Guvernul PNL practică populismul față de capitaliști și sacrifică forța de muncă
Din 28 mai încoace, Ministerul Muncii nu a mai publicat date despre numărul de contracte de muncă suspendate și încetate din cauza recesiunii economice. Este tocmai moment bun să facem o retrospectivă despre evoluția lor în timp, și să ne întrebăm care va fi soarta forței de muncă din România în acest context. Va răspunde Guvernul României la recesiunea economică prin politici salariale, de locuire, și în general de servicii publice, dar și de dialog social care îmbunătățesc condițiile de viață ale lucrătorilor și întăresc poziția lor de negociere față de angajatori/ capital? Sau va continua paradigma guvernanței bazate pe o politică macroeconomică care demonizează „socialul” și reproducția socială ca un domeniu neimportant, sau și mai mult, presupus vinovat de starea economică grea a României? Declarațiile curente ale reprezentanților Partidului Național Liberal arată că da, asta vor ei să continue. Și mai mult, arată semne clare, că prin cheltuielile militare asumate și prin exercițiile polițienești din perioada stării de urgență, completează discursul războiului electoral împotriva social-democrației, cu investițiile în războaie adevărate.
Personal, și prin acest articol îmi doresc să contribui la demascarea voinței politice de a ne obliga, prin planul său de „relansare economică,” să ne întoarcem la „normalitatea” acumulării de capital, dar și să fiu parte din imaginarea unei alte lumi posibile!
Situația forței de muncă în pragul „relansării economice”
Pe baza evidențelor de până acum, preluate zi-de-zi de pe pagina de internet a ministerului, am făcut graficul de mai jos, marcând câteva zile de-a lungul perioadei 30.04-28.05.2020.
Se observă din imaginea de mai sus, că până în 13 aprilie, atât numărul contractelor suspendate, cât și al celor încetate a fost în continuă creștere. Acest trend s-a schimbat din 27 aprilie: de atunci, numărul contractelor suspendate este în scădere, în timp ce numărul contractelor încetate este în creștere continuă. Totalul numărului celor două tipuri de întrerupere a contractului de muncă a fost extrem de alarmant în 27 aprilie, dar a rămas foarte înalt chiar și până în ultima zi pentru care Ministerul Muncii a publicat date despre aceste evoluții, și anume de peste 1025200.
Deci, în România, pe 28 mai contractele le-au fost încetate la 429585 lucrători, angajații din domeniile industriei prelucrătoare, comerțului cu amănuntul și construcțiilor fiind cei mai afectați.ii Indemnizația de șomer pe care o primesc ei este de circa 25% din salariul minim, deci circa 330 lei/lună. Cei un pic mai norocoși, beneficiarii indemnizației de șomaj tehnic primesc 75% din salariile lor. Nu avem motive să credem că prea mulți angajați trimiși acasă în șomaj tehnic din industria prelucrătoare, hoteluri și restaurante, precum și din comerț, ar fi avut salarii mai mari decât salariul minim pe economie, deci putem afirma că la final de mai aproape 600000 de lucrători erau nevoiți să stea acasă cu o indemnizație lunară de circa 1000 lei. Ceea ce, desigur, nu îi afectează doar pe ei, ci și familiile lor, mai ales dacă toți membrii de vârstă activă a gospodăriei au ajuns în situație similară pe piața forței de muncă.
Altfel spus, din cauza recesiunii economice, circa 1100000 de muncitori câștigă azi sub 1000 lei pe lună în condițiile în care valoarea coșului minim de consum la finalul anului 2019, conform Institutului Național de Statistică, a fost de peste 2650 lei/ lună. Bunurile pe care oamenii de obicei cheltuie mai mult, mâncarea, locuirea și utilitățile nu s-au ieftinit. Și nici popririle nu au fost oprite pentru oamenii simpli.
Desigur, la fel de rău, sau chiar mai rău stau cetățenii români, care răspunzând la crizele anterioare și la sărăcia generalizată din țară prin emigrare, acum au venit și continuă să vină acasă. Numărul lor a fost peste 1270000 la final de aprilie, dintre care, conform declarațiilor primului ministru, 350000 de persoane au fost în căutare de loc de muncă. Ce s-a întâmplat de atunci? Dacă ne uităm la imaginea de mai jos, observăm că din 16 mai încoace a început să crească din nou numărul persoanelor izolate la domiciliu – iar ele, cu foarte mare probabilitate, sunt persoanele care continuă să revină în România, pentru că nu mai au de lucru nici în economiile țărilor capitalismului avansat, de asemenea afectate de recesiune. În 3 iunie, conform datelor oficiale, erau cu peste 81000 mai mulți oameni în izolare decât în 16 mai. Aplicând acestei sume procentul de 30% (dedus din raportul dintre totalul celor întorși și celor în căutare de loc de muncă până la final de aprilie), ar trebui să concluzionăm că dintre ei peste 24000 sunt fără joburi în țară, adică fără venituri. Cifră care ridică totalul celor aflați în această situație începând din februarie 2020, la aproape 375000 persoane.
Pe baza statisticilor de mai sus putem conclude: numărul persoanelor ale căror contracte de muncă au fost încetate sau suspendate în 28 mai, laolaltă cu numărul persoanelor întoarse în 2020 în România ajunge la un total de 1474000. Iar ele, cu siguranță, au venituri doar la nivelul supraviețuirii de pe o zi la alta, condițiile lor materiale nu s-au înrăutățit doar acum, ele erau proaste sau foarte proaste și înainte de pandemie, chiar dacă aveau locuri de muncă plătite „full”. Acești oameni se adaugă la cele peste 4632000 de persoane care, conform datelor Eurostat, în 2019, trăiau în sărăcie, adică cu venituri sub 900 lei/ lună.
Pe baza acestor realități alarmante, Guvernul României ar trebui să aibă măsuri adecvate pentru acești peste 6100000 oameni sărăciți (cc 32% din populația rezidentă a țării) de recesiunea economică curentă, de politicile de dezvoltare din ultimele decenii, sau de subdezvoltarea serviciilor publice. Ei sunt cei care nu au la ce normalitate să se întoarcă după pandemie în condițiile în care și înainte, peste 30% dintre salariații României (sau 42% din contractele de muncă) câștigau pe lună doar jumătate din valoarea coșului minim de consum. Dar guvernul Orban nici nu vorbește despre inegalități, despre sărăcie ori despre responsabilitățile statului față de discrepanțele și deposedările petrecute în societateta românească datorită politicilor sale macroeconomice neoliberale. El visează să se întoarcă la normalul fictiv care pentru cei mulți nu a existat niciodată. Își dorește să se întoarcă la „normalitatea” acumulării de capital, ceea ce a însemnat de multe ori în istoria soluționării crizelor capitalismului îmbogățirea și mai puternică a celor bogați. și sărăcirea și mai adâncă a celor mulți.
Opțiunile guvernului Orban în ceea ce înseamnă „relansare economică”
Planul de relansare economică al guvernului Orban, aflat în pregătire de o vreme, nu a fost lansat nici de 1 iunie, cu toate că la finalul lunii mai ministrul de finanțe prevedea acest lucru. Prin diverse declarații de presă guvernanții au anunțat, însă, pe parcurs, marile seturi de măsuri gândite de ei, așa că, în mare măsură, ne putem da seama care este direcția lor de acționare și cum va duce ea la pauperizarea continuă a forței de muncă.
Măsurile preconizate se bazează pe schemele de ajutor de stat permise de Comisia Europeană în contextul pandemiei: garantarea creditelor comerciale ale firmelor, dar și a creditelor pentru capitalul de lucru și investiții atât ale întreprinderilor mici și mijlocii, cât și ale companiilor mari, subvenționarea dobânzilor, sau ajutoare date unor companii nou înființate. Dar ele includ și alte câteva facilități acordate marilor proprietari, de exemplu reducerea prețului la energia electrică pentru marii consumatori, rambursarea de TVA, oprirea măsurilor de poprire. Nimic din toate astea pentru oamenii mici. De asemenea, se preconizează câteva măsuri pentru susținerea angajatorilor care își mențin angajații la locurile de muncă, respectiv care angajează personal nou. Dar nimic pentru creșterea salariilor și îmbunătățirea condițiilor de muncă, sau despre crearea unei noi normalități, nu cea care slujește acumularea de capital în defavoarea forței de muncă.
