ca politolog, nu mi-am propus decât să adun aceste observații într-un text cât mai închegat posibil, să generalizez cât mai puțin și să înțeleg cât mai mult. Menționez de la bun început că este vorba de patru localități din județul Vrancea, patru localități din județul Tulcea și o localitate din județul Timiș, pe care le-am „acoperit” împreună cu alți trei colegi.

Am început cu Foeni, un sat grav afectat de inundațiile din anul 2005. Sătenii de pe strada principală și, în general, cei din centrul satului, erau racordați la rețeaua de apă și canalizare și relativ mulțumiți de serviciile oferite de primărie. Lucrurile se complicau la periferia satului, unde rezidenții mai nevoiași nu își permiteau să se branșeze la rețea, iar proiectul, demarat cu fonduri europene, oricum nu ajungea până la ei. Primitori, deschiși, glumeți, sătenii nu s-au arătat reticenți față de proiectul nostru. Nici chiar cei foarte săraci, având un venit de câteva sute de lei pe lună, cum a fost cazul unui etnic rom care mi-a descris condițiile îngrozitoare în care trăia, adăugând faptul că nu mai consumă alcool de câțiva ani. M-am convins de acest lucru atunci când l-am văzut comandând ceai de la o terasă din sat. Cu sau fără alcool, situația lui a rămas aceeași.

Alți săteni mai înstăriți mi-au povestit că, în anii următori inundațiilor, primăria a externalizat serviciile de apă și canalizare către o firmă timișoreană care funcționează în regim public, dar are un acționariat majoritar privat. Într-o lună au ajuns să plătească o sumă echivalentă cu facturile adunate în cei trei ani anteriori. A urmat un scandal imens, soldat cu reluarea în posesie de către primărie a serviciilor de apă și canalizare. Colac peste pupăză, nici pământul nu mai este la fel de roditor după inundații.

Pe lângă unele sate/comune din județul Vrancea, Foeni-ul a început să-mi lase abrupt o impresie de prosperitate. Următoarea oprire am făcut-o la Slobozia Bradului, sat cu o populație majoritară de etnie romă. De-a lungul întregului traseu, nicăieri nu m-am simțit mai bine decât aici. În sat există rețea centralizată de apă dar, din motive financiare și logistice, nu toată lumea este racordată. Canalizare, încă nu. Câțiva săteni mai înstăriți au fose septice. Atât. Dar lumea a fost cum nu se poate mai deschisă, receptivă și prietenoasă. Mulți sperau, în secret, că demersul nostru va accelera procesul de branșare la canalizare și în satul lor. O năzuință perfect îndreptățită, pe care am întâlnit-o și în multe alte sate fie lipsite de rețea centralizată de apă și canalizare, fie cu o rețea insuficient extinsă și consolidată.

Ospitalitatea rezidenților din Slobozia Bradului m-a impresionat. Oamenii m-au servit cu cafea, mi-au propus să înnoptez la ei, mi-au povestit câte și mai câte. Efectiv, m-au făcut să mă simt ca acasă. Un coleg a fost chiar transportat cu mașina de la o reședință la alta, acolo unde se știa precisă că locatarul este acasă și nu va avea nimic împotrivă să răspundă la întrebările cuprinse în chestionar. Reacțiile erau sincere, nevoia de a comunica – acută. Am fost martorul unor condiții de viață inimaginabile. Și totuși, un optimism difuz plutea în aer. Oamenii își spuneau păsurile în mod onest și cu aplomb; la puțini respondenți români din celelalte sate am întâlnit această atitudine firească, lipsită de mefiență și de susceptibilitate. Un singur tânăr a fost neîncrezător, dar m-a ajutat cu intervenții lămuritoare în timp ce alt sătean îmi răspundea la întrebări. Crezuse că sunt un fel de agent de influență al fostului primar. Aici lucrurile au devenit cu adevărat interesante. Fostul primar, român, profitase de starea de abrutizare și educația precară a romilor pentru a le mări nejustificat de mult facturile la apă vara, surplusul de apă astfel obținut utilizându-l, el și amicii săi, pentru irigarea propriilor terenuri agricole. Însă romii au reușit să aleagă un primar „de-al lor”, iar genul acesta de abuzuri au încetat. Toată lumea părea mulțumită, inclusiv românii. Unul dintre ei a ținut morțiș să-mi spună că se înțelege excelent cu romii din sat, că mulți dintre ei sunt cinstiți și muncitori, fapt care s-ar datora, în opinia sa, aderării romilor din Slobozia Bradului la un cult neoprotestant.

