Demonstranţii pun status-quo-ul la îndoială, însă diversele grupări îl definează în diferite feluri
Protestele din Iran care ”au izbucnit” la sfârşitul anului 2017 l-au bucurat pe preşedintele american Donald Trump, care şi-a exprimat susţinerea pentru ele şi a avertizat că va urmări îndeaproape dacă drepturile omului sunt respectate în cazul demonstranţilor. În tweet-urile stăpânului Casei Albe n-au lipsit opiniile standarde care leagă Iranul cu terorismul, şi sugesţia că poporul iranian şi armata americană sunt cei doi subiecţi, de care se teme puterea din Teheran. După opinia lui Trump este logic, că dacă iranienii vor o schimbare adevărată în ţara lor, trebuie să-şi lege visurile cu cele ale Statelor Unite şi ale aliatului american regional Israel.
Protestele au început într-un moment în care Iran împreună cu Rusia au salvat regimul lui Bashar Asad din Siria, fapt prin care s-a afirmat influenţa Teheranului în Orientul Mijlociu. În acelaşi timp Donald Trump a ales Israelul şi Arabia Saudita ca parteneri ai americanilor în Orientul Mijlociu. Frontul regional format între Tel Aviv şi Riad pe de o parte şi Teheranul pe de altă parte, a arătat că indiferent de acordul nuclear semnat în 2015, pe timpul administraţiei lui Barack Obama, Republica Islamică trebuie să acţioneze atent şi să nu provoace nemulţumirea factorilor din regiune. Anume din acest motiv de ceva timp nu s-au mai efectuat teste cu rachete de mare distanţă în Iran, de exemplu…
Discuţiile şi controversele verbale în reţelele de socializare despre intepretarea protestelor cu participarea a mii de cetăţeni – ce vor şi împotriva cui sunt îndreptate, arată ce atitudini există între iranienii din ţară şi din străinatate. Există nemulţumire faţă de puterea religioasă, dar totodată mulţi înţeleg, că dacă în Iran va fi instaurat un regim de marionete proamerican, resursele ţării vor fi jefuite de către business-ul occidental, al cărui imagine este Trump. Atunci care ură este mai puternică? Cea împotriva oligarhiei naţionale, care s-a întărit în anii sancţiunilor împotriva Iranului, în timp ce poporul până în prezent suferă din punct de vedere economic? Sau cea împotriva oligarhiei internaţionale, care manevrează în jurul ţării, aşteptând momentul potrivit pentru a o ataca şi subjuga după un model deja văzut şi aplicat în Irak, Libia şi Siria?
Înrebarea “atârnă” deasupra relaţiilor politice şi economice din Iran de multe decenii, dar subiectul protestelor pare mai complicat. Analistul site-ului Middle East Eye Mahan Abedin afirmă în faţă televiziunii Al Jazeera, că protestele actuale au început cu revendicări economice, dar au trecut repede la sloganuri politice – de exemplu împotriva politicii externe iraniene în lumea arabă, sau chiar împotriva regimului în sine. Numai că ele nu arată un război intern în rândul elitei politice a ţării – cum au fost protestele din anul 2009, legate de îndoielile despre manipularea rezultatelor alegerilor prezidenţiale, care au dus la victoria conservatorului Mahmud Ahmadinejad împotriva reformatorului Mir Hossein Mousavi. Ceea ce se întâmplă acum, după părerea lui Abedin, este un semn din partea oamenilor că au trecut doi ani şi jumătate de la caderea sancţiunilor legate de programul nuclear, şi că guvernul lui Rouhani trebuie să-şi îndeplinească promisiunea de a îmbunătăţi viaţa populaţiei.