În tot acest timp, peste 60% din populația țării (care, precum am demonstrat în secțiunea anterioară a articolului, azi trăiește din venituri de sub sau în jur de sau un pic mai mari decât 1000 lei/ lună), aude la televizor marile cifre vehiculate în termenii salvării României din recesiunea economică. Precum sunt cele 1 miliard de euro direcționate către țara noastră în martie, sau și mai mult suma de 31.2 miliarde de euro, promisă recent de către Comisia Europeană. În mod direct, însă, lor guvernul le transmite că cei care vorbesc despre măriri de salarii sau de costuri de protecție socială, sau despre nevoia de investiții în locuințe publice sunt niște “populiști toxici” (adică nu populiști pro-capital), sau sunt niște nepricepuți în ale economiei care nu știu că nu se face creștere prin consum, ci doar prin investiții.
În planul de relansare al guvernului Orban, deci, forța de muncă din România, nemaivorbind despre populația sa inactivă, nu mai este interesantă nici măcar ca și consumator. În această logică axată pe politici care sprijină doar partea de ofertă, sau altfel spus, capitalul, se așteaptă ca forța de muncă (sau partea de cerere de pe piața internă) să se mențină ieftină, mizând, poate, pe export ca motor ce motivează producția. Dar cum va mai funcționa exportul într-o economie globală întreruptă de o recesiune globală sau în condițiile în care tot mai multe țări ale capitalismului avansat se vor întoarce la măsuri protecționiste în cadrele statelor lor naționale? Ce înseamnă economie bazată pe export într-o țară periferică a capitalismului global, cum este România, în continuare ținută într-o sete enormă de investiții străine, sau de capitalul și multinaționalele Nordului global?
Guvernul liberal aflat azi la cârmele țării, după o pandemie care a demonstrat că forța de muncă este cheia producției economice pentru că, dacă ea se oprește, de exemplu intră în carantină, toată economia se oprește într-un mod care este foarte greu de repornit, desconsideră în continuare forța de muncă. Guvernul liberal aflat azi la cârme, face tot posibilul pentru a acorda ajutoare de stat firmelor care funcționează în România, și care, de altfel, în marea lor majoritate sunt niște companii multinaționale. Acest guvern este inclusiv dispus pentru a se împrumuta de la bănci comerciale sau de la instituțiile financiare internaționale, riscând să crească datoria publică a României peste pragul de 50%, caz în care va fi obligat să înghețe cheltuielile din sectorul public (salarii, asistență socială, protecție socială). Măsurile de austeritate impuse în paralel cu salvarea capitalului sunt prescrise în Programul de Convergență 2020 al României (precum au fost impuse și în programul similar consacrat de cuplul Băsescu-Boc în 2011, precum am analizat aici). Astfel încât, privații aroganți, salvați încă odată de mâna vizibilă a statului, vor putea rânji încă odată satisfăcuți la astfel de tăieri din sectorul public în timp ce își arogă încă odată dreptul de a fi sprijiniți cu orice preț, și tocmai deposedând sectorul public, în goana lor pentru profit.
O relansare economică care combină măsurile pro-capital cu militarizarea
Capitalul se așteaptă să fie salvat și de această dată de stat, iar statul sare la datorie. Împreună, ei blamează sau ironizează forța de muncă pentru că, precum zice coaliția lor, nu lucrează suficient și nu este capabilă să își dea seama că înmulțirea profitului privat este cheia bunăstării tuturor.
