În ultimii douăzeci de ani în România au existat cazuri celebre de intelectuali care au fost idolatrizați de o elită iresponsabilă, lucru care i-a îndepărtat prin adulație de o analiză serioasă
Undeva în negura vremilor, pe când eram o simplă aspirantă la statutul de studentă la filozofie am citit reverențioasă câte ceva din starurile filosofiei autohtone – starurile care tocmai se bucurau de o popularizare vecină cu idolatria din partea intelectualilor publici. Îi știți, sunt cei care au fost numiți ulterior, nu fără dreptate, ”boierii minții”.
Acum, apostrofată că n-am aprofundat destul lecturile cu pricina mă reapuc de celebra lucrare care e în mare parte o transpunere a unor discuții cu Petre Țuțea, ”Între Dumnezeu și neamul meu”. Cum spuneam cu alte ocazii, e mai rău decât îmi aminteam. Câteva citate:
1.”Toate formele de stânga violează cotidian ordinea naturală a lui Dumnezeu”.[1]
2. ”Zic: O babă murdară pe picioare care stă În faţa icoanei Maicii Domnului în Biserică, faţă de un laureat al premiului Nobel ateu, aia e om şi ăla e „dihor” laureat al premiului Nobel. Ăsta moare ca „dihor” dacă-i ateu.”[2]
3. ”Nu există această libertate imanentă pentru că el însuşi mărturiseşte în Critica Raţiunii pure : „Două lucruri au mişcat deopotrivă sufletul meu: cerul înstelat deasupra mea şi legea morală din mine”. Spunea că el e propriul său legiuitor şi stâpân. Lucru la care eu am făcut aşa: pârţ! Aşa e el legiuitor şi stâpân, cum sunt eu popă aici în cartier. Cum să fii legiuitor şi stâpân într-un univers în care eşti înlănţuit? Universul actual, la ultima galaxie care merge spre roşu în direcţia Doppler, la 14 miliarde de ani lumină – nu-mi ajunge camera asta să aritmetizez – mai poţi fi propriul tău legiuitor? Ştiţi dumneavoastră unde. E omul, în imanentă, absolut liber? Intr-o bisericuţă de lemn din Maramureş, unde sacerdotul creştin vorbeşte de mistere, de taine şi se lasă învăluit de ele ca şi credincioşii!”
Cred că ar trebui făcut un studiu despre cât de puternic ne-au influențat aceste rudimente de filosofie servite drept pilde, drept nestemate de gândire rostite de ”Profesor”, apelativ folosit pentru a-l desemna pe Țuțea de o generație crescută în cultul noilor personalități. În ce mă privește, cred că nu exagerez când spun că aș putea scrie o carte despre modul nefast în care vedem la lucru aceste ”adevăruri” pe care nu ne-am obișnuit să le criticăm:
– anticomunismul ca religie și demonizarea ”stângii” – citatul 1
– antiintelectualismul și exaltarea ”trăirii” creștine care nu odată echivalează cu manifestări obscurantist medievale – citatul 2
– ”Dumnezeu preferă lemnul și spațiile mici”. Modestia credinciosului simplu care e cel mai liber în spațiul intim al micii bisericuțe (unde la final semnează adeziuni la cauza Coaliției Pentru Familie) – citatul 3
Bogdan Rusu mi-a oferit spre lectură un text despre epistemologia lui Țuțea, despre ”Filosofia Nuanțelor”. Textul este excepțional și spune mai multe despre incredibila pasiune, răbdare și acribie cu care Bogdan Rusu se apleacă asupra filosofilor români. Glumind, desigur, spun că mi pare rău că sunt contemporană cu Bogdan. Aș vrea să-mi supraviețuiască pe puțin vreo cinzeci de ani. Cu un exeget atât de serios ca el până și eu însămi am absolut toate șansele să mă înscriu în rândul filosofilor respectabili!