Am ajuns ulterior la Vintileasca, un sat de munte cu locuințe îngrijite, aflate la depărtare una de cealaltă. La fel ca în Slobozia Bradului, exista rețea centralizată de apă, la care nu aveau însă acces toți sătenii, dar lipsea canalizarea. Vintileasca mi-a lăsat o impresie bună per ansamblu, ca să nu mai vorbim de peisajele superbe din zonă. Oamenii, ocupați cu diferite activități gospodărești, au fost destul de receptivi la demersul nostru, după ce le-am explicat în prealabil că nu avem niciun fel de conexiune politică și nu dorim să cauzăm probleme nimănui. Singurul amănunt semnificativ care merită relatat este mândria secretarei primarului, care ne-a spus cu un zâmbet radios, la începutul conversației: „La noi în sat nu există țigani!”.

În Homocea sunt însă etnici romi. Comuna este branșată la o rețea centralizată de apă, iar canalizarea este în plin proces de construire. Străzile centrale asfaltate, oamenii deschiși și prietenoși. Un singur aspect m-a pus pe gânduri: toți etnicii romi care acceptau să-mi răspundă la chestionare se declarau români. Asta spune multe despre presiunea socială și culturală la care sunt supuși. Am întâlnit și un bătrân de 91 de ani, fost șef de CAP. Foarte lucid, foarte dornic să îmi povestească amănunte din perioada colectivizării și nu numai; am regretat puținul timp avut la dispoziție pentru completarea chestionarului și faptul că a trebuit să închei conversația în mod aproape abrupt, conversație în care divagasem înspre teme care nu aveau nimic în comun cu apa și canalizarea. Casa bătrânului nu era branșată la rețea. Mi-a spus că nici nu îl interesează; după ce va muri, copii săi nu au decât să se racordeze, dacă doresc. Dacă ar fi să sintetizez ce mi-a relatat în legătură cu Homocea într-o frază, ea ar fi următoarea: înainte de 1989 producția agricolă era mai scăzută, dar comunitatea era mai închegată, mai consolidată; acum, toți tinerii pleacă din comună fie în afara țării, fie în orașele mari; prosperitatea postcomunistă, foarte inegal și inechitabil distribuită, a atomizat comunitatea locală până a făcut-o de nerecunoscut.

Cercetarea s-a mutat apoi în județul Tulcea. Peisajul superb creat de munții Măcinului a contrastat profund cu peisajul socio-economic al satului Carcaliu, o comunitate izolată alcătuită în proporție de aproximativ 80%, după cum mi-a spus bibliotecarul satului, din ruși lipoveni care s-au declarat, fără nicio excepție, români. În afară de strada principală, satul părea în unele locuri aproape abandonat: în medie, pot afirma că pentru fiecare casă locuită am întâlnit cel puțin una părăsită. Locuitorii, bătrâni și suspicioși, nu s-au arătat mai deloc dornici să coopereze. O bătrânică a început să regrete disponibilitatea inițială de a răspunde la întrebări, după ce am trecut de primele pagini ale chestionarului, temându-se că s-ar putea să-și piardă casa. O alta, locund cu chirie la parohia din sat, a încurajat-o să continue, încrezătoare că nu avea cum să iasă ceva rău din toată această poveste. Prima bătrânică a continuat, dar și-a schimbat simțitor atitudinea, oferind răspunsuri cât mai aprobatoare atunci când era vorba, fie și indirect, de autoritățile locale. Când am început completarea chestionarului și cu cea de-a doua bătrână, la un moment dat i-a sunat telefonul mobil. A răspuns timorată, iar mai apoi s-a îndepărtat speriată și rușinată în același timp, anunțându-mă că se va întoarce totuși pentru finalizarea chestionarului. Am văzut-o intrând în casa parohială, din care nu a mai ieșit.

Comparativ cu atmosfera socială din Slobozia Bradului, Carcaliu mi s-a părut la antipozi. Oare ce tip de contacte cu autoritățile de dinainte și de după 1989 ar fi putut inocula oamenilor temeri și suspiciuni atât de mari?