Un specific al acestor timpuri față de criza din 2008-2009 este că toate acestea se întâmplă cu accentuarea excesivă a militarizării României, și angrenarea ei în cursa curentă de înarmare, similară oarecum războiului rece, sau altor perioade similare în care industria războiului „a salvat” economia. Să nu ne mirăm, deci, de recenta declarație a premierului din care reiese, printre altele, că “printre prioritățile guvernului se numără investițiile greenfield și de tip offset, în industrii precum cea militară.” Această opțiune încoronează inițiativele de achiziție a sistemului de rachete Patriot promovate de președintele țării încă din primul său mandat (costul unei părți din acest sistem fiind de 3.9 miliarde dolari, sumă din care s-a plătit deja un avans considerabil la finalul anului trecut). Dar decizia de a investi în industria militară vine și în continuarea alocărilor bugetare din 2020, care asigură Ministerului Apărării Naționale o creștere de 18% (de 3.2 miliarde lei) față de 2019, iar Ministerului Afacerilor Interne o mărire de 13% (de 2.3 miliarde lei) față de anul trecut, inclusiv a bugetului Serviciilor Române de Informații.
În această lume tot mai tulbure cu diverse scenarii contradictorii de viitor, se întrevede riscul ca, criza actuală a capitalismului să se vrea să se rezolve nu doar prin militarizarea economiei, ci și prin fascizarea politicului și a societății. Promovarea urii rasializate sau provocarea unor conflicte între etnii sau între clase sociale, este mijloc al justificării statului polițienesc, dar și al militarizării. Precum vedem azi, capitalul are tot mai mare nevoie de aceste investiții ca să se salveze prin industria de război în condițile în care alte ramuri ale industriei își revin greu din recesiune. În mod pervers, liderii Româniai oferă și forței de muncă disponibilizate sau fără ocupare, mai precis armatei industriale de război, posibilitatea să își facă carieră în războiul adevărat. Președintele Iohannis spunea recent despre asta: forţele armate ale României pot fi puse la dispoziţie pentru participarea la misiuni şi operaţii în afara teritoriului statului român, iar „resursele importante destinate înzestrării Armatei României fac posibilă realizarea capabilităţilor de apărare naţională în cadrul sistemului de apărare colectivă a NATO şi, în acelaşi timp, programele multianuale coerente pot oferi industriei româneşti şansa de relansare, în special prin cooperare instituţională cu firmele de profil ale aliaţilor noştri.”
Nu ne mirăm, poate, de toate cele de mai sus, dar ne putem revolta și trebuie să ne revoltăm. Ce ar fi să începem asta prin a ne întreba, cât mai mulți și de cât mai de multe ori, cu voce tot mai tare: apropo de relansarea economiei, de ce nu s-ar putea ca lucrurile să se întâmple altfel? De ce nu ar putea prelua statul firmele care nu mai pot funcționa conform pieței pe care o adoră, din moment ce le sare în ajutor și are bani pentru asta, pentru ca acestea să își revină? De ce nu ar putea statul să condiționeze ajutorul de stat oferit companiilor, cu asigurarea de către acestea a unor venituri decente pentru angajați? De ce nu ar putea statul să taxeze marile averi și marele capital, de exemplu cele acumulate în domeniul imobiliar-bancar în ultimele decenii, sprijinite fiind de stat în toată această perioadă, și nu doar direct, ci și prin lipsa de construcții de locuințe sociale publice? De ce nu ar putea muncitorii să preia coordonarea și administrarea producției din moment ce ei sunt motorul esenţial al acesteia? De ce nu ar putea să gestioneze locatarii stocul de locuințe publice? De ce nu vrea să implementeze statul măsuri în sprijinul oamenilor, nu al profitului, spre exemplu: interzicerea evacuărilor forțate, municipalizarea serviciilor de utilitate publică, controlul chiriilor private, realizarea unui stoc semnificativ de locuințe sociale prin diverse metode? De ce nu poate statul să guverneze în beneficiul forței de muncă? Dar și în beneficiul păcii și dezarmării? De ce să nu vrem și de ce să nu putem să facem asta tocmai într-un an care marchează 75 de ani de la înfringerea fascismului și promisiunea unei ere mai bune pentru omenire? Să încetăm să ne dorim normalitatea acumulării de capital! Este timpul, dacă nu chiar târziu deja, să ne imaginăm o altă lume posibilă!