Textul lui Bogdan arată un Țuțea care e mult mai profund decât o arată această vorbărie din ”Între Dumnezeu și Neamul Meu”, vorbărie punctată de enormități de extremă dreapta de o toxicitate insuportabilă – personal găsesc că lectura e posibilă doar cu mari sacrificii. Or, asta ne arată lucrul asupra căruia vreau să insist. Nu atât Țuțea, cât modul în care am fost efectiv dresați vreme de douăzeci de ani să ne raportăm la Țuțea, e problema. Dacă un Marian Munteanu sau un Andrei Pleșu – ca să-i numesc pe doar cei mai cunoscuți dintre cei care i-au fost aproape lui Țuțea – ar fi scris despre el cum scrie Bogdan Rusu, potențialul toxic al derapajelor sale extremiste ar fi fost parțial redus. Dar, vorba Adei Milea, ”Ceaușescu n-a murit, Ceaușești suntem cu toți”. Așadar, haideți să vedem, deci, reflexele de lingușire deșănțată perfecționate în timpul comunismului puse în slujba noului lider, Petre Țuțea:
”De o parte puterea nelegitimă, schimonosită şi schimonositoare, de cealaltă un gentilom valah, un Chesterton câmpulungean, un ţăran imperial, fără frică şi fără fineţuri psihanalitice. Nu se poate spune că Petre Ţuţea a dus cu puterea un război din care a ieşit învingător. Căci el a început prin a fi învingător şi a dus războiul cu gratia suverană a celui ce nu poate pierde. Cum să piardă o victimă, pe care călăul însuşi o admiră?” După cum aflăm din însăși cartea de eseuri menționată ”acesta este portretul pe care Andrei Pleşu îi face lui Petre Ţuţea în Lumea Creştină din numărul 25 al ziarului România libera, care a apărut duminica, 21 ianuarie 1990” [3]
Nici o referire deci la ideile expuse de Țuțea, nici o analiză la rece a proiectelor sale filosofice pe care, dacă e să-i facem dreptate, chiar le lua foarte serios în calcul. Ce s-ar fi ales de acest intelectual dacă, în loc să-l instige când ajunsese la anii senectuții avid de atenție și afecțiune să peroreze verzi și uscate, i-ar fi pus la dispoziție un spațiu unde să lucreze și l-ar fi provocat, s-ar fi raportat critic la proiectele și perspectivele lui filosofice? S-a preferat în schimb o dezgustătoare adulație care l-a îndepărtat definitiv de zona filosofiei serioase apropiindu-l de sistemul star-system-ului mass-media, ”vedetizându-l” și transformându-ne – căci trebuie s-o recunosc nu fără regret că este și cazul meu – în învățăcei docili care înlocuiau analiza serioasă cu admirația pioasă. La drept vorbind, neșansa corului de aplaudaci exaltați care formau ”fan clubul” său i-a dăunat grav sănătății. În plus, a pavat calea către acceptarea necritică a unor poziții de extremă dreapta a căror roade încă le culegem. Nu-l scuz cu totul. Dacă i-ar apuca brusc pe studenții mei asemenea efuziuni exaltate la adresa mea, greu aș rezista tentației de a-i lua la palme. Aceste relații magistru – discipol sunt un soi de ”boală caldă și subtilă”, vorba poetei, ce sufocă posibilitatea oricărei filosofii critice sau a unui dialog intelectual matur.
[1] Petre Țuţea, Între Dumnezeu şi neamul meu, ediţie îngrijită de Gabriel Klimowicz, Fundaţia Anastasia, Editura Arta Grafică, 1992, p.5.
[2] Op.cit. p.6.
[3] Op.cit. p.4.
Sunt de acord cu cele scrise de Maria Cernat, dar trebuie spus ca aceasta adulare a putut sa se sezvolte doar ca reactie la o tot atat de dogmatica si aproximativa filozofie zisa marxist-leninista, propagata sub Ceausescu. Si nici acum nu stam foarte bine cu filozofia stangii (a noastra, nu imprumutata). Poate am sa spun mai mult altadata ds. relatia stanga-dreapta (sau ateism-credinta). Acum as crea sa relevez doua „aproximatii” grosolane ale lui P. Tutea, relative la Doppler si la Kant. Tutea afirma ca Doppler e o directie spre care se ingreata univrsul in expansiune, cand, dee fapt, Doppler era numele savantului care a studiat fenomnul deplasarii spre rosu al radiatiei stelare, odata cu cresterea vitezei de indepartare fata de punctul de obervatie. „Aproximare” care e o consecinta a folosirii „dupa ureche” a stiintei (ca sa arate ca si ei, credinciosii, sunt la curent cu stiinta). A doua e mai grava, cand trage concluzia, din expresia „legea morala din mine”, ca aceasta lege morala ar fi presupusa de Kant ca un produs propriu, al persoanei sale. Kant afirma insa universalitatea acestei legi, pt toti oamenii, si ii dadea o interpretare imanenta, ca si a categoriilor de spatiu si timp, nu psihologica si nici macar social-istorica. Nu cred ca Tutea nu stia acest lucru, ci mai curand ca vroia sa aiba o victorie (prea) usoara asupra lui Kant, ba chiar sa-l ridiculizeze si sa-l arate inferior, macar asa, lui Tutea si chiar unui simplu taran credincios. Pentru cine se multumeste cu putin, poate o fi fost de ajuns.
Cer scuze pt greselile de dactilografiere; cititi „dezvolte” in loc de „sezvolte”, „indreapta”-„”ingreasa”, „de” – dee”, „universul-„univrsul”, „observatie”-„obervatie”
Stimate Popovici,
„nu sunt de acord” cu cele scrise de autoare, dar nu că ar conta. Este foarte „cool” și „in” să găsești exagerări care să alimenteze deriziunea urmărită de cei ce doresc subminarea valorilor creștine românești. (Apropo universitatea „creștină” D.Cant.)
Înainte de toate însă, să îl citim pe Țuțea. Mult nu a publicat, deci ne putem permite. Și cum tot suntem ‘telectuali, să folosim și o hermeneutică bazată pe „fairness”. Apoi mai vorbim.
Preponderența radiației roșii indică depărtarea reciprocă a elementelor universului și plauzibilizează deznodământul maximei entropii, adică ce se întâmplă la 0 grade K. Iată „direcția Doppler”.
Ceea ce spune Kant este că pot scoate „legea morală din mine” însumi, fiind noumenon-ul la care am acces ca și agent rațional. Mai clar formulat pt dvs., e vorba de un produs propriu, al oricărei persoane umane, (dci da, și a lui Kant), fiind o lege universală (așa cum totuși observați), i.e. universal-umană. „Produs” în sensul că îl produce rațiunea practică. Dar rațiunea asta practică, pe ea n-o fi producănd-o nimeni? Iată ce întreabă Țuțea, uriașul socratic, spiritele noastre mitice, ale celor care ne pierdem timpul scriind aici, prin:
„Cum să fii legiuitor şi stâpân într-un univers în care eşti înlănţuit?”
cu greață,
MV
din expresia „legea morala din mine”, ca aceasta lege morala ar fi presupusa de Kant ca un produs propriu, al persoanei sale. Kant afirma insa universalitatea acestei legi, pt toti oamenii, si ii dadea o interpretare imanenta, ca si a categoriilor de spatiu si timp, nu psihologica si nici macar social-istorica. Nu cred ca Tutea nu stia acest lucru, ci mai curand ca vroia sa aiba o victorie (prea) usoara asupra lui Kant, ba chiar sa-l ridiculizeze si sa-l arate inferior, macar asa, lui Tutea si chiar unui simplu taran credincios. Pentru cine se multumeste cu putin, poate o fi fost de ajuns.