Proteste în România… Who’s who?

Mini-puzzle-ul variabilelor ce au influențat manifestațiile din vremea din urmă.

Piața Victoriei a fost locul celor mai puternice proteste din România după 1989 (foto: Mihai Petre, Wikipedia)

ʻ[…] e o problemă întru câtva psihologică […]ʼ – generalul Epanșcin (F. M. Dostoievski, Idiotul)

În ianuarie și februarie, România a fost teatrul unor proteste de stradă de o amploare nemaiîntâlnită în perioada post-1989. Am putea spune că sunt cele mai ample mișcări de stradă din istoria modernă a României. S-a scris mult despre aceste manifestări și nu e cazul să reiau întreg pomelnicul autorilor și temele lor. Interpretările pot fi separate dual: i) pe de o parte, cei care amintesc de spiritul civic în acțiune, civism radicalizat în condițiile unei grăbite ordonanțe de urgență menită să înlesnească abuzul în serviciu; ii) pe de altă parte, cei care vorbesc de o luptă de clasă, cu middle-class-ul  revoltat de noile aranjamente economice și legislative, la pachet cu lupta capitalului autohton împotriva marii finanțe transnaționale. Ambele tabere combatante, protestatarii și suporterii partidului de la putere, au folosit cu predilecție cuvântul cheie ʻmanipulareʼ. Construcția simplă a opus televiziunile de casă ale partidului de guvernământ (A3 și RTV) batalioanelor ONG-iste ale soroșismului mondial. Sigur, această separație reflectă mai degrabă o dimensiune partizană a conflictului social. Propun aici o privire de sus, de la nivelul norilor, asupra evenimentelor recente din România. Încerc o analiză cât mai seacă. Plec de la premisa că variabile multiple au contribuit și vor contribui la acutizarea clivajelor societale în perioada post-alegeri parlamentare 2016. La drum!

Contextul: Ordonanța de Urgență a Guvernului (OUG) 13/2017

Cadrul general dat de OUG 13 îl ocolesc. Temele juridice nu îmi sunt familiare și, în plus, s-a scris, iarăși, mult în acest sens. Ideea este una simplă: o grațiere plus modificarea Codului Penal. OUG stabilea că abuzul în serviciu va f pedepsit penal începând de la 200.000 RON. În fine, niște aranjamente juridice a căror descâlcire nu reprezintă scopul prezentului articol. Cum paharul disensiunilor se umpluse mai demult, ultima picătură a accentuat distincția. Iată de ce voi considera că lupta politico-economico-juridică din ultimii ani s-a purtat pe mai multe planuri. În acest mod, putem vorbi de o complexitate de factori ce au influențat și influențează dezacordurile societale. Ne vom referi la: a) partidul de la putere (PSD); b) președintele României; c) Departamentul Național Anticorupție (DNA); d) proletariatul intelectual, ie clasa de mijloc din România; e) proletariatul agricol și industrial plus pensionarii; f) capitalul transnațional.

a) Guvernanții, adică principalul partid de la putere (PSD)

 Pentru PSD, alegerile parlamentare din 2016 au reprezentat un triumf formidabil. Dacă exceptăm alegerile din 1990, este cel mai mare scor obținut de social-democrați în perioada postcomunistă, peste 45% din totalul voturilor exprimate, un procent aproape identic cu cel de la parlamentarele din 2000 (vezi figura de mai jos). O privire succintă asupra alegerilor parlamentare ne indică faptul că alegerile ce au loc după guvernări de dreapta sunt foarte relaxante pentru PSD. După terapiile-de-șoc CDR (1996-2000) și PDL (2008-2012), plus anul tehnocrației (2015-2016), social-democrații au revenit spectaculos, de unde concluzia simplă că, într-o țară precară economic, injecțiile economice (neo)liberale pun viguros pe picioare nu România, ci PSD-ul. În 2016, stânga mătură electoral PNL-ul în toate provinciile istorice românești, doar miile de voturi din diaspora fiind distribuite mai mult liberalilor.

PSD la alegerile parlamentare din România (Camera Deputaților): 1990-2016 Sursa datelor: Biroul Electoral Central (BEC). Notă: Pentru 2012 am calculat procentul folosind numărul total de mandate.