Mahmudia, în schimb, a fost cum nu se poate mai diferită. Aproape un orășel în toată puterea cuvântului, cu numeroase hoteluri și baruri cochete, Mahmudia se pare că a profitat din plin de poziționarea sa la gurile deltei Dunării. Pescarii lipoveni pe care i-am abordat aici au fost reticenți inițial dar, după ce le-am mărturisit că sunt la rândul meu pescar amator și că aș dori să mă reîntorc în deltă pentru a mă putea dedica nestingherit acestui hobby, au început să fie mai receptivi. Mulți dintre ei locuiau pe la periferia comunei, trăind în special din alocațiile copiilor și ajutoare sociale. Nu aveau canalizare, și mi s-au plâns că apa provenită din rețeaua centralizată era deseori nepotabilă, având un gust neplăcut și o culoare alburie spre tulbure. Sezonul de pescuit fiind închis la știucă, nu am văzut în bărcile lor decât plătică, caras, șalău și babușcă. Veseli și optimiști în ciuda tuturor neajunsurilor, pescarii lipoveni mi-au lăsat impresia unei înțelepciuni bonome și atavice, de o resemnare și o empatie similare creștinismului primitiv. Și totuși, existau și numeroase pusee subversive în creștinismul timpuriu; pasivitatea și disponibilitatea lor de a se mulțumi cu prezenta stare de lucruri, inclusiv cu ciubucurile ocazionale, mi s-a părut la un moment dat excesivă.

Mai departe, comuna Mihail Kogălniceanu dispune de o rețea centralizată de apă, deși canalizare s-a construit până acum doar în jumătatea de vest a localității. Am auzit aici de la o vânzătoare angajată la un magazin mixt situat în vecinătatea primăriei povești efectiv înfiorătoare. Mi-a mărturisit că, deși are în trecut în contractul de muncă salariul minim pe economie și 40 de ore de muncă pe săptămână, în realitate primește 800 de lei de la patroană și ajunge uneori să lucreze și 270 de ore pe lună fără a fi remunerată vreodată suplimentar. De câțiva ani de zile nu a avut o zi liberă: vine la lucru inclusiv sâmbăta și duminica. Nu a primit niciodată sporuri sau prime, nici măcar o ciocolată de sărbători. Atunci când a suferit o operație pentru extirparea splinei, patroana a constrâns-o să revină la serviciu după numai trei săptămâni deși, în mod legal, avea dreptul la o perioadă de convalescență mai lungă: „Dacă nu te întorci, găsesc una mai tânără care să te înlocuiască”. În același timp, fiul patroanei a primit cadou un automobil de marcă. Și totuși, doamna era inexplicabil de optimistă și exuberantă. Râdea, glumea cu clienții, și se comporta ca și cum, vorba lui Leibniz, „totul este bine în cea mai bună dintre toate lumile posibile”: soțul său, șofer pe tir, câștiga suficient de bine cât să o scoată la capăt cu banii de la o lună la alta, chiar dacă asta echivala cu o inevitabilă neglijare a soției și a copiilor.

Deși pare greu de crezut, amica acesteia, vânzătoare la un bar din apropiere, o ducea și mai greu. În urma unei operații pe coloană, a fost nevoită să se întoarcă și ea la serviciu mai repede decât ar fi fost indicat din punct devedere medical. Provenind dintr-o familie săracă și cu probleme, cu un soț șomer și un frate diabetic, aceasta a fost nevoită să suporte toate șicanele și presiunile patroanei deoarece se găsea efectiv într-o situație fără ieșire. Am mai cunoscut la M. Kogălniceanu și o doamnă croitoreasă, care trăia împreună cu nepoțica ei dintr-un venit de 600 de lei pe lună, incluzând alocația fetiței. Și totuși, muncea în continuu, chiar și în timp ce îmi răspundea la întrebări, și nu se plângea de nimic.

În sfârșit, ultima localitate în care ama juns a fost comuna Baia, situată în sudul județului Tulcea. În afara vânturilor extrem de puternice, nu am remarcat nici aici vreo diferență majoră în raport cu celelalte comune/sate studiate: rețea centralizată de apă, canalizare construită doar parțial, oameni diverși, în general vorbăreți și dornici să împartă din experiența lor cu străinii care mai trec ocazional prin satul lor. La fel, sărăcie cruntă la marginile satului, case mari, opulente și atent izolate de restul comunității în mijloc.

Ce am învățat din această experiență? Că România rurală se schimbă, încet, dar nu integral. Că abuzurile asupra oamenilor simpli și lipsiți de alternative palpabile, mă refer la cei trecuți de o anumită vârstă, dar neavând încă dreptul de a se pensiona, sunt mult mai dure în mediul rural decât în mediul urban. Că prejudecățile la adresa romilor sunt la fel de reducționiste, stupide și periculoase ca întotdeauna. Și, nu în ultimul rând, că, la zece ani de la integrarea în Uniunea Europeană, abordarea problemelor satului românesc, atât cât și cum mai există acesta, rămâne în continuare într-un stadiu incipient.

 

Postări asemănătoare


Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat