Revoluția franceză din perspectiva marxismului revizionist

Recenzia cărţii ”Reinterpretând Revoluţia Franceză” de George Comninel

George Comninel, Reinterpretând Revoluția Franceză, traducere de Ioana Miruna Voiculescu, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2017

Au trecut mai bine de treizeci de ani de când George Comninel și-a publicat cartea despre revoluția franceză. O carte curajoasă, închegată și, foarte important, demolatoare de mituri istorice și ideologice, care există cu prisosință în marxism, așa cum există în orice altă teorie socială. Din acest motiv, Comninel îi rămâne fidel lui Marx în spirit, nu și în literă, așa cum procedează marxiștii dogmatici, preocupați să nu chestioneze în niciun fel sau doar ocazional, în probleme minore, canonul scrierilor marxiste.

Conform interpretării marxiste clasice, revoluția franceză a fost o revoluție burgheză pusă în practică de burghezia capitalistă aflată în ascensiune împotriva unei aristocrații vetuste și conservatoare. Burghezia a reușit să ralieze la cauza sa clasele sărace, țărănimea, micii comercianți și mica nobilime, impunându-și astfel interesele în urma unui conflict de clasă de proporții. Social și economic, acest conflict începuse cu cel puțin două secole în urmă. Politic, își căpăta în sfârșit expresia cu ajutorul revoluției.

Citând și analizând diferiți istorici revizioniști nemarxiști, alături de istorici marxiști ca Eric Hobsbawm, Paul Sweezy sau Maurice Dobb, Comninel ajunge la concluzia că lucrurile sunt în realitate mult mai complicate și că „întregul material istoric rezultat din cercetări serioase contrazice ideea că o clasă burgheză capitalistă a fost împinsă la răsturnarea unei clase dominante aristocratice și feudale cu care se afla într-o opoziție intrinsecă” (p. 26). Există o serie de motive substanțiale care orientează discuția în această direcție. Per ansamblu, economia franceză prerevoluționară era una rentieră, în care ambele clase, atât burghezia cât și aristocrația, practicau atât agricultura cât și comerțul. Apoi, căsătoriile între burghezi și aristocrați erau frecvente, fapt care atrăgea după sine o schimbare a statutului social la fel de frecventă. „Vechiul Regim continua să-și păstreze caracterul esențialmente feudal; din cauză că se afla în tranziție însă, el se adapta tot mai mult la relațiile capitaliste care începeau să-l infiltreze, fiind în același timp erodat de acestea. Capitalismul – dezvoltarea deplină a relațiilor sociale din cadrul modului capitalist de producție, care necesita disoluția restricțiilor corporative în producție, transformarea neîngrădită și generală a forței de muncă în marfă și circulația neîngrădită și generală a capitalului – nu exista ca atare și nici nu putea să existe. Capitalismul era societatea spre care Vechiul Regim făcea tranziția”. (p. 51; subl. în orig.). Pe cale de consecință, revoluția nu a consfințit politic o societate capitalistă, deoarece aceasta nu exista încă social și economic, doar se îndrepta, cu pași relativ lenți, în această direcție.

Confuzia interpretativă nu aparține marxiștilor din secolul XX, ci este detectabilă chiar în scrierile lui Marx și Engels. Aceștia ar fi preluat necritic, argumentează convingător Comninel, opiniile unor istorici liberali referitoare la societățile precapitaliste. Teoria claselor și a conflictului de clasă culminând cu revoluția burgheză este una liberală și este întâlnită în scrierile lui François Guizot, de exemplu. Deosebirea dintre materialismul liberal și cel istoric este dată de soluționarea conflictului de clasă: în timp ce liberalii consideră că armonizarea intereselor diferitelor clase sociale este posibilă și chiar necesară în contextul progresului generalizat, marxiștii sunt mult mai sceptici, afirmând perenitatea insurmontabilă a luptei de clasă, care poate fi doar mascată sub diferite forme instituționale și nu numai, dar nu eliminată integral. „Dacă admitem (…), ca în cazul oricărui alt cercetător, că e posibil măcar ca Marx să se fi înșelat, atunci clădirea unui întreg aparat teoretic de analiză istorică direct pe modurile de producție pe care Marx a crezut că le observă nu se justifică defel. Mai precis, se poate demonstra fără echivoc că Marx chiar s-a înșelat. După cum am văzut, ideologia liberală a fost cea care a avansat atât teoria istorică a treptelor, cât și conceptul de revoluție burgheză; concepția liberală ideologică despre «modurile de subzistență» a influențat conceptul de mod de producție al lui Marx; și materialismul liberal, din păcate, a exercitat o influență palpabilă asupra gândirii lui Marx” (p. 119; subl. în orig.).

Echivalează acest lucru cu erodarea per ansamblu a materialismului istoric în calitate de metodă legitimă de cercetare a socialului? Câtuși de puțin: „problema e că marxiștii au luat observațiile istorice limitate și nesistematice ale lui Marx drept ghid al metodei materialismului istoric. Or, nu asta sunt, fiind calitativ diferite de analiza socială completă a capitalismului din Capitalul” (p. 137; subl. în orig.). Tocmai pentru a reafirma pertinența materialismului istoric trebuie să îl disociem de remarcile pripite și nesistematice ale lui Marx referitoare la societățile precapitaliste și la dinamica lor de clasă.

Revoluția franceză nu a fost pusă în practică de o clasă capitalistă și nici nu a dat naștere unei societăți capitaliste. Acest deznodământ s-a produs în Franța mult mai târziu, odată cu înființarea celei de-a treia republici. Până atunci, economia și politica erau strâns întrepătrunse. Dar ce a reprezentat până la urmă revoluția franceză? Să-i acordăm încă o dată cuvântul lui Comninel: „Revoluția Franceză a fost esențialmente un conflict intraclasă în jurul unor relații politice fundamentale care aveau în același timp legătură directă cu relațiile de extragere a surplusului. A fost un război civil în interiorul clasei dominante pentru chestiuni esențiale legate de putere și extragerea surplusului. În centrul luptei s-au aflat statul și natura acestuia, ceea ce a conferit conflictului o formă politică prin chiar natura ei, deoarece interesele sociale fundamentale puse în joc aveau legătură directă cu relațiile create de stat. În timp ce relațiile private aflate la originea rentelor constituiau fundamentul preponderent al exploatării de clasă, funcțiile publice jucau un rol cheie: aveau o însemnătate deosebită în menținerea avuției aristocrației, erau esențiale pentru speranța de avansare a nobilimii mai mici și, în același timp, constituiau temelia majorității carierelor burgheze” (p. 266, subl. în orig.).