Lupta partidelor pentru voturi este una dură, supremația într-o localitate sau alta construindu-se cu ajutorul rețelelor partizane locale. Aceste structuri de partid sunt extrem de importante, iar o tabără politică este cu atât mai dospită electoral cu cât dispune de organizații locale puternice. Aceste organizații funcționează inclusiv pe logica sistemelor clientelare, a rețelelor de tip patron-client. Patronul (primarul în cazul românesc) utilizează resursele publice pentru a întreține o vastă rețea de clienți. Aceștia din urmă sunt unși cu funcții politice, servicii sociale sau ajutoare financiare, în funcție de context și de background-ul cultural și economic al fiecărei categorii. Iată de ce, în acest context electoral și juridic (cu DNA făcând și desfăcând), PSD-ul avea nevoie de o schimbare de paradigmă legislativă. Să poți organiza spoil system-ul și să întărești partidul în teritoriile rurale sau în orașele mici presupune existența unui sistem legislativ (mai) lax. Frica de excesul justițiar a devenit una reală. Dacă partidul se arată slab și nu-și poate proteja clientela din teritoriu, există riscul ca primarii să migreze, la PNL spre exemplu. Dacă ne uităm pe tabloul electoral, vom vedea că sunt multe localități rurale (chiar în județul Teleorman, spre exemplu, dar și în alt județ sărac, Călărași) în care liberalii obțin procente de peste 50%. Desigur, pionul central îl reprezintă primarul iar primarii trebuie să se simtă protejați. În acest context, OUG 13 este o demonstrație de forță și putere. Deținem puterea și, implicit, prin intermediul legislației, ne protejăm oamenii. În plus, ordonanța putea fi și o lecție servită DNA, un DNA devenit extrem de zelos și, deseori, chiar părtinitor în acțiunile-i. Reținem: clientelism electoral + spoil system = organizații politice puternice în teritoriu. Electoratul rural e non-ideologic și poate fi extrem de volatil. Este influențat de mișcările patronului politic (primarul). În acest context, OUG 13 vine să împlinească și să protejeze consolidatul sistem clientelar. Mai mult, anumite personalități centrale ale partidului pot scăpa de mâna lungă a justiției de tip DNA. Încă un argument pentru forțarea ordonanței. Contextul devine favorabil, din punct de vedere economic, claselor mărunte: să pregătești o ordonanță care știi bine că va fi contestată înseamnă să faci ajustări economice. Iată de ce unele măsuri luate de guvern vin în sprijinul bugetarilor și pensionarilor – creșterea veniturilor acestora. În acest mod, o politică partizană perfect rațională, consolidarea polilor de putere, aduce cu sine (și) creșteri salariale. Să trecem mai departe.

b) Președintele României

Președintele Klaus Iohannis este jucător activ în aceste proteste. Acesta leapădă haina non-partizană croită după aranjamentul constituțional și îmbracă cămașa omului politic activ, coborând inclusiv în stradă, în mulțime. Este evident pentru oricine că președintele nu poate și nu vrea să coabiteze politic cu un partid social-democrat de dreapta – toate partidele importante sunt de dreapta, precum PSD-ul zilelor noastre. A spus-o cu toate ocaziile posibile. Acum folosește pretextul ordonanței de urgență dar toată lumea cunoaște că ocaziile sunt tot timpul în stradă, printre noi. Consensul politic rămâne la nivel de deziderat, unul mai mult sau mai puțin realizat. În realitate, diferențele societale subzistă și pot fi oricând exploatate politic. În ultimii ani, vedem cum ideea social-democraților, de decalare a alegerilor prezidențiale de cele parlamentare, s-a întors tocmai împotriva lor. Chiar dacă PSD-ul câștigă parlamentarele, le vine tot mai greu să guverneze cu un președinte de o altă culoare politică decât a lor. Poate că e timpul ca actualul aranjament să fie modificat, iar alegerile prezidențiale să se desfășoare simultan cu cele parlamentare, fie, în caz contrar, președintele să fie ales de parlament.

 c) DNA

DNA este parte activă în aceste proteste. Ei nu sunt în stradă, printre protestatari. Instituția respectivă reprezintă expresia maximalistă a fenomenului anti-corupție. O sumedenie de politicieni, corupți sau mai puțin corupți, au căzut pradă brațului lung al procurorilor. S-a acumulat multă putere în dreptul acestui organism cu rol punitiv. Abuzurile nu au întârziat să apară. Împotriva acestora, partidele (în special PSD-ul, dar nu numai) ridică un zid. Este lămuritoare poziția oscilatorie a președintelui Băsescu: de la pro-DNA la anti-DNA, după cum s-a schimbat vântul anti-corupției. Când președintele jucător era parte activă în jocul justițiaro-politic, era o chestie; când brațul lung al procurorilor i-a ajuns familia, brusc optica s-a schimbat. Ouăle fatale (Bulgakov), puse la clocit în epoca marinarului-prezident, au eclozat, iar balaurii justiției au ieșit pe străzi, băgând teroarea în politicieni, mai mari sau mai mici. Se cere mai multă prudență și mai mult control. Nimeni nu își dorește ca sistemul vechii Securități să fie înlocuit de o Republică a Procurorilor. Social-democrații acuză partizanatul politic al instituțiilor respective. Cazul singular de corupție electorală, cu președintele PSD Dragnea în rol de condamnat, este ilustrativ în acest sens. Într-o țară ce practică clientelismul electoral pe scară largă[1], a veni cu un singur caz de condamnare penală pe motive de mobilizare electorală seamănă cu o vendetă politică. În plus, se amintește continuu de focusarea acestor instituții pe mica corupție, marea corupție fiind mereu ocultată. Este simptomatic că marele capital se simte bine în actualele aranjamente imaginate de dualul DNA-SRI. Faptul că marele jaf economic rămâne mereu în penumbră ridică multe semne de întrebare. Iată de ce, în actuala conjunctură, DNA nu avea cum să lipsească din schema variabilelor ce conturează și divizează tot mai clar societatea.

d) Clasa de mijloc

În tot intervalul post-1989, începând cu Piața Universității, PSD a avut o imagine proastă în rândurile acestei categorii, totuși, încă firave. ʻCiuma roșieʼ este sloganul la modă acum printre protestatari. Fenomenul corupției a fost asociat mereu cu actualul partid de la putere. Desigur, nu este așa, realitatea economică și socială din România modernă fiind inextricabil legată de venalitatea politicienilor și de mica corupție societală, în fond o formă de redistribuiție economică. Pe de o parte, strada a fost mixtă din punct de vedere al compoziției sociale. Ar fi o eroare să se treacă rapid peste mesajele ei. Adesea se judecă  prea simplist. Manipularea corporațiilor și fascism social – iată invectivele adresate protestatarilor! Punem pe tapet aceleași clișee și îi cerem fiecărui român să fie pedant pe teme de economie politică și globalizare. Fenomenul corupției (la pachet cu abuzul în serviciu, dacă vreți) este o realitate. Dacă segmente sociale acuză această realitate în stradă, manipulați sau nu, rasiști sociali sau nu, înseamnă că lucrurile nu sunt în regulă. Nu sunt toate categoriile sociale raționale? Sau nu? Pe de altă parte, eșecul politicilor anti-corupție alimentează agenda populismului. De aici poate începe extravaganța și forma anti-democratică a mișcărilor contestatare. Că o parte însemnată a străzii e  ferm convinsă că 1) moșii și babele plus țăranii și târgoveții analfabeți le dau de furcă votând tot timpul prost și e necesar 2) să fie răsturnate actualele aranjamente politice. Istoria ne spune că o asemenea stradă duce către un drum înfundat.