Echipa lui Hassan Rouhani este percepută ca ruptă de oamenii de rând. Ea este tehnocrată şi urmăreşte o concepţie neoliberală în conducerea economiei. Scopul lui Rouhani şi oamenilor lui este să integreze Iranul în economia mondială, să atragă investiţii străine, să întreţină inflaţia scazută şi să stimuleze sectorul privat, inclusiv prin privatizare şi liberalizarea economiei. În timpul preşedintelui Mahmud Ahmadinejad a fost urmărit un curs opus. Ahmadinejad deşi a fost un reprezentant al cercurilor conservatoare, a avut însă şi simţul social necesar şi a folosit bugetul de stat pentru a investi în multiple proiecte de îmbunătăţire a multor localităţi. Nu este de mirare că în timpul lui Ahmadinejad inflaţia a fost mare, în timp ce Rouhani a adus-o sub 10%, suspendând multe din iniţiativele investiţionale ale predecesorului său. Însă indiferent de acţiunile lui Rouhani şomajul în ţară a rămas la cote înalte. În anul fiscal, între martie 2016 şi martie 2017 el a fost de 12,4%, crescând în comparaţie cu anul fiscal precedent.
Elitismul cabinetului lui Rouhani îl face vulnerabil pentru atacurile din partea cercurilor conservatoare ale aşa-numiţii principalişti, care au poziţii puternice în structurile religioase ale ţării. Oponentul de bază lui Rouhani în alegerile prezidenţiale din anul 2017 – duhovnicul Ebrahim Raisi, face parte din aceste cercuri şi provine din Mashhad. Exact în Mashhad au început protestele actuale.
Experţii în problemele Iranului, dintre care unul este Mohamad Ali Shabani de la site-ul Al-Monitor, reamintesc că la primele proteste din Mashhad unul dintre sloganuri a fost: ”Moarte lui Rouhani”. Ele au fost susţinute de către socrul lui Raisi şi duhovnic proeminent, Ahmad Alamolkhoda. Este interesant că protestele încep în Mashhad doar la o cu zi după ce şeful poliţiei teherane declară că nu mai vor fi arestate femei pentru încalcarea regulilor de acoperire a feţei, ci doar vor fi trimise la cursurile educaţionale pentru dresscode.
Printre detaliile de la începutul protestelor se află şi avertizarea vicepreşedintelui Eshaq Jahangiri – o figură importantă din echipa lui Rouhani: ”Când o mişcare politică şi socială începe pe stradă, nu este obligatoriu ca cei care au înfiinţat-o să o controleze până la sfârşitul ei… Cei care stau în spatele acestor proteste îşi vor frige propriile degete. Ei cred că vor face rău guvernului cu acţiunile sale.”
Chiar în ziua următoare protestele deja s-au transferat în partea occidentală şi nordică a ţării, cuprinzând câteva centre regionale, fără ca să devină naţionale. Cad şi primele victime, existând şi diverse interpretări despre cine a tras împotriva lor – forţele de ordine sau ”agenţii străini”. Apar şi veşti şi înregistrări video despre maşini ale poliţiei încendiate, secţii de poliţie atacate şi membri ai armatei voluntare ”Basij” bătuţi. Sloganurile împotriva regimului şi împotriva marelui lider al Revoluţiei Islamice ayatollah Ali Khamenei se intensifică.
Unii analişti îi diferenţiază pe Khamenei – stâlpul ordinii conservatoare din ţară, şi pe Rouhani, care este deschis către Occident. Astfel se sugerează că cei care sunt nemulţumiţi de ”răul” Khamenei sunt de partea proocidentalului Rouhani. De fapt Rouhani însuşi este duhovnic cum arată şi numele lui (rouh înseamnă duh în limba persană). Iar în timpul negocierilor pentru acordul nuclear şi după aceea, Ali Khamenei nu o dată şi-a exprimat susţinerea pentru cursul preşedintelui. În sistemul politic iranian este de neconceput să se întâmple ceva fără aprobarea liderului republicii islamice şi asta se referă şi la conducerea actualului preşedinte.
În cadrul unei şedinţe a cabinetului iranian Rouhani a declarat că înţelege nemulţumirea generată de situaţia economică, lipsa transparenţei şi corupţia din guvernare, însă după părerea lui una e să critici, şi cu totul altceva este să distrugi proprietatea de stat. Rouhani consideră că cetăţeni iranieni ”sunt complet liberi să-şi exprime critica împotriva guvernului sau să protesteze… într-un mod care va duce la îmbunătăţirea condiţiilor de trai din ţară”.
Rouhani i-a răspuns şi lui Donald Trump, după părerea căruia iranienii ”în sfârşit au înţeles cum banii şi bogaţia lor sunt jefuiţi şi risipiţi pentru terorism”. ”Acest domn din America, care încearcă să-şi exprime compasiunea pentru naţiunea noastră, se pare că a uitat, că numai cu câteva luni în urmă a numit poporul iranian ”terorişti”. Acest om, care este un duşman al poporului iranian din cap până la picioare, nu are dreptul să manifeste compasiune pentru iranieni”, a declarat Rouhani.
După părerea expertului britanic pentru Orientul Mijlociu, Eskandar Sadeghi-Boroujerdi protestele actuale reamintesc de protestele provinciale din timpul preşedintelui Ali Akbar Hashemi Rafsanhjani (care a condus ţara în perioadă 1989-1997). Rafsanjani a făcut primele privatizări mai mari din ţară după Revoluţia Islamică. În timpul conducerii lui s-a observat o diferenţiere mai mare în veniturile populaţiei – între aşa-numitele aghazadeha (copiii membrilor nomenclaturii postrevoluţionare care au avut acces la resursele politice şi economice) şi oamenii care au rămas în afară redistribuirii resurselor. În perioada 1991-1992 inflaţia s-a ridicat la 46% şi preţul alimentelor a crescut semnificativ. La mijlocul lui 1992 au început protestele în Mashhad şi Shiraz, iar la mijlocul lui 1995 – în Islamshahr şi Qazvin, scrie Sadeghi-Boroujerdi într-un articol pentru site-ul Jadaliiya. În sfârşit, protestele s-au stins, dar Rafsanjani a fost forţat să facă concesiuni în politica sa economică către dreapta tradiţională care era îngrijorată pentru dreptatea socială.
În protestele actuale, evident, se adresează o provocare către status-quo-ul politic – indiferent dacă este în privinţa guvernului sau în privinţa altor instituţii sau funcţionari de stat. Însă, această nemulţumire este însoţită de rasism şi xenofobie, explică Sadeghi-Boroujerdi. De exemplu, critica politicii externe iraniene pe care o susţine Bashar Asad în Siria şi Hizbullah în Liban este însoţită de o atitudine rasistă către arabi ca un popor mai primitiv decât perşii. În acelaşi timp, în demonstraţii se observă şi o nostalgie pentru timpul monarhiei care este alimentată de televiziunile populare de limba persană ale emigraţiei, difuzate în Occident. În timpul monarhiei Iranul a era în relaţii foarte apropriate cu Israel şi SUA.
Rouhani deja a declarat că aceste proteste sunt o posibilitate de schimbare. Se pare că tocmai el va trebui să întreprindă acţiunile necesare pentru a linişti nemulţumirea poporului. Diplomaţia cabinetului Rouhani a dus la semnarea istoricului acordul nuclear cu grupul celor şase (SUA, Marea Britanie, Franţa, Germania, Rusia şi China). Însă, efectele acestui acord deocamdata nu răspund asteptărilor, înclusiv din cauza rezistenţiei SUA împotriva reintegrării Iranului în economica mondială. Din cauza ameninţării cu alte sancţiuni, pe lângă cele care există în prezent, companiile occidentale sunt foarte atente în încercările lor de a intra sau de a pleca din Iran.
În moment acesta, când impresia iranienilor că s-a ajuns la o înţelegere trainică cu Occidentul şi SUA s-au dovedit înşelate, Rouhani trebuie să acţioneze pentru a răspune promisiunii pe care el însuşi a dat-o când a venit la putere în 2013 – anume, să recupereze relaţiile economice cu Occidentul şi să ridice standardul de viaţa al oamenilor. Pentru a calma tensiunile, guvernul iranian ar putea face ceea ce Rafsanjani, un alt liberal economic, a făcut deja – să sporescă grija socială în politicile sale elitare şi tehnocrate. Numărul celor ucişi între timp creşte, iar pentru sistemul politic este important să nu facă mişcări greşite, care îl vor face vulnerabil. Protestele, evident, sunt un semn pentru nevoia de schimbare, însă direcţia în care ea va porni depinde de capacitatea sistemului de a-şi schimba cursul fără să dea motiv adversarilor săi interni şi externi să-l atace.