e) Protestatarii de la Cotroceni

Sunt cei care, prin ricoșeu, beneficiază de câștigurile financiare promovate de noul guvern. În condițiile în care toate guvernările post-decembriste i-au ignorat, măsurile de protecție luate de actuala coaliție de la putere nu avea cum să nu-i fidelizeze. Vorbim iarăși de realități paralele: în timp ce unii se plâng de prea multă corupție, alții se plâng de prea multă sărăcie. Am aflat recent că măsurile de austeritate din 2010 au fost gândite aici, în țară, în laboratoarele Boc-Băsescu. Chiar și un organism ca FMI s-a minunat de electroșocurile propuse de o guvernare quasi-sălbatică. Cum experiența joacă un rol însemnat în orice manifestare socială, este perfect logic ceea ce se întâmplă acum cu PSD, PNL și USR. Mi-a povestit cineva recent cum stă treaba in town. O femeie de serviciu, din Găiești, caz real, vine la București să lucreze. În orașul dumneaei e pustietate economică. Se trezește la 3 dimineața, curăță într-un ritm alert în diferite instituții. O mașină o poartă în oraș, acolo unde e nevoie. Nu ai timp, totul e alert, ca la instrucție. La 16.00 pleacă la gară, apoi tren, apoi… Ajunge acasă după 20.00, de cele mai multe ori. Somn și, a doua zi, de la capăt. Totul pentru puțin peste 1.000 de RON pe lună, din care peste 250 se duc pe abonamente (tren + RATB în București). ʻCe să facem, trebuie să trăim și noiʼ, așa răspunde reala femeie de serviciu. Ce să facem, oameni buni? Pentru acești cetățeni, 50-100 de RON la salariu chiar înseamnă mare lucru. Până la manipularea RTV + A3, e sărăcia concretă. Iată de ce social-democrații se simt încă relaxați (din punct de vedere electoral).

f) Corporațiile

În stradă și-au făcut apariția și bancherii: Steven van Groningen, președintele Raiffeisen Bank România, s-a amestecat printre manifestanți, interesat fiind chiar de statul de drept. În stradă sau nu, marele capital nu are cum să aplaude actuala politică economică a PSD. Proiecțiile financiare fanteziste (zic unii) ale social-democraților ar putea să nu fie pedant calculate și atunci cum îți respecți angajamentele electorale, pe multe paliere deja funcționale? De unde bani pentru creșteri salariale și protecție socială? Din împrumuturi FMI sau de la alte organisme financiare internaționale? Dar cine dă bani pentru așa ceva? Și, atunci, dacă guvernului actual, dintr-un calcul economic pur rațional – conservarea și fidelizarea propriului electorat, trece la faza a II-a, impozit progresiv sau chiar perfecționarea mecanismelor de control în cazul scurgerii ilegale de capital financiar peste graniță?

Coda  

Manifestațiile recente și actuale din România sunt despre ceva. Despre o realitate imediată, corupție, whatsoever ca fundal. Protestele sunt unice, realitatea e multiplă. Asemenea narațiunilor depănate de martorii crimei din filmul lui Kurosawa, Rashômon, opiniile despre proteste se schimbă în funcție de personajele care se plimbă prin fața noastră. Evenimentul e unic, poveștile însă sunt multiple. Noam Chomsky spunea, în Manufacturing consent, că propaganda reprezintă în democrație ceea ce bâta reprezintă în dictatură. Ceea ce este evident rămâne faptul concret că un anumit consens în democrația actuală românească nu (mai) există. Ei bine, realitatea socială din România actuală ațâță tot mai multe categorii sociale. De aici fractura, clivajul. Cine va câștiga? Nu știm, noi (doar) ne-am bătut capul să înțelegem contextul și cadrul general. Și să arătăm că adevărul e cameleonic: împrumută culoarea mediului în care se mișcă.


[1] Vom aminti doar câțiva autori și câteva titluri scrise de scholars români pe tema corupției electorale: Gherghina, S. (2013). Going for a safe vote: electoral bribes in post-communist Romania. Debatte: Journal of Contemporary Central and Eastern Europe 21(2–3), pp. 143–164; Gherghina, S. & Volintiru, C. (2015). A new model of clientelism: political parties, public resources, and private contributors. European Political Science Review 4, pp. 1-23; Mareș, C. & Munteanu, A. (2015). Mayors, ethnic intermediaries and party brokers: Explaining variation in clientelistic strategies in rural settings. Paper prepared for presentation at the Annual Meeting of the European Political Science Association, Vienna, June 25-27; Volintiru, C. (2015). The exploitative function of party patronage: does it serve the party’s interest? East European Politics 31(1), pp. 39-55.

Postări asemănătoare


Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